Isus și primăvara

Tu, iartă-mă, Hristose!

Tu iartă-mă, că-s om

Şi că sunt şi piron

Ce încă-Ţi trec prin oase.

Că-n coastele-Ţi împunse,

Eu suliţă încă sunt

Şi spin pe capul sfânt

Şi oţetul de pe buze.

Tu, iartă-mă, Isuse!

Că Te tot răstignesc,

Cum tot păcătuiesc

Şi tot îmi caut scuze.

De parcă nu-Ţi ajunge

Să simţi de sânge scurse

Picioarele-Ţi străpunse,

De mii de ani pe cruce.

Tu, iartă-mă, Isuse!

N-am să-l uit niciodată

Pe acela care s-a răstignit,

Ca să salveze lumea toată

Chiar dacă ea nu l-a iubit.

Pe drumul durerii,

De mii de pietre a fost lovit,

Dar pe acela al învierii

De nimeni, Doamne,

nu a fost întălnit!

Şi în clipa disperării

De pe cruce a strigat,

Iartă-le, Doamne, păcatul,

Căci eu de mult i-am iertat.

Aseară-m fost să iau lumină,

Din locul sfânt și binecuvântat,

Și-am ascultat slujba în tihnă,

Să înțeleg ce s-a-ntâmplat

Lumina a venit din întuneric,

Adusă din lăcaș la noi de preot,

În jurul nostru totul era feeric,

Și-am încetat de-a face zgomot

În liniște s-au aprins lumânări,

Și-am așteptat rostit cuvântul,

Cu toți am purces la închinări,

Atenți ca flacăra să nu o fure vântul

Slujba sacralității a început,

Cu predica despre moarte-nviere,

Și-apoi văzduhul a fost străbătut,

De milenara axiomă ,,Hristos a Inviat",

iar noi în cor ,,Adevărat a Inviat"

....................................

An de an în biserici ne adunăm,

Și către Domnul rugăciuni înalțăm,

Unii pe alții aici noi ne iertăm,

Dar din păcate ce-am spus

uităm,...și din nimic,

iar ne certăm!

Hristos a înviat! 

Creştine,

Oriunde-ai fi să-ți fie bine!

Şi de nu ai, ori ai cu cine,

Mereu El te va îndruma de bine.

Trăim, glumim, hulim, păcătuim,

Prin grai şi faptă de-i greşim,

Înalță rugăciune de căință.

În gând, un gând şi o făgăduințā...

Toți mântuiți prin jertfă, de-a Sa îngăduință...

Îngeri și robi în cor au strigat
Îndurând a morții grea apăsare:
Oameni ce sunteți înspăimântați,
Creștinilor, e mare întristare
Nevinovat , IISUS  a fost crucificat.

Bat  clopote , ceru-i tulburat
La geam curg lumânări  cu multe lacrimi
Heruvimii  norii risipesc       
Cu glasul lor divin cântând din  psalmi…
În zori IISUS HRISTOS  A ÎNVIAT!

Lumea creștină  s-a bucurat
În casă ruga-i spusă  evlavios,
De  îngeri pământu-i înconjurat
Creștinii  privesc cum ceru-i  luminos
Cântând în cor ,HRISTOS S-A  ÎNĂLȚAT !.

În noaptea sfântă, clopote răsună,

Iar cerul se aprinde în lumină,

Hristos a Înviat, ecoul spune,

Speranța-n inimi iarăși se-nclină.

Sub ram de salcie și flori de crin,

Se-mbracă lumea-n straie de iertare,

Și fiecare suflet, trist sau plin,

Primește pacea blândei sărbătoare.

Oul pictat cu drag, în mâini sfințite,

Cozonaci calzi, miros de sărbători,

În rugi și cântări, sufletele-s unite,

Pe drumul Învierii, printre flori.

Să-ți fie Paștele un drum curat,

Cu liniște și binecuvântare,

Hristos a Înviat cu-adevărat –

Să-ți fie viața plină de culoare!

Pe masă-s ouă roșii, lumânări,

Iar mielul stă cumin­te, ca o floare,

Se-aude „Tatăl nostru” printre zări,

În fiecare casă e sărbătoare.

Și-n clopotul ce bate liniștit,

Se-ascunde-un dor de pace și iertare,

Căci Paștele e semnul cel slăvit

Că viața biruie orice-ncercare.

Se stinge cerul, dar rămâi lumină,

În pașii mei, o mână nevăzută,

Tu, mama, veșnică rădăcină,

Cu voce caldă, blândă și tăcută.

Te-ai dus în zori, când stelele vegheau,

Dar numele tău curge ca o rugă.

Anna — și florile șoptesc când plouă,

Și-n vântul serii, când inima îți strigă.

Mi-ai pus în palme dragoste curată,

Cu ochii tăi mi-ai învățat seninul,

Și deși dorul îmi apasă piatra,

Îți simt iubirea cum îmi ține spinul.

Mamă, nu plâng — te scriu în poezie,

În fiecare vers ești lângă mine,

Când lumea cade, tu-mi rămâi tărie,

O rugă vie-n sângele din vine.

Așa învăț că dragostea de mamă

Nu moare, nu se pierde printre ani

E cerul ce mă cheamă pe a mea ramă,

E zâmbetul păstrat printre oameni.

Și tuturor ce-și uită rădăcina,

Le spun: iubiți, că timpul nu așteaptă.

O mamă e o viață, nu doar vina

Că uneori tăcem cu inima prea dreaptă.

Iar tu, mama, tu, Anna,

Rămâi cu mine-n vis, în rugă, în zare

O flacără ce nu o stinge toamna,

O mângâiere fără de hotare.

Poezia este dedicată mamei mele, Anna Guțu, decedată în primăvara anului 2010, la doar 49 de ani. Dumnezeu să o odihnească în pace!

În zori de primăvară, renaște o lume adormită,

pe cărări de doruri vechi, sub umbra vremurilor grele,

fiecare floare ce înmugurește e o speranță reînviată,

întregind cu înțelepciune trecutul, în culori de zile noi.

Din amintiri cu margini aspre și nopți pline de plâns,

s-au țesut fire de curaj, ascunse în inimi ce nu renunță,

cu fiecare bătaie, înfruntând furtunile ce s-au abătut,

a răsărit o lumină ce desenează promisiuni de viitor.

Sub cerul senin al unei primăveri târzii, se-mpletesc visele,

fiecare rază de soare alină cicatricile unei iubiri stricate,

din cenușă, renaște un spirit născut din foc și dorință,

îndemnând pașii obosiți să meargă spre un zbor de libertate.

Cu glas de vânt, se-aud șoapte ce își spun poveștile,

despre clipe grele ce-au fost sculptate în fragmente de amintire,

acum se împletesc într-o simfonie de speranță și înțelepciune,

chemându-ne să privim în față, cu inimi pline de curaj.

E un trecut efervescent, scris pe pagini de viață,

o lecție ne-nvăluită în roua primăverii ce învie,

împreună înălțăm privirea spre un orizont curat și luminos,

unde fiecare clipă de dorință se transformă-ntr-un nou început.

Să-ți fie sufletul o pânză, pictată de culori de speranță,

de prunci de soare ce se nasc dincolo de furtuni aprinse,

și să știi că, deși drumul a fost greu, viitorul e plin de farmec,

o chemare de a merge înainte, din trecut spre un etern îmbrățișare.

Într-o dimineață de primăvară, cu soarele mângâind ușor florile abia înflorite, am închis ochii și m-am lăsat purtat de imaginație. Așa a început o călătorie prin timp, o plimbare sufletească în trecutul plin de curaj al poporului nostru. Mă aflam într-o Românie de demult, o țară care se căuta pe sine și își aduna, pas cu pas, toate bucățile inimii.

Primul popas a fost în anul 1859, la București. Acolo, printre oameni emoționați, am simțit tensiunea și speranța care pluteau în aer. Se vorbea despre Unirea Moldovei cu Țara Românească, iar visul unei țări unite începea să prindă contur. Parcă toți trăiau primăvara nu doar în natură, ci și în suflet.

Apoi am ajuns în 1918, în luna martie, în Chișinău. Era tot primăvară. În acea zi istorică de 27 martie, Basarabia se unea cu România. Mi-am imaginat cum oamenii își îmbrățișau frații, cum steagul tricolor flutura în bătaia vântului cald de primăvară și cum inimile băteau la unison. Era o revenire acasă, după multă durere și dor.

Ultima oprire a fost la Alba Iulia, în decembrie 1918. Deși era iarnă, în acea zi am simțit o căldură aparte – căldura unui vis împlinit. România Mare se năștea, iar eu, în acea călătorie imaginară, înțelegeam mai bine ce înseamnă cuvintele „unitate”, „jertfă” și „iubire de țară”.

Această călătorie prin trecut, în plină primăvară, mi-a arătat că unirea nu e doar un moment istoric, ci o emoție care continuă să înflorească în noi, din generație în generație. Așa cum primăvara aduce viață peste tot, la fel și unirea a adus speranță și lumină în inimile românilor.

În umbra serii, intru liniștit în casă, 

o casă pustie, cu mult fungus în colțuri, 

în față se vede portretul măicuței mele frumoase. 

Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer, 

Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,

Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.

Privirea ei pătrunsă de lumină,

Părea dintr-o poveste fără vină.

În lumea ei, e farmec pe-alese,

Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.

Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,

Într-un colț de paradis strălucind.

Un dor de casă mă apasă,

peste casa strămoșească.

Un suflet trist profund vibrează,

ca Duhul Sfânt ce-i pasă,

de țara noastră românească.

Ce-ai pățit tu scumpă țară,

că te văd atât de amară.

Oare poporul e de vină

că te privește fără milă.

Nu fii tristă țara mea,

eu sunt cu tine și voi lupta,

pentru glorie îmi voi da,

toată puterea mea.

Acum să privim cu bucurie,

cu toții către tine,

către patria noastră măreață,

iubită țară românească.

Nu există mai sfânt pe lume,

decât CREDINȚĂ și PATRIE,

pentru a noastră eternitate.

(Prof. Andrei GUȚU)

N-am avut mult.

Doar o cameră mică, cu pereții crăpați,

Și o pâine împărțită la doi.

Dar din fereastră vedeam câmpul

Și-un cer care nu m-a trădat niciodată.

Am muncit cu mâinile, cu spatele, cu tăceri,

Am cărat zile grele în spinare

Și n-am întrebat: „De ce eu?”

Pentru că eu am rămas.

Când alții au plecat, eu am rămas.

Am visat puțin.

N-am vrut palate, nici haine scumpe.

Am vrut doar să pot să nu-mi plec fruntea,

Să mor cu fruntea sus,

În limba mea, pe pământul meu.

Poate n-o să scrie nimeni despre mine.

Dar voi adormi într-un loc

Unde iarba-mi cunoaște pașii,

Unde vântul îmi știe numele.

Și acolo, sărac, dar neînfrânt,

O să fiu acasă.