Să fim ce-am fost

  Pe dealuri și câmpii, de la Nistru până la Tisa, străbate inima țării noastre, iubirea care nu se frânge. În fiecare sat, în fiecare casă veche, răsună ecoul martirilor noștri, șoptind despre dor, despre neam, despre sufletul românesc. Fiecare cetate, fiecare monument, fiecare colț de țară este o comoară de patrimoniu, mărturie a străbunilor și a dragostei lor de neam.

  Să iubim limba care ne leagă și cântecul care ne alină, să prețuim părinții ce ne-au dăruit rădăcini și casă, să iubim aproapele, căci în fiecare chip se oglindește chipul națiunii întregi. Sub cerul României, suntem o inimă unită, iar fiecare teritoriu - de la mare până la munte, fiecare sat, fiecare oraș, fiecare deal - este o filă din poezia vie a neamului nostru.

  Să iubim țara ca pe părinții noștri, să păstrăm casa părintească ca pe un altar, să cinstim trecutul și să visăm viitorul. Și-n glasul nostru să răsune mereu: România este a noastră, întreagă și eternă.

Cu prețuire,

Andrei GUȚU

Dimineața de Paște vine liniștit,

Ca o șoaptă pe care aproape n-o auzi,

Dar o simți.

Nu e despre zgomot,

Nici despre ce e pe masă,

Ci despre liniștea din suflet

Care, pentru o clipă, se așază.

Mă gândesc la Tine, Doamne,

La ce-ai făcut fără să ceri nimic

Și parcă înțeleg mai bine

Cât înseamnă un strop de har.

Nu sunt perfect, știi bine,

Dar astăzi vreau doar atât:

Să fiu mai bun, mai sincer,

Mai aproape de Tine.

Și undeva, în liniștea asta,

Se naște o speranță simplă:

Că viața are sens

Și că Tu ești viu.

  Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.

  Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.

  Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.

  Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.

  Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.

În brazda veche-a gliei străbune,

Se scrie dorul neamului curat,

Cu rugi șoptite-n lacrimi și-n minune,

Sub cerul sfânt de altar încoronat.

Patria mea e cântec și jertfire,

E pâine ruptă-n prag de dimineață,

Cu Dumnezeu lumină-n nemurire,

Și sânge viu ce-aprinde-n noi speranță.

Cât timp credința arde-n dor nemărginit,

Nu piere neamul, nu se frânge-n vânt,

Că patria trăiește neînvins

Prin cei ce-o poartă-n suflet și cuvânt.

Andrei Guțu,

09.01.2026

În zori de primăvară, renaște o lume adormită,

pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,

fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,

întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.

Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,

s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,

cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,

a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.

Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,

fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,

din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,

îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.

Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,

despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,

acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,

chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.

E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,

o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,

împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,

unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.

Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,

de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,

și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,

o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.

Unii tac.

Privesc cum totul se destramă

și spun doar: „Asta e.”

Își pleacă ochii,

își închid sufletul,

și trec mai departe,

ca și cum pământul n-ar fi al lor.

Alții, însă,

au mers cândva în noroi până la genunchi,

cu frica în piept și credința în inimă,

au ținut drapelul ca pe un fiu

și n-au întrebat nimic.

Au făcut ceea ce trebuia făcut.

Ei n-au avut rețele, camere, trofee,

doar o țară în suflet

și o tăcere care cântă și azi.

Indiferenții trăiesc ușor,

dar cei care au luptat

trăiesc adânc,

într-o istorie care nu se laudă,

ci respiră prin pământul umed al mormintelor lor.

Uneori, mă gândesc:

dacă tăcerea lor s-ar face glas,

ne-ar întreba simplu

„Ce-ați făcut cu jertfa noastră?”

Și poate atunci

cei care dorm în scaune moi

ar simți rușinea ca pe o rugăciune,

iar cei care mai cred

ar aprinde o flacără

nu doar pentru morți,

ci pentru cei vii,

ca să se trezească.

02.11.2025

Andrei GUȚU

Vom vorbi răsună-n mintea

Ce azi s-a pierdut in versuri 

Nu vreau să le caut sensul 

De nu exprimă prezentul 

Vom vorbi sună a prezenta

Implicare și îmi pasă 

Îmi golesc mintea de gânduri 

Și alung tot ce m-apasă 

Vom vorbi îmi pare calmul

Înțelegerea -i în spate

Și mie îmi tot răsună 

A speranța și dreptate 

Vom vorbi răsună-n gânduri 

La final de analiză

Doar cuvinte ce exprimă 

Sunt aici ramai cu mine

Un strop de magie,

Plin cu bucurie,

Un strop de iubire ,

Revărsat in extaz...

Un strop de magie,

Plin de uimire,

Un strop de râs,

Cu sănătate în plus .

Un strop de magie,

Plin de noi doi,

Un strop de plăcere,

 Dansând printre ploi...

Un strop de magie,

Plin de trăire.,

Un strop de Divin,

Etern pe Pământ.

Efecte-n lanțuri ce ne strâng și ranile-s adânci,

Interiorul-i inundat de sânge si venin,

Iar corpul moale ni-l simțim,

De stringuri ce-s străine.

Efecte-n lanțurile groase, de-un ruginiu închis,

In timp culoare și-a schimbat,

Și-n corp s-au adâncit,

De ani nostri încărcați ,

Cu frică și rușine.

Efect in lanțurile groase, simțit spre al tău final,

Durerea,frica și trădarea prin viață te-au ghidat.

Privești cu atâta înțelepciune din stare de uimire,

Că acel efect de lanțuri strânse,a fost a ta trezire.

Mă trezii voios se pare

Am dormit pesemne bine

Simt nimic că nu mă doare

Azi e soare pentru mine.

Am deschis fereastra larg

Simt pădurea cum adie

Un tablou ce-mi este drag

Mi se afișează mie.

Toamna lucră cu natura

Si o modelează ea

Îi închide iernii gura

Șoptindu-i că va mai sta.

După noaptea friguroasă

Și cu cerul plin de stele

Dimineață tu frumoasă

Aduci soare zilei mele.

Prin răceala ta în zori

Îmi oferi căldură mie

Mă trezești ,îmi dai fiori

Și faci bine să îmi fie.

Să mai stai te rog puțin

Terapie pentru mine

Antidotul la venin

Tu îmi dai starea de bine.

Ușa

Stau în fața ușii.

Nu e mare, nu e aurită,

dar simt greutatea ei în mâini.

Am stat prea mult pe cealaltă parte,

unde zgomotul altora mă împingea,

unde drumurile și vorbele

mi-au obosit pielea și sufletul.

Privesc clanța.

E rece.

Dar e și promisiunea unui pas.

Inspir adânc.

Îmi simt corpul, respirația, gândurile.

Îmi reamintesc ce înseamnă să fiu pentru mine.

Întind mâna.

Apăs.

Ușa scârțâie ușor.

Și pașii mei intră pe drumul meu:

nu mai pentru altcineva,

nu mai pentru vină,

nu mai pentru a ține pe cineva în echilibru.

Fiecare pas e lent, conștient,

ca un fel de dans pe podeaua vieții mele.

Și dincolo de ușă,

lumina nu e doar soarele —

e spațiul meu,

respirația mea,

timpul meu.

Pentru prima dată de mult,

simt că încep să trăiesc.

Pauza e timpul meu.

Rămân cu mine acum,

în somnul liniștit de noapte.

Las visele să-mi curețe

tot ce nu am făcut eu.

Pauza… shhh… ce liniște de seară.

Ochii mei, închiși în somn,

mă caută prin tot Astralul

și mă găsesc plină de gânduri.

Curg șiroaie printre visuri,

iar corpul meu se vindecă.

Recunoștință!