Primăvara în doi

Как краской чёрной по словам,

Вчера закрыл я дверь в твои мечты.

и горечью твоим устам,

Я выбросил в окно любимые цветы.

Один вопрос оставил без ответа,

Когда я был один, где ты была?

Когда я замерзал, под песню ветра,

Ты не пришла! ты не пришла...

Ofensată

De mamă,de tată,

Rănită,

De frate

Si ziuă și noapte.

Cu gînduri neînpăcate

Uitată.

Mai rar,

Telefonată!

Mai des vinovată

De zîmbet trădată

Lăsată să plîngă,săraca ...

De fată!

La suflet bogată

Cu sine-mbracată

Curată

Cu vocea, parcă crăpată

Încearcă

Să scoată

Durerea ce-o poartă!

Si strigă la poartă

Cu ce-s vinovată,

Că m-am născut fată!?

Deloc iubită,...

Cu vorbe tăioase, hrănită

Mai puțin fericită

Mai mult singură, singurică

Cu urechea ce-așteaptă

S-audă vrio șoaptă

Să se simtă, încurajată

De jos ridicată

Nu cu vorbe, cu faptă

Visată

În alb îmbracată

Ca oricare altă...

Vrea flori și să fie uimită

Pentr-un moment să se simtă

Iubită!

Sărutată

Înainte de-a fi culcată

Îndepărtată

Vrea la toți să împartă

Dragoste, adevărată.

Pare ciudată

Cînd o vezi încîntată

De nimicul ce parcă

A nimic și arată

Ea spune că-i artă

Credulă-n minciună

Lăsată să spună

Nimic să nu spună

Ce viață nebună!!!

Copacul îmi amintește de tine,

Când noi eram apropiați,

Timpul parcă stătea în loc,

Restul nu mai conta,

Când eram fericiți cu adevărat.

Copacul este martorul iubirii noastre,

Când noi doi ne-am sărutat,

S-a reaprins scânteia dintr-o magie,

Cât timp te-am văzut pe tine,

Și nu mă mai satur să te privesc.

Te-am așteptat de foarte mult timp în urmă,

Că să ne reîntâlnim,

Că să recuperăm ce am pierdut,

Cu un simplu te iubesc și îmbrățișați.

E dimineață și îmi zâmbește-o amintire la fereastră 

Și mi te văd și azi ca pe-o minune

Ce ar dori povestea s-o împlinească 

C-o-mbrățișare si un vin născut din tine...

Nu trece nici o zi fără să scriu de tine 

Și-n dimineață asta orele mi-au trecut

Scriind din nou, de dorul ce zace în mine

Parcă în așteptarea unui alt răspuns...

Nu știu de e de rău său e de bine

Dar gândul îmi zboară din nou la tine 

Si-ncet, încet mă prefac în cuvânt 

Doar așa pot să mai spun ce simt...

Te scriu zâmbind deși chipul îl am de ceară 

Încerc să mai visez un pic la răsărit 

Si-n versuri îți modelez chipul din vara

Când în pahar, te-aveam în orice asfințit. 

S-a lăsat frigul,

Nu afară, ci aici între noi.

Noi măsurăm altfel timpul, 

În lacrimi și nevoi. 

Dragostea de tine devine o ploaie grea

Apare suferința, 

Te-ai îmbrăcat cu ea. 

Nu vreau să-i simt atingerea

Apoi să devină dependență. 

Mă doare și știi bine 

Durerea mi-e esență.

Coroana din frunze moarte

 Vrea să ne arate 

 Măreția întunericului liniștitor

 Ce adie asupra gândului, ca un inutil decor

 Ce îmbată îndrăgostiți pe alei pierdute

 Printre nuanțele acestei toamne mute, 

 Dar noi rămânem tot atât de vii, 

 Suntem spectatorii tristețelor târzii,

Suntem unicile rămășițe de viață suspendată

 De regina timpului, cea spulberată, 

 Luptătoare îngâmfată 

 Împotriva veșniciei ce-și are începuturile aici,

 În interiorul înflorit cu senzații mici,

 Cu ai dragostei dizolvată-n aer, licurici.

Și totuși cât de vii am fi,

 Ne hipnotizează luciul șters al toamnei cenușii,

 Noi întindem brațele - canale lungi 

 Spre cosmosul răbdător, căci doar el așteaptă

 Însuflețirea toamnei cea deșartă.

Las-o, părăsește-ți amanta melancolică,

 Părăsește-ți nostalgica vrăjitoare,

De doruri și suferințe alinătoare, 

 Coboară-te aici, în raiul construit din gunoi,

 Gunoi strălucitor din care sunt creată,

 Căci după toată măreția,

 Toamna, amantă îndrăgită, are pustiirea 

 Sufletească-n care vei cădea, 

 Iar toamna te va digera,

 Transformându-te într-o invizibilă stea, 

 Și eu îți voi vedea doar chipul

 Șters pe fundalul forfotei de viață,

 Sufletul se va încrucișa cu măreața crăiasă, 

 Iar eu îl voi simți doar toamna

 Printre frunze moarte, 

 Printre foi umplute cu sentimente exagerate,

 Printre alei înghițite de noapte, 

 Printre șoapte sfielnice împletite 

 Cu lacrimi uscate,

 Iubitul și distrugătorul viselor mele necoapte! 

Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.

Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.

Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.

Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.

Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.

În drum spre casă, un suflet blând se îndreaptă,

trecând prin ocoluri, pe valuri, în singurătate.

El poartă cu sine, o amintire ce-l doare,

despre frumoasa lui țară, care astăzi e pe cale să moară.

El pleacă grăbit, grăbit în drum spre casă,

să-și vadă măicuță care stă la fereastră.

Dar casa e pustie, în care doar liniștea e stăpână,

și nimeni nu mai vine, după atâția ani de zile.

Inima îi bate, îi bate atât de tare,

iar țara e tot mai departe, dincolo de maluri.

Nici un semn nu i se arată, pentru o cale mai ușoară,

dar el din răsputeri va merge, către iubita lui țară.

I-a rămas doar credința, ce-o poartă pentru a lui vlagă,

dându-i speranță că vremurile de odinioară vor răsări iară.

În realitate însă, trecutul e istorie ce nu iartă,

iar datoria noastră e să fim acasă, acolo unde liniștea e o mireasmă.

Un singur gând îl preocupă, că în curând se va întoarce,

lăsând pustietatea într-un vis..., într-un vis fără valoare.

Nimic nu poate să-l oprească, nici gloanțele care zboară,

din întunericul ce-l înconjoară, în drumul său către iubita lui țară.

Cu prețuire, Andrei Guțu.

În umbra serii, intru liniștit în casă, 

o casă pustie, cu mult fungus în colțuri, 

în față se vede portretul măicuței mele frumoase. 

Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer, 

Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,

Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.

Privirea ei pătrunsă de lumină,

Părea dintr-o poveste fără vină.

În lumea ei, e farmec pe-alese,

Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.

Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,

Într-un colț de paradis strălucind.

Pe-un colț de cer, cu soare lin,

Isus coboară-n dar divin,

Iar primăvara înflorește,

Când dragostea Lui ne-ncălzește.

Copacii cântă în tăcere,

Iar florile, cu gingășie,

Se leagănă ușor în vânt,

Vestind iubire pe pământ.

Sub cerul nou, curat și clar,

El vine blând, mângâietor har,

Și fiecare fir de floare

Îi cântă slavă-n sărbătoare.

Chișinăul meu, oraș al dorului,

Te port în piept, cu pași ușori și tăcuți,

Sub cerul tău, mă pierd în amintiri,

Pe străzile tale, timpul e mai blând.

Te-am văzut în fiecare dimineață,

Cu colțuri vechi, ce spun povești,

Fiecare piatră ascunde o taină,

Iar fiecare vânt îți adie speranțe.

Bulevardul Ștefan, te-am simțit mereu aproape,

Cu arbori bătrâni, ce țin la umbra lor

Mă ascund în tine, îți cunosc mirosul,

Al toamnei, al primăverii, al zăpezii, al dorului.

Chișinăul meu, cu suflet de pământ,

Îți simt bătaia în fiecare colț,

În piețele tale, în parcuri și cafenele,

Sub luminile serii, unde visele se topesc.

Pe malul Bâcului, unduirea apei

Îmi aduce liniște, îmi dă răgaz,

Și-n fiecare clădire veche,

Se ascund povești de altă viață, alte vremuri.

Chiar și în fața zilelor gri,

Tu rămâi orașul meu iubit,

Împărtășind cu mine fiecare clipă,

Chişinău, orașul meu, în inima ta mă regăsesc.

Se stinge cerul, dar rămâi lumină,

În pașii mei, o mână nevăzută,

Tu, mama, veșnică rădăcină,

Cu voce caldă, blândă și tăcută.

Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,

Dar numele tău curge ca o rugă.

Anna — și florile șoptesc când plouă,

Și-n vântul serii, când inima îți strigă.

Mi-ai pus în palme dragoste curată,

Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,

Și deși dorul îmi apasă piatra,

Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.

Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,

În fiecare vers ești lângă mine,

Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,

O rugă vie-n sângele din vine.

Așa învăț că dragostea de mamă

Nu moare, nu se pierde printre ani

E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,

E zâmbetul păstrat printre oameni.

Și tuturor ce-și uită rădăcina,

Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.

O mamă e o viață, nu doar vina

Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.

Iar tu, mama, tu, Anna,

Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare

O flacără ce nu o stinge toamna,

O mângâiere fără de hotare.

Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!