Primăvara în doi

Se stinge cerul, dar rămâi lumină,

În pașii mei, o mână nevăzută,

Tu, mama, veșnică rădăcină,

Cu voce caldă, blândă și tăcută.

Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,

Dar numele tău curge ca o rugă.

Anna — și florile șoptesc când plouă,

Și-n vântul serii, când inima îți strigă.

Mi-ai pus în palme dragoste curată,

Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,

Și deși dorul îmi apasă piatra,

Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.

Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,

În fiecare vers ești lângă mine,

Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,

O rugă vie-n sângele din vine.

Așa învăț că dragostea de mamă

Nu moare, nu se pierde printre ani

E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,

E zâmbetul păstrat printre oameni.

Și tuturor ce-și uită rădăcina,

Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.

O mamă e o viață, nu doar vina

Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.

Iar tu, mama, tu, Anna,

Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare

O flacără ce nu o stinge toamna,

O mângâiere fără de hotare.

Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!

Un frumos răsărit de soare se vede din depărtare,

Iar păsările cântă ca într-un cor ceresc,

Frunzele zboară ușor din copaci,

Lumina se așază peste case,

Iar toamna este tot mai prezentă.

Mergând pe drum într-o dimineață frumoasă,

O văd pe ea, privind spre zarea îndepărtată,

Cu o privire nostalgică și senină,

Într-un albastru adânc și liniștit,

Cu toamna așezată peste suflet, aducând pace.

Iar galbenul de pe pălărie

Îmi amintește de câmpurile roditoare,

De grâul care așteaptă să fie cules,

De mâinile unei fete gospodine,

Care duce rodul casei cu bucurie.

Cu o batistă roșie în mână,

De parcă voia să fie văzută,

Ca să amintească de cei de demult,

De sângele vărsat pentru acest pământ,

De strămoșii care l-au apărat cu viața.

E toamnă totuși, iar Dumnezeu

Privește peste câmpuri și peste oameni,

Peste cei care muncesc și peste cei care își amintesc,

Peste țara noastră și peste poveștile ei,

Și peste noi, cu binecuvântarea Sa.

Stai nemișcat într-un loc senin,

Cu gândul la neamul tău divin.

Fii ctitor al vechii catedrale,

Păstrând în suflet istoria măreață a țării tale.

Soarele răsare și-apune la fel,

Încântând privirile sub același cer.

Frumusețea aceasta e a tuturor,

Iar unindu-ne inimile vom vedea neamul în splendor.

Unii tac.

Privesc cum totul se destramă

și spun doar: „Asta e.”

Își pleacă ochii,

își închid sufletul,

și trec mai departe,

ca și cum pământul n-ar fi al lor.

Alții, însă,

au mers cândva în noroi până la genunchi,

cu frica în piept și credința în inimă,

au ținut drapelul ca pe un fiu

și n-au întrebat nimic.

Au făcut ceea ce trebuia făcut.

Ei n-au avut rețele, camere, trofee,

doar o țară în suflet

și o tăcere care cântă și azi.

Indiferenții trăiesc ușor,

dar cei care au luptat

trăiesc adânc,

într-o istorie care nu se laudă,

ci respiră prin pământul umed al mormintelor lor.

Uneori, mă gândesc:

dacă tăcerea lor s-ar face glas,

ne-ar întreba simplu

„Ce-ați făcut cu jertfa noastră?”

Și poate atunci

cei care dorm în scaune moi

ar simți rușinea ca pe o rugăciune,

iar cei care mai cred

ar aprinde o flacără

nu doar pentru morți,

ci pentru cei vii,

ca să se trezească.

02.11.2025

Andrei GUȚU

Nu vă grăbiți să închideți ușa

Pe care dragostea a deschis-o cândva.

O clipă de mânie trece,

Dar un regret poate rămâne o viață.

Când vorbele devin prea grele,

Lăsați inimile să vorbească în locul lor.

Ele nu cunosc orgoliul,

Ci doar dorul de a fi împreună.

Nimeni nu iubește fără să greșească,

Nimeni nu iartă fără să doară.

Dar iubirea adevărată nu fuge,

Ea rămâne și învață să vindece.

Nu vă întrebați cine are dreptate,

Întrebați-vă cât ați pierde dacă ați pleca.

Fiindcă o inimă frântă

Nu se repară cu orgoliu.

Țineți-vă de mână chiar și în furtună,

Fiindcă soarele se întoarce mereu.

Nicio noapte nu este veșnică,

Iar iubirea știe să aștepte lumina.

Dacă încă vă tresare inima

La auzul numelui celuilalt,

Nu este sfârșitul poveștii,

Ci începutul împăcării.

Îmbrățișați-vă înainte ca dorul

Să învețe drumul dintre două singurătăți.

Spuneți „rămâi” cât încă se poate,

Nu după ce ecoul spune „prea târziu”.

Fiindcă, la sfârșitul vieții,

Nu veți număra certurile câștigate.

Veți număra îmbrățișările, iertările

Și clipele în care ați ales să rămâneți.

Iar dacă iubirea vă mai bate la ușă,

Nu o lăsați să plece în tăcere.

Unele iubiri se întorc o singură dată

După aceea, rămâne doar dorul.

15.07.2026

Andrei GUȚU

Era mijlocul toamnei, în București, anul 1952. Frunzele căzute se lipeau de trotuarul ud, iar ploaia măruntă bătea în ferestrele clădirii. Se întuneca devreme, iar prin geamurile murdare se vedea un cer cenușiu, peste care păsările treceau în grabă.

Într-o încăpere aproape goală, Alexandru stătea nemișcat pe un scaun. Mâinile îi erau așezate pe genunchi, iar privirea îi rămăsese îndreptată spre fereastră. Pe masă se afla o cană cu apă. Nu știa de cât timp era acolo. În astfel de locuri, timpul nu mai curgea normal. Se aduna în tăcere, minut după minut, până când omul începea să nu mai știe dacă afară era încă zi sau dacă se făcuse deja noapte.

Ușa se deschise.

Persecutorul intră fără grabă. Ținea sub braț un carnet roșu și o mapă subțire. Se opri câteva secunde în dreptul ușii, apoi se așeză în fața lui Alexandru.

Îl privi atent.

- Ai stat mult aici?

Alexandru ridică ușor din umeri.

- Nu știu.

- Nu știi cât timp a trecut?

- Nu.

Persecutorul deschise carnetul.

- Oamenii care ajung aici uită repede timpul.

Alexandru nu răspunse.

- Dar își amintesc alte lucruri, continuă celălalt. Uneori chiar lucruri pe care ar fi preferat să le uite.

Tăcere.

- M-am gândit că poate ai avut timp să te răzgândești.

- În privința a ce?

Persecutorul zâmbi.

- Asta vom vedea.

Își trecu degetul peste câteva rânduri din carnet.

- Te-ai născut în 1918?

Alexandru îl privi.

- Da.

- Unde?

- În România.

- Mai exact.

- În România Mare.

Persecutorul ridică ochii din carnet.

- Spui asta cu mândrie.

Alexandru privi pentru câteva clipe spre fereastră.

- O spun cu recunoștință. M-am născut într-un an în care oamenii credeau că România își găsise, în sfârșit, locul. Pentru părinții mei, România Mare nu era doar o hartă. Era speranța că, după atâtea despărțiri și nedreptăți, românii vor putea trăi împreună și își vor putea crește copiii într-o țară a lor.

Persecutorul îl privi fără să spună nimic.

- Și părinții tăi?

- Sunt oameni simpli. Țărani. Muncesc pământul și știu cât valorează o bucată de pâine. De la ei am învățat că lucrurile care se câștigă cu greu nu trebuie vândute ușor.

- Sunt membri de partid?

- Nu.

- Dar tu?

- Nici eu.

- De ce?

Alexandru zâmbi foarte puțin.

- Pentru că n-am știut niciodată să spun „da” atunci când în mine era „nu”.

Persecutorul îl privi câteva secunde.

- Ai fost învățat să gândești așa?

- Am fost învățat să gândesc.

- De cine?

- De viață. De părinți. De cărți.

- Profesia?

- Învățător.

- Ce îi înveți pe elevi?

- Să citească. Să gândească. Să pună întrebări.

- Întrebări despre ce?

- Despre lume. Despre oameni. Despre ceea ce li se spune.

Persecutorul închise carnetul.

- Nu toate lucrurile trebuie puse la îndoială.

- Poate că nu. Dar dacă îi învățăm pe elevi să accepte totul fără să gândească, nu mai formăm oameni. Formăm oameni care doar ascultă. Tabula rasa, mai bine spus.

- Și tu crezi că statul vrea oameni care pun întrebări?

- Nu știu ce vrea statul.

- Dar tu ce vrei?

Alexandru răspunse simplu:

- Adevărul.

Persecutorul se lăsă pe spate.

- Adevărul.

Repetă cuvântul ca și cum ar fi fost ceva care îl amuza.

- Și în ce mai crezi?

- În Dumnezeu.

Persecutorul îl privi atent.

- Dumnezeu?

- Da.

- Mai crezi în Dumnezeu după ce ai ajuns aici?

Alexandru tăcu pentru câteva clipe.

- Mai mult decât cred în oamenii care îmi cer să renunț la El.

Persecutorul se ridică brusc.

- Aici nu e biserică!

- Știu.

- Aici eu decid ce este adevărat!

Alexandru îl privi fără să ridice glasul.

- Nu. Dumneavoastră decideți ce scrieți în carnet.

Mâna persecutorului se opri pentru o clipă.

Apoi se așeză din nou.

- Te crezi curajos?

- Nu știu.

- Ți-e frică?

- Da.

Atunci nu ești curajos.

Alexandru îl privi.

- Curajul nu înseamnă să nu-ți fie frică. Înseamnă să nu lași frica să hotărască în locul tău.

Persecutorul deschise din nou carnetul.

- Spune-mi numele celor cu care te întâlnești.

- Nu.

- Prietenii tăi?

- Da.

- Dacă nu vorbești, vei avea probleme.

- Știu.

- Poți ajunge la închisoare.

- Știu.

- Îți poți pierde serviciul.

- Știu.

- Casa. Familia. Totul.

Alexandru coborî privirea.

- Familia mea nu are nicio vină.

- Și oamenii pe care îi protejezi?

- Nici ei.

- Atunci de ce îi protejezi?

- Pentru că mi-au acordat încredere.

Persecutorul râse scurt.

- Încrederea nu te va salva.

- Poate că nu.

- Atunci ce te salvează?

- Faptul că nu trădez.

- Ce înseamnă pentru tine trădarea?

Alexandru răspunse după câteva secunde:

- Să iei încrederea unui om și să o folosești împotriva lui.

- Iar loialitatea?

- Să rămâi lângă el chiar și atunci când nu mai ai nimic de câștigat.

Persecutorul îl privi atent.

- Și dacă oamenii aceia te vor abandona?

- Atunci voi ști că nu i-am abandonat eu.

- Și dacă te vor uita?

Alexandru ridică ochii.

- Dumnezeu nu uită.

Se lăsă o liniște grea.

Persecutorul își strânse buzele și îl privi în tăcere pe Alexandru. Apoi întrebă apăsat:

- Recunoaște că ai fost împotriva statului.

- Dacă pentru adevăr trebuie să fii împotriva statului, atunci poate că sunt vinovat.

- Semnează.

Împinse spre el o foaie.

Alexandru o privi.

- Nu.

- Semnează!

- Nu pot.

- De ce?

- Pentru că nu am spus ceea ce scrie acolo.

- Nu contează.

- Pentru mine contează.

Persecutorul lovi cu pumnul în masă.

Cana se răsturnă, iar apa se scurse încet peste lemnul vechi.

- Crezi că vei ieși de aici?

Alexandru îl privi.

- Toți oamenii ies, într-un fel.

- Ce vrei să spui?

- Unii ies pe ușă. Alții ies din viață. Dar nimeni nu rămâne aici pentru totdeauna.

Persecutorul tăcu.

Apoi întrebă:

- Ce nu poți pierde?

Răspunsul veni fără ezitare:

- Conștiința.

- Ești un om încăpățânat.

- Poate.

- Și crezi că eu nu mă tem?

Alexandru îl privi cu atenție.

- Cred că vă temeți.

Persecutorul se încruntă.

- De ce?

- De ziua în care nu veți mai avea puterea pe care o aveți astăzi.

Pentru prima dată, persecutorul nu mai găsi imediat un răspuns.

Privi foaia nesemnată.

O luă.

O rupse în două.

Apoi în patru.

- Pleacă.

Alexandru se ridică încet.

Ajuns la ușă, se opri.

Se întoarse și îl privi.

- Să vă amintiți, într-o zi, că înainte de a fi persecutor ați fost om.

Ușa se închise.

Persecutorul rămase singur.

Privi carnetul roșu de pe masă. În el erau nume, acuzații și destine așternute în câteva rânduri de cerneală.

Mâna îi tremura ușor.

Nu știa dacă tremura de furie sau pentru că, undeva în adâncul lui, se trezise ceva ce crezuse uitat.

Afară, ploaia se oprise.

Alexandru mergea încet pe stradă. Nu știa ce avea să-i aducă ziua de mâine. Nu știa cât de mult avea să-i schimbe viața ceea ce urma.

Dar își amintea de mama lui.

De camera mică.

De masa simplă.

De pâinea pusă pe masă.

Și de mâinile ei împreunate în rugăciune.

Își amintea glasul ei:

- Să nu uiți niciodată, orice s-ar întâmpla, că Dumnezeu nu te părăsește.

Alexandru se opri.

Privi cerul cenușiu.

Își șterse lacrimile.

În clipa aceea înțelese că, oricât de grea avea să fie încercarea, exista ceva ce nimeni nu-i putea lua cu forța: demnitatea lui.

Și, mai presus de toate, credința.

Ridică privirea spre cer.

- Doamne, dă-mi puterea să merg înainte și să nu Te părăsesc niciodată.

Apoi porni mai departe.

Drumul din fața lui era nesigur. Îl așteptau zile despre care nu știa nimic, poate pierderi, poate suferință, poate chiar despărțirea de tot ceea ce îi era drag.

Dar mergea înainte.

Pentru că în sufletul lui rămăsese cuvântul mamei. Iar cât timp își păstra demnitatea și credința, Alexandru știa că nu era singur.

Notă de autor: Personajele și dialogul sunt imaginare. Povestirea este o creație literară inspirată de realitățile istorice ale epocii.

De aș fi o literă, de exemplu            V

aș curta întruna pentru voi un          I

ca să nască-n astre pe întâiul          A

și să țese-n slove neînțelesul          Ț

care pe o ață să înnoade un            A

De aș fi o literă, de exemplu           M

aș dubla iubirea pentru același       A

cerul îmi va da din genom un          M

și cu alfabetul v-aș îmbrățiș -          A

De aș fi o literă, de exemplu           I

aș lua din urmă pe rămasul            U

voi sluji la bine să câștig un           B

de la inimă voi cerși un                   I

din regrete am să smulg un           R

ca să fiu eternă ca începutul          E

De aș fi ceva, de exemplu vers,

aș împrăștia, pe pământ o știre,

că la începuturi peste univers,

(erau trei cuvinte):

VIAȚA , MAMA și IUBIRE.

Octombrie.

Si visele tare erau pictate cu ceară din suflet.

Eu stiu ca sufletul ți-a ars cand te-am privit

Pentru ultima oară.

Dar tu, ai continuat să pășești pe faleza 

Primelor atingeri de buze.

Tu ai continuat să te aşezi pe banca unde-am stat.

Şi ți-ai lasat parfumul si amprentele 

Crezând naiv ca voi trece pe acolo

Si le voi recunoaşte.

Dar eu nu mai pot sa recunosc- 

Parfumul tāu a lăsat si altora urme

Iar amprentele tale au devenit invizibile 

De când au incetat să-mi se impregneze 

În piele.

Te-am cunoscut de fapt, atunci când am plecat

Şi ți-am contemplat pentru ultima oară

Ridul pe care il faci cand zâmbești doar cu o parte.

Și gestul acela cu mâna prin păr...

Rămanem doar umbre, rāmânem uitări

Rāmânem "am fost"

Dar am fost noi!

Simt cât de grea îmi este inima,

De când ai plecat de lângă mine,

Iar ochiul nu-mi reține lacrima,

Și din plâns nu pot a mă abține

Găndul îmi zboară în neștire,

Iar amintirile mă răscolesc,

Ceața s-a pus pe-a mea privire,

Biletul nu reușesc să îl citesc

Încerc să-mi găsesc liniștea,

Să reflectez la ce s-antâmplat,

Să-mi oblojesc puțin durerea,

Și să-mi explic de ce-ai plecat

Discuții între noi au existat,

Dar niciodată n-a fost ceartă,

Unul pe altul ne-am iertat,

Nimic nu arăta să ne despartă

Într-un târziu am citit scrisul,

Prin care sec m-a anunțat,

Că vrea să-și împlinească visul,

Și-n mănăstire, la Domnul...

a intrat!

Scrisă de Cezar!

Pe curând!

           A M  CRESCUT ,SUNT  BĂIAT  MARE,

          MAMEI  ÎI OFER  O  FLOARE ,

          ȘI -I  MAI  SPUN  CĂ -O IUBESC-

          MAMEI OCHII  ÎI  STRĂLUCESC.

          MĂ  SĂRUTĂ  PE  OBRAZ  ,

          MĂ  MÂNGÂE  CUM  EA  ȘTIE ,

          APOI  RÂDE  FACE  HAZ ...

          ȘI -MI ARATĂ  O  HÂRTIE!...

          ACOLO  ERA  O  ÎNTREBARE,

          A  CITIT-O  MAMA  OARE ?

          ERA  SCRIS  DE  MÂNA  MEA...

          CE  ESTE  IUBIREA?

          PUIUL  MEU  ,AI  CRESCUT  MARE

          IUBIREA  DE  MAMĂ-I  ÎI  SFÂNTĂ ,

          NU  ÎNCETEAZĂ  NICIODATĂ...

          DAR  MAI  ESTE  O  IUBIRE !

          SIGUR  O  SĂ-ȚI  DEA  DE  ȘTIRE!?

Mergeam ambițios prin vântul ce bătea,

Mă ridicasem din groapa cea ce mă rănea,

Mă rog, am mințit, mă ridicase ea.

M-a salvat din veninul șerpilor nenorociți,

Și mergeam ambii prin vânt, făram să fim ținiți,

Ținând capul sus lăsam trecutul în spate,

Exact de acolo unde aveau să ma înjunghe toate,

Și poate

Că am lăsat garda jos,

Dar nimic nu e mai roșu decât rozul cel mai roz,

Nu m-am uitat în spate, am continuat să merg

Apoi am grăbit pasul, am început să alerg

Eram tăcut,

Îmi lăsasem viitorul în trecut,

Era timpul să fi trecut peste tot ceea ce-a trecut.


(Asta e de fapt primul vers dintr-o melodie scrisa de mine, dar cred ca poate fi caracterizata și ca poezie idk)

De azi ai decis să devii scenaristă…

Atenție!!!

O furnică vrea să scrie de azi,

Filme de groază, crime

(nu-i spuneți că v-am spus, dar singura parte horror din scenariul ei ar fi începutul de titlu: Studiu de caz…)

Ce ar putea să scrie,

Maxim m-ar pune pe mine în rolul victimei,

Că prea o supăr și transmit tristețe

Din ochii mei în ochișorii ei.

Dar știu că n-ar lăsa-o sufletul

Prea mult să mă tortureze,

Și când aproape m-ar tăia un criminal cu o drujbă,

Ar transforma filmul horror, într-unul de dragoste…

În care s-ar transpune și pe ea,

Pe post de iubita care-mi adună cenușa,

Și mă compune din nou într-un om

Ca să mă iubească… nu, ca să mă taie ea personal,

În filmul horror nu tăia drujba.

Dar eu tot știu că furnica mea mă iubește,

Chiar dacă uneori îi mai fac ochișorii tulburi🥺,

O las să mă taie, nu mă opun,

Până când îmi explodează ochii cu imaginea ei impregnată în cioburi.

Ahhh… scenarista mea horror!!!