Primăvara în doi
Pe-o potecă printre flori,
Fata mergea, vis de zori.
Părul negru, lung, lucios,
Ochii calzi, zâmbet frumos.
Vântul lin o mângâia,
Soarele se bucura.
El venea din drumul lui,
Cu inima-n pas de cui.
Când privirea i-a zărit,
Tot în jur a înflorit.
„Ce frumoasă ești,” i-a spus,
Cu glas moale, puțin dus.
Ea a râs și-a spus încet:
„E primăvară — e perfect!”
Au pornit ușor, încet,
Fără teamă, fără gând, fără regret.
Și de-atunci, sub pomii plini,
Se întâlnesc zi de zi,
Fără planuri, fără grabă —
Doar iubire și o plimbare dragă.
Стихи из этой категории
Buze-nsângerate
Dacă-mi tai în cruce buza
și te sărut cu sânge...
vei gusta atunci amorul meu?
Cu ce poftă vei spăla cu limba-ncet
îngerul de sânge ce-l pictez pe buze?
Ce gust o să mi te-adoarmă-n brațe?
viață, moarte, confuzie
sau libertate...
Îți vei cresta limba-n șarpele de la-nceput
să-mi muști buza-n extaz de moarte,
să-ți schimbi sângele otrăvitor
cu al meu amor al vieții nemuritor...
Să-mi strângi orice picătură,
oricum se varsă-n van,
să-ți scufunzi tot trupul în el
și vei renaște... dar nu uman...
Să te sărut cu sânge și
tot trupul-l voi picta,
portret amorului ce-l port
pentru-o suflarea de-a ta...
În golul inimi
În golul inimi
În adâncul ei
Cu mult timp în urma
Trăia regina
Cu numele,, iubirea ,,
Arunca cu un arcuș
Veselie și iubire
Ca un Cupidon
Ieșit din fire
Vremea trece
Generați peste generați
Vorbe rele se arunca
Iar ea încet încet
Incepe sa se duca
Oamenii rai
O tot rănesc
Iar fiecare bucata lipita
Doare ,încet încet
As vrea sa o pot ajuta
Dar durerea ma termina
Nu pot pune un bandaj
Pe inima ranita
Pe cerul negru
O stea căzătoare
În golul inimi
Apare o lumina orbitoare
În întuneric
Lumina reapare
Chiar dacă în spatele ei
Golul format
Încă doare.
Toamnă de aur
Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,
Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.
Strugurii copți, în coșuri se adună,
Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.
Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,
Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.
Miros de pământ umed, de fân și de mere,
O simfonie-n aer, ce inima o umple.
Soarele-apune, cu raze de aur,
Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.
Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,
O poveste-n culori, de o frumusețe rară.
Să curgă timpul
Și-are să curgă timpul veșted strâns în noi
Golit de roate bate ceasul doar din arcuri
Se zbate-o inimă uitată prin noroi
S-o-ndepărtăm echilibrat călcând cu tancuri
Și-are să curgă timpul fără vre-un motiv
Pe drum de praf a zăbovit o amintire
Bucăți de vise, răsturnate cad pe zi
Se-adună iar în asfințit, s-aștepte noapte
Și-are să curgă timpul florilor de măr
Lăsând în urmă anotipurile-albastre
Se-ntinde lungă o petală albă-n păr
Rămân desculț lipsit de aripa speranței
Și-are să curgă timpul până la nimic
Strivind cu noapte poarta cerului senină
Plângând uitate doruri strigă să deschid
Din nepăsare-au să rămână încuiate
Și-are să fugă timpul soarelui pe lună
Și-are să ardă o iubire cale lungă
Și-are să curgă timpul inimi-n țărână
Secat de suflet trupul umblă ca o umbră
Revederea
Te zărisem departe,
Încă erai de -o șchioapă;
Cărunțit peste noapte,
Cu vântul în pleoapă.
Cu pasul legănat pășești,
Strecurăndu-te -n mulțime,
Din buze ceva șoptești,
Plimbi o sacoșă -n palme..
Mi ai întâlnit privirea.
Zâmbindu-mi cu candoare;
Te -nvăluise fericirea
Cu pupici și -mbrătisare.
A trecut un car de vreme
Fără ecou răsunător,
Cuprinși de dileme
Din amintirile ce dor..
-De -am avea ce -am irosit..
Și oftezi din rărunchi..
-Off, tăticu meu iubit,
Lipsa ta mi -era un junghi!..
Buze-nsângerate
Dacă-mi tai în cruce buza
și te sărut cu sânge...
vei gusta atunci amorul meu?
Cu ce poftă vei spăla cu limba-ncet
îngerul de sânge ce-l pictez pe buze?
Ce gust o să mi te-adoarmă-n brațe?
viață, moarte, confuzie
sau libertate...
Îți vei cresta limba-n șarpele de la-nceput
să-mi muști buza-n extaz de moarte,
să-ți schimbi sângele otrăvitor
cu al meu amor al vieții nemuritor...
Să-mi strângi orice picătură,
oricum se varsă-n van,
să-ți scufunzi tot trupul în el
și vei renaște... dar nu uman...
Să te sărut cu sânge și
tot trupul-l voi picta,
portret amorului ce-l port
pentru-o suflarea de-a ta...
În golul inimi
În golul inimi
În adâncul ei
Cu mult timp în urma
Trăia regina
Cu numele,, iubirea ,,
Arunca cu un arcuș
Veselie și iubire
Ca un Cupidon
Ieșit din fire
Vremea trece
Generați peste generați
Vorbe rele se arunca
Iar ea încet încet
Incepe sa se duca
Oamenii rai
O tot rănesc
Iar fiecare bucata lipita
Doare ,încet încet
As vrea sa o pot ajuta
Dar durerea ma termina
Nu pot pune un bandaj
Pe inima ranita
Pe cerul negru
O stea căzătoare
În golul inimi
Apare o lumina orbitoare
În întuneric
Lumina reapare
Chiar dacă în spatele ei
Golul format
Încă doare.
Toamnă de aur
Octombrie-n prag, cu aerul-n schimbare,
Pictează-n nuanțe calde, peisajul întreg.
Strugurii copți, în coșuri se adună,
Mustul dulce, fermentează, în liniște-și spune.
Frunzele-n roșu, galben, aurii, dansează,
Și-n vânt se-mprăștie, ca fluturi voioase.
Miros de pământ umed, de fân și de mere,
O simfonie-n aer, ce inima o umple.
Soarele-apune, cu raze de aur,
Și-n pădure, umbra-și întinde, ușor.
Toamna e-un tablou, pictat cu măiestrie,
O poveste-n culori, de o frumusețe rară.
Să curgă timpul
Și-are să curgă timpul veșted strâns în noi
Golit de roate bate ceasul doar din arcuri
Se zbate-o inimă uitată prin noroi
S-o-ndepărtăm echilibrat călcând cu tancuri
Și-are să curgă timpul fără vre-un motiv
Pe drum de praf a zăbovit o amintire
Bucăți de vise, răsturnate cad pe zi
Se-adună iar în asfințit, s-aștepte noapte
Și-are să curgă timpul florilor de măr
Lăsând în urmă anotipurile-albastre
Se-ntinde lungă o petală albă-n păr
Rămân desculț lipsit de aripa speranței
Și-are să curgă timpul până la nimic
Strivind cu noapte poarta cerului senină
Plângând uitate doruri strigă să deschid
Din nepăsare-au să rămână încuiate
Și-are să fugă timpul soarelui pe lună
Și-are să ardă o iubire cale lungă
Și-are să curgă timpul inimi-n țărână
Secat de suflet trupul umblă ca o umbră
Revederea
Te zărisem departe,
Încă erai de -o șchioapă;
Cărunțit peste noapte,
Cu vântul în pleoapă.
Cu pasul legănat pășești,
Strecurăndu-te -n mulțime,
Din buze ceva șoptești,
Plimbi o sacoșă -n palme..
Mi ai întâlnit privirea.
Zâmbindu-mi cu candoare;
Te -nvăluise fericirea
Cu pupici și -mbrătisare.
A trecut un car de vreme
Fără ecou răsunător,
Cuprinși de dileme
Din amintirile ce dor..
-De -am avea ce -am irosit..
Și oftezi din rărunchi..
-Off, tăticu meu iubit,
Lipsa ta mi -era un junghi!..
Другие стихотворения автора
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
O călătorie de primăvară în trecutul Unirii
Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.
Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.
Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.
Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.
Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.
Un trecut efervescent
În zori de primăvară, renaște o lume adormită,
pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,
fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,
întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.
Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,
s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,
cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,
a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.
Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,
fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,
din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,
îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.
Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,
despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,
acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,
chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.
E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,
o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,
împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,
unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.
Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,
de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,
și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,
o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.
Din răsputeri spre casă
În drum spre casă, un suflet blând se îndreaptă,
trecând prin ocoluri, pe valuri, în singurătate.
El poartă cu sine, o amintire ce-l doare,
despre frumoasa lui țară, care astăzi e pe cale să moară.
El pleacă grăbit, grăbit în drum spre casă,
să-și vadă măicuță care stă la fereastră.
Dar casa e pustie, în care doar liniștea e stăpână,
și nimeni nu mai vine, după atâția ani de zile.
Inima îi bate, îi bate atât de tare,
iar țara e tot mai departe, dincolo de maluri.
Nici un semn nu i se arată, pentru o cale mai ușoară,
dar el din răsputeri va merge, către iubita lui țară.
I-a rămas doar credința, ce-o poartă pentru a lui vlagă,
dându-i speranță că vremurile de odinioară vor răsări iară.
În realitate însă, trecutul e istorie ce nu iartă,
iar datoria noastră e să fim acasă, acolo unde liniștea e o mireasmă.
Un singur gând îl preocupă, că în curând se va întoarce,
lăsând pustietatea într-un vis..., într-un vis fără valoare.
Nimic nu poate să-l oprească, nici gloanțele care zboară,
din întunericul ce-l înconjoară, în drumul său către iubita lui țară.
Cu prețuire, Andrei Guțu.
Acasă, la Chișinău
Chișinăul meu, oraș al dorului,
Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,
Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,
Pe străzile tale, timpul e mai blând.
Te-am văzut în fiecare dimineață,
Cu colțuri vechi, ce spun povești,
Fiecare piatră ascunde o taină,
Iar fiecare vânt îți adie speranțe.
Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,
Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor
Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,
Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.
Chișinăul meu, cu suflet de pământ,
Îți simt bătaia în fiecare colț,
În piețele tale, în parcuri și cafenele,
Sub luminile serii, unde visele se topesc.
Pe malul Bâcului, unduirea apei
Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,
Și-n fiecare clădire veche,
Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.
Chiar și în fața zilelor gri,
Tu rămâi orașul meu iubit,
Împărtășind cu mine fiecare clipă,
Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.
Iubită țară
Un dor de casă mă apasă,
peste casa strămoșească.
Un suflet trist profund vibrează,
ca Duhul Sfânt ce-i pasă,
de țara noastră românească.
Ce-ai pățit tu scumpă țară,
că te văd atât de amară.
Oare poporul e de vină
că te privește fără milă.
Nu fii tristă țara mea,
eu sunt cu tine și voi lupta,
pentru glorie îmi voi da,
toată puterea mea.
Acum să privim cu bucurie,
cu toții către tine,
către patria noastră măreață,
iubită țară românească.
Nu există mai sfânt pe lume,
decât CREDINȚĂ și PATRIE,
pentru a noastră eternitate.
(Prof. Andrei GUȚU)
În chip smerit
În umbra serii, intru liniștit în casă,
o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,
în față se vede portretul măicuței mele frumoase.
Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,
Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,
Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.
Privirea ei pătrunsă de lumină,
Părea dintr-o poveste fără vină.
În lumea ei, e farmec pe-alese,
Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.
Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,
Într-un colț de paradis strălucind.
O călătorie de primăvară în trecutul Unirii
Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.
Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.
Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.
Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.
Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.
Un trecut efervescent
În zori de primăvară, renaște o lume adormită,
pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,
fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,
întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.
Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,
s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,
cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,
a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.
Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,
fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,
din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,
îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.
Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,
despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,
acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,
chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.
E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,
o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,
împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,
unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.
Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,
de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,
și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,
o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.
Din răsputeri spre casă
În drum spre casă, un suflet blând se îndreaptă,
trecând prin ocoluri, pe valuri, în singurătate.
El poartă cu sine, o amintire ce-l doare,
despre frumoasa lui țară, care astăzi e pe cale să moară.
El pleacă grăbit, grăbit în drum spre casă,
să-și vadă măicuță care stă la fereastră.
Dar casa e pustie, în care doar liniștea e stăpână,
și nimeni nu mai vine, după atâția ani de zile.
Inima îi bate, îi bate atât de tare,
iar țara e tot mai departe, dincolo de maluri.
Nici un semn nu i se arată, pentru o cale mai ușoară,
dar el din răsputeri va merge, către iubita lui țară.
I-a rămas doar credința, ce-o poartă pentru a lui vlagă,
dându-i speranță că vremurile de odinioară vor răsări iară.
În realitate însă, trecutul e istorie ce nu iartă,
iar datoria noastră e să fim acasă, acolo unde liniștea e o mireasmă.
Un singur gând îl preocupă, că în curând se va întoarce,
lăsând pustietatea într-un vis..., într-un vis fără valoare.
Nimic nu poate să-l oprească, nici gloanțele care zboară,
din întunericul ce-l înconjoară, în drumul său către iubita lui țară.
Cu prețuire, Andrei Guțu.
Acasă, la Chișinău
Chișinăul meu, oraș al dorului,
Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,
Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,
Pe străzile tale, timpul e mai blând.
Te-am văzut în fiecare dimineață,
Cu colțuri vechi, ce spun povești,
Fiecare piatră ascunde o taină,
Iar fiecare vânt îți adie speranțe.
Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,
Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor
Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,
Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.
Chișinăul meu, cu suflet de pământ,
Îți simt bătaia în fiecare colț,
În piețele tale, în parcuri și cafenele,
Sub luminile serii, unde visele se topesc.
Pe malul Bâcului, unduirea apei
Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,
Și-n fiecare clădire veche,
Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.
Chiar și în fața zilelor gri,
Tu rămâi orașul meu iubit,
Împărtășind cu mine fiecare clipă,
Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.
Iubită țară
Un dor de casă mă apasă,
peste casa strămoșească.
Un suflet trist profund vibrează,
ca Duhul Sfânt ce-i pasă,
de țara noastră românească.
Ce-ai pățit tu scumpă țară,
că te văd atât de amară.
Oare poporul e de vină
că te privește fără milă.
Nu fii tristă țara mea,
eu sunt cu tine și voi lupta,
pentru glorie îmi voi da,
toată puterea mea.
Acum să privim cu bucurie,
cu toții către tine,
către patria noastră măreață,
iubită țară românească.
Nu există mai sfânt pe lume,
decât CREDINȚĂ și PATRIE,
pentru a noastră eternitate.
(Prof. Andrei GUȚU)