Noi suntem toți de la țară
Noi suntem toți de la țară,
Cu fața curată,
Cu vorba mai rară,
Cu treapta mai 'naltă la scară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu somnul pe frunze afară,
Cu gândul ce-ntruna ne zboară,
Spre zori și apoi înspre seară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu mână vânjoasă de fiară,
Cu spatele drept care cară,
Orice povară...
Noi suntem toți de la țară,
Țăranul ce câmpul își ară,
Copilul cu vita de sfoară,
Roada ce șade-n cămară.
Noi suntem toți de la țară,
Cu viața și dulce, și-amară,
Cu ruga către Fecioară,
În fiece seară.
Vă spun pentru ultima oară,
Nu suntem o pradă ușoară,
Iar neamul nicicând n-o să piară,
Căci suntem toți de la țară.
Categoria: Poezii diverse
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 9 octombrie 2024
Vizualizări: 251
Poezii din aceiaşi categorie
Acum, pe trecute e toamna,
Acum, pe trecute e toamna,
În curând, se apropie iarna.
Oamenii, sunt disperaţi,
Că îs din ce, în ce mai săraci.
Vine iarna, cu scumpiri multe,
Şi nu are, cine să îi mai ajute.
Mulţi români, săraci mai sunt,
Banii lor, nu le mai ajung.
Salariile lor, nu au mai crescut,
Preţurile toate, au sărit în sus.
Nici pensiile, nu sunt mărite,
Şi asta, chiar spune multe.
Toţi carburanţii, ei s-au scumpit,
Greu este acum, viaţa de trăit.
Şi alimentele toate, sunt scumpe,
Banul la români, nu mai ajunge.
Pâinea, cartofii şi acest lapte,
S- au scumpit, de nu se poate.
Carnea, brânză şi şunca este,
Pentru români, acum poveste.
Scumpe, îs lemnele de foc acum,
Nu îşi permite, să le ia orice român.
Şi la iarnă, mulţi români aşteaptă,
Preţul la gaze, să nu mai crească.
Că şi aşa preţul, a crescut prea mult,
Bani, să le achite nu mai sunt.
Şi preţul, la curent a luat-o razna,
Nu ştiu, românii cum or trece iarna.
Primește-ne doamne
Îngerii au anunțat,
Numele cel minunat,
Să fie numit ISUS,
Numele a venit de sus.
Să știm că se va înălța.
Dumnezeu îl va lua...
Raiul cu drag la primit,
În casa sfântă a venit,
Ne așteaptă și pe noi..
Să fim în grădina sa,
In veci a ne APĂRA.
.
Tata
Nu conteaza cati ani trec
Caci nimic nu va schimba,
Gandul ca vreau sa-mi petrec
Toata viata-n preajma ta!
Vreau s-ascult mereu
Ale tale vechi povesti,
Si ma rog la Dumnezeu
Sa vad vesnic ca zambesti.
Nu exista atatea stele
In nopti, pe cer ce stralucesc,
Ca sa pot scrie cu ele:
La multi ani si Te iubesc.
Ad literam
În trista mea înţelepciune,
Sub aura ce am hulit-o,
Am râs, am plâns, am fost minune,
Minune ce am irosit-o.
Cu-n mers trădat de călcătură,
Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,
Scuipând din ochi mister şi ură,
Am spânzurat poeţi şi cărturari.
Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,
Nopţi albe am mâncat pe pâine,
Râdea de noi bătrânul Maiorescu,
Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.
Biblioteci am ars zâmbind,
Din cărţi mi-am construit coşciug,
Cu Shakespeare m-am trezit dormind,
Iar cu Giordano am ars pe rug.
Doar patru...fac anul!
De multe ori m-am întrebat
Care-anotimp mi-i preferat,
Și nici acum nu pot să spun
Când ani în cârcă am adunat.
Încep să spun că-i primăvara
C-atunci un nume am primit,
Când mama m-a adus pe lume
Iar tata a fost omul împlinit.
Dar cum să nu iubesc și vara
Cu ale ei zile calde cu soare,
Când în concediu poți pleca
La munte sau pe val la mare.
Urmează anotimpul toamnă
Cu bogăția pusă în hambare,
E munca omului de peste an
Pentru a noastră bunăstare.
Iar când de sus fulgul vestește
Că este iarnă și-ți trebuie palton,
Toți așteptăm urarea,,la mulți ani"
Că e sfârșit de an și e...revelion.
Cum aș putea vreodată să aleg
Când unul fără altul nu face anul,
Așa că prețuire am să dau la toate
Cât timp eu călător voi fi cu..Domnul!
Fără titlu.
Arde cerul de doi ani cu flăcări de gheață,
Îngeri nevinovați își iau adio de la viață.
Trecutul mi-e prezent, sunt blocat în ceață
Plâng de durere, dar am doar zâmbete pe față,
Îl rog pe Dumnezeu ca de data asta să nu mă vadă
Îi jur că m-am sinucis involuntar, sper să mă creadă,
Dacă nu, am s-accept ca flăcările iadului să mă ardă
N-am să regret niciodată faptul c-am căzut iubiri pradă
Acum, pe trecute e toamna,
Acum, pe trecute e toamna,
În curând, se apropie iarna.
Oamenii, sunt disperaţi,
Că îs din ce, în ce mai săraci.
Vine iarna, cu scumpiri multe,
Şi nu are, cine să îi mai ajute.
Mulţi români, săraci mai sunt,
Banii lor, nu le mai ajung.
Salariile lor, nu au mai crescut,
Preţurile toate, au sărit în sus.
Nici pensiile, nu sunt mărite,
Şi asta, chiar spune multe.
Toţi carburanţii, ei s-au scumpit,
Greu este acum, viaţa de trăit.
Şi alimentele toate, sunt scumpe,
Banul la români, nu mai ajunge.
Pâinea, cartofii şi acest lapte,
S- au scumpit, de nu se poate.
Carnea, brânză şi şunca este,
Pentru români, acum poveste.
Scumpe, îs lemnele de foc acum,
Nu îşi permite, să le ia orice român.
Şi la iarnă, mulţi români aşteaptă,
Preţul la gaze, să nu mai crească.
Că şi aşa preţul, a crescut prea mult,
Bani, să le achite nu mai sunt.
Şi preţul, la curent a luat-o razna,
Nu ştiu, românii cum or trece iarna.
Primește-ne doamne
Îngerii au anunțat,
Numele cel minunat,
Să fie numit ISUS,
Numele a venit de sus.
Să știm că se va înălța.
Dumnezeu îl va lua...
Raiul cu drag la primit,
În casa sfântă a venit,
Ne așteaptă și pe noi..
Să fim în grădina sa,
In veci a ne APĂRA.
.
Tata
Nu conteaza cati ani trec
Caci nimic nu va schimba,
Gandul ca vreau sa-mi petrec
Toata viata-n preajma ta!
Vreau s-ascult mereu
Ale tale vechi povesti,
Si ma rog la Dumnezeu
Sa vad vesnic ca zambesti.
Nu exista atatea stele
In nopti, pe cer ce stralucesc,
Ca sa pot scrie cu ele:
La multi ani si Te iubesc.
Ad literam
În trista mea înţelepciune,
Sub aura ce am hulit-o,
Am râs, am plâns, am fost minune,
Minune ce am irosit-o.
Cu-n mers trădat de călcătură,
Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,
Scuipând din ochi mister şi ură,
Am spânzurat poeţi şi cărturari.
Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,
Nopţi albe am mâncat pe pâine,
Râdea de noi bătrânul Maiorescu,
Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.
Biblioteci am ars zâmbind,
Din cărţi mi-am construit coşciug,
Cu Shakespeare m-am trezit dormind,
Iar cu Giordano am ars pe rug.
Doar patru...fac anul!
De multe ori m-am întrebat
Care-anotimp mi-i preferat,
Și nici acum nu pot să spun
Când ani în cârcă am adunat.
Încep să spun că-i primăvara
C-atunci un nume am primit,
Când mama m-a adus pe lume
Iar tata a fost omul împlinit.
Dar cum să nu iubesc și vara
Cu ale ei zile calde cu soare,
Când în concediu poți pleca
La munte sau pe val la mare.
Urmează anotimpul toamnă
Cu bogăția pusă în hambare,
E munca omului de peste an
Pentru a noastră bunăstare.
Iar când de sus fulgul vestește
Că este iarnă și-ți trebuie palton,
Toți așteptăm urarea,,la mulți ani"
Că e sfârșit de an și e...revelion.
Cum aș putea vreodată să aleg
Când unul fără altul nu face anul,
Așa că prețuire am să dau la toate
Cât timp eu călător voi fi cu..Domnul!
Fără titlu.
Arde cerul de doi ani cu flăcări de gheață,
Îngeri nevinovați își iau adio de la viață.
Trecutul mi-e prezent, sunt blocat în ceață
Plâng de durere, dar am doar zâmbete pe față,
Îl rog pe Dumnezeu ca de data asta să nu mă vadă
Îi jur că m-am sinucis involuntar, sper să mă creadă,
Dacă nu, am s-accept ca flăcările iadului să mă ardă
N-am să regret niciodată faptul c-am căzut iubiri pradă
Alte poezii ale autorului
Adio!
Ți-am scris pe cer adio,
Dar ploaia a-ncetat,
Și-n loc de stropii ploii,
Eu lacrimi am vărsat.
Am vrut să-ți uit adresa,
Să nu mai știu de ea,
Dar drumu-mi trece zilnic,
Pe sub fereastra ta...
N-am să-ți mai scriu poeme,
C-ar fi doar seci cuvinte,
Voi scrie iar... Adio!
Pe cruci și pe morminte.
Și-n fiecare zi femeie,
Mâncat și ros de patimi,
Îți voi lăsa la poartă,
Câte-un buchet de lacrimi.
Mă uit cum pică frunza,
Și cerul parcă pică,
Iar inima mă-nțeapă,
Și sunt cuprins de frică.
Mereu pe sub fereastra-ți,
Un suflet gol va trece,
Apucă-i mâna caldă,
Și nu-l lăsa să plece.
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Odată, atunci, undeva...
Odată, atunci, undeva...
Lumina ta,
Lumina mea,
Au coborât de pe o stea,
Și-a ars mocnit,
În lutul tău,
În lutul meu,
La infinit.
Atunci, undeva, deodată...
Suflarea ta,
Suflarea mea,
Cerul porni să-l străbată,
Sfârșind într-un vis,
Sub perna ta,
Sub perna mea,
Peste noi mai precis.
Undeva, odată, atunci...
Sărutul tău,
Sărutul meu,
Dădură cărnii porunci,
Devenind creatori,
De lumină,
De lut,
De sărut,
Și de tot, uneori...
Pasiunea absurdului
M-am căţărat pe culmea disperării,
Privesc jos la viaţa aflată în banal,
Prin prisma neagră a trădării,
Unei fiinţe cu un trist final.
Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,
Şi că viermii din mine nu cântă,
Mai trăiesc pentru un singur gând,
Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.
Din mine totul am lichidat,
Lăsând să se nască absurdul grotesc,
Căci viaţa parşivă m-a trădat,
Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.
Nu am avut nici o valoare în existenţă,
Pentru că nu am fost un om nebun,
Numai spre bine am mers cu pertinenţă,
Ocolind a imprevizibilului drum.
Am greşit şi acum sufăr cumplit,
Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,
M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,
Şi cu poveţe mi-am acrit gura.
Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,
Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.
De ce să mai aştept dimineaţa,
Când şi-n noapte se poate muri?
Niciodată uitarea...
Ia-mi tot ce dorești,
Ia-mi munții și marea,
Îți dau ce voiești,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi ochii albaștri,
Ascunde-mi cărarea,
Îți dau tot ce am,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi lacrima pură,
Suprimă-mi iertarea,
Îți dau toată averea,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi cântul și dorul,
Ia-mi exaltarea,
Îți dărui și zborul,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi dreptul la tot,
Ia-mi viața de îndată,
Dar nu-mi cere să uit,
Chipul tău...niciodată.
Vraja mării...
Marea pare liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Tu, cu inima rănită,
Parc-ai vrea să mă mănânci.
Cântă o sirenă-n larg,
Cântec dulce de răpire,
Eu mă-nalț sus pe catarg,
Drept drapel pentru iubire.
Hai să ne-aruncăm în mare,
S-ancorăm în orizont,
Tu, prințesa mea de sare,
Eu, nebunul vagabond,
Să ne batem joc de lună,
Pe pirați să-i atacăm,
Să ne-ascundem pe sub spumă,
Vraja mării s-o gustăm.
Marea încă-i liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Hai, tu inima rănită,
Că te las să mă mănânci!
Adio!
Ți-am scris pe cer adio,
Dar ploaia a-ncetat,
Și-n loc de stropii ploii,
Eu lacrimi am vărsat.
Am vrut să-ți uit adresa,
Să nu mai știu de ea,
Dar drumu-mi trece zilnic,
Pe sub fereastra ta...
N-am să-ți mai scriu poeme,
C-ar fi doar seci cuvinte,
Voi scrie iar... Adio!
Pe cruci și pe morminte.
Și-n fiecare zi femeie,
Mâncat și ros de patimi,
Îți voi lăsa la poartă,
Câte-un buchet de lacrimi.
Mă uit cum pică frunza,
Și cerul parcă pică,
Iar inima mă-nțeapă,
Și sunt cuprins de frică.
Mereu pe sub fereastra-ți,
Un suflet gol va trece,
Apucă-i mâna caldă,
Și nu-l lăsa să plece.
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Odată, atunci, undeva...
Odată, atunci, undeva...
Lumina ta,
Lumina mea,
Au coborât de pe o stea,
Și-a ars mocnit,
În lutul tău,
În lutul meu,
La infinit.
Atunci, undeva, deodată...
Suflarea ta,
Suflarea mea,
Cerul porni să-l străbată,
Sfârșind într-un vis,
Sub perna ta,
Sub perna mea,
Peste noi mai precis.
Undeva, odată, atunci...
Sărutul tău,
Sărutul meu,
Dădură cărnii porunci,
Devenind creatori,
De lumină,
De lut,
De sărut,
Și de tot, uneori...
Pasiunea absurdului
M-am căţărat pe culmea disperării,
Privesc jos la viaţa aflată în banal,
Prin prisma neagră a trădării,
Unei fiinţe cu un trist final.
Mai trăiesc pentru că munţii nu râd,
Şi că viermii din mine nu cântă,
Mai trăiesc pentru un singur gând,
Ce-n suflet aprinde o lumină nesfântă.
Din mine totul am lichidat,
Lăsând să se nască absurdul grotesc,
Căci viaţa parşivă m-a trădat,
Jignindu-mă într-un stil pur omenesc.
Nu am avut nici o valoare în existenţă,
Pentru că nu am fost un om nebun,
Numai spre bine am mers cu pertinenţă,
Ocolind a imprevizibilului drum.
Am greşit şi acum sufăr cumplit,
Fiindcă am trăit şi n-am gustat tortura,
M-am otrăvit fiind bun şi cinstit,
Şi cu poveţe mi-am acrit gura.
Am fost bolnav de mi-am lăudat viaţa,
Am făcut-o pentru a nu mă prăbuşi.
De ce să mai aştept dimineaţa,
Când şi-n noapte se poate muri?
Niciodată uitarea...
Ia-mi tot ce dorești,
Ia-mi munții și marea,
Îți dau ce voiești,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi ochii albaștri,
Ascunde-mi cărarea,
Îți dau tot ce am,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi lacrima pură,
Suprimă-mi iertarea,
Îți dau toată averea,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi cântul și dorul,
Ia-mi exaltarea,
Îți dărui și zborul,
Dar niciodată uitarea.
Ia-mi dreptul la tot,
Ia-mi viața de îndată,
Dar nu-mi cere să uit,
Chipul tău...niciodată.
Vraja mării...
Marea pare liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Tu, cu inima rănită,
Parc-ai vrea să mă mănânci.
Cântă o sirenă-n larg,
Cântec dulce de răpire,
Eu mă-nalț sus pe catarg,
Drept drapel pentru iubire.
Hai să ne-aruncăm în mare,
S-ancorăm în orizont,
Tu, prințesa mea de sare,
Eu, nebunul vagabond,
Să ne batem joc de lună,
Pe pirați să-i atacăm,
Să ne-ascundem pe sub spumă,
Vraja mării s-o gustăm.
Marea încă-i liniștită,
Vântul doarme pe sub stânci,
Hai, tu inima rănită,
Că te las să mă mănânci!