8  

Dans murdar pe vârful sticlei

Dansez tango, ochi în ochi cu handicapul,

Iar tribunalul strigă: „TĂIAȚI-I CAPUL!”

Îmi dau foc fiorilor de stradă,

Jucând în sticluță, la margine de apă.

 

Bani murdari, trecuți prin labe de fier,

Și ochii țintă spre al nouălea cer,

Copii tăiați la gât de paguba prostiei,

Otrăviți de lanțul ruginit al modestiei.

 

Pișat pe pantaloni de vin înmagazinat,

Pe bot borât de părerea unui căcat,

Tremurând, mai aprind încă un chibrite,

Iar viața-mi spune iar: „TACI ȘI ÎNGHITE!”

 

Vrei să scoți un prezervativ din buzunar,

Știind că și așa ești destul de murdar,

Îți pui centura de piele pe nas

Și iarăși tragi o privire la ceas.

 

Când se va termina nebunia asta

Iar fricile vor spune: „Cu asta, basta!”,

Genunchii din ceară să se topească

Și durerea de suflet să te ocolească.

 

Tăria să nu mai fie așa de bună,

Ca o femeie udă, scăpată de furtună,

Adio, stare de ebrietate,

Adio, scopuri nerealizate.


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Marcel Martin poezii.online Dans murdar pe vârful sticlei

Data postării: 7 mai

Vizualizări: 164

Loghează-te si comentează!

Poezii din aceiaşi categorie

Prea multă sensibilitate în spaniolă

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

 

Demasiada sensibilidad

 

 

La sensibilidad es buena a su manera. Es bueno ser sensible, expresar nuestro pesar cuando alguien ha vivido acontecimientos menos agradables, estar con él, escucharlo, tranquilizarlo, comprenderlo, aliviar sus sufrimientos, suspirar con él, llorar con él. ellos, envolverlos cuando tienen frío, vendarlos cuando el gato los arañó (que también fue su culpa que los arañó, porque no saben jugar con él), ponerles una bolsa de hielo del frigorífico por un esguince de tobillo, secarles las lágrimas, darles medicina para bajarles la fiebre, bálsamo labial para que no se agrieten tanto, desinfectarles las cutículas sangrantes cuando no sabían hacerse la manicura, querían hacerse la manicura. uñas más largas de lo que naturalmente tenían, porque esa es la moda, y ahora solo tienen sangre, pongamos mosquiteros, para que no los piquen tanto, les chupen la sangre, no les transmitan malaria ni fiebre amarilla, llevemos insecticidas, si todavía insisten en entrar a la casa, consigamos también un ventilador para difundir el olor a insecticida, mantengamos la ventana entreabierta para que no entren mosquitos y salga olor a insecticida. Ajustemos la caldera para que dé también agua caliente, no sólo fría, porque entonces habrá que tener aún más cuidado. Las economías realmente no toman en cuenta las necesidades individuales de las personas, son más bien la necesidad egoísta de un solo hombre.

Tampoco escatimemos en suplementos que mejoren el sistema inmunológico, como la vitamina C, que tiene un delicioso sabor a limón y no cuesta demasiado, es asequible, se puede obtener con una simple limonada, así que ¿no tenemos motivos para abstenernos de comprarla? .

Consigámosles blusas gruesas y esponjosas, que sólo sirven para quedarse en casa. Cogemos su mascarilla para el cuidado del rostro, mascarilla que previene la aparición prematura de patas de gallo y líneas de expresión. ¡Somos demasiado jóvenes para tener arrugas!

En general, la sensibilidad es hermana de la generosidad y el cuidado, pero ¿qué hacemos cuando se sale de control, alcanza nuevas alturas, no tiene límites? ¿Sigue siendo ésa una sensibilidad beneficiosa, saludable y bien comprendida? No claro que no. Ya algo en nuestra forma de ser chirría y esta sensibilidad es el síntoma principal. Sería apropiado hacernos preguntas: "¿Por qué soy así?", "¿Estoy exagerando?", "¿Qué me lleva a tener reacciones tan intensas ante cosas esencialmente triviales?"

Encontrarás la respuesta perdida en algún lugar de tu pasado. ¿La sensibilidad de la que hablamos proviene de un episodio traumático de la vida? ¿No tardaste todo el tiempo que esperabas en un examen y desde entonces has decidido dejarlo todo pensando que ya no tiene sentido? ¿No se le dieron las oportunidades que esperaba? ¿No pudiste, debido a las circunstancias, hacer algo que te propusiste? Si la respuesta es "sí" a al menos la mitad de ellas, entonces no estamos hablando exactamente de sensibilidad, sino de una reacción adversa a cosas que sucedieron, que nos lastimaron momentáneamente y dejaron una herida sin cicatrizar por completo. Si hubiera algunas normas objetivas, entonces sí, vale la pena adherirse a ellas, tratar de alcanzarlas, porque de esa manera el progreso realmente puede medirse y observarse. Mientras que, si son metas que sólo una persona quiere, el resto no las quiere, no tiene sentido compararnos, de todos modos no podemos valorar ni sopesar nada de lo que escuchamos. Es cierto que quien humilla a los estudiantes por no saber perfectamente tiene el corazón de un forestal que tala árboles en una cinta transportadora sin mirar lo que deja atrás. Sí, los criterios de evaluación son muy objetivos, ¿cómo puedes tú, una mujer de 58 años, que toda tu vida se ha rodeado únicamente de sueco, considerar que una estudiante de 19 años debe ser tu igual en dominio, en habilidad? ? Estamos para aprender, si naciéramos dispuestos a aprender no nos matricularíamos en ninguna especialización y listo, ¿qué necesitaríamos si ya supiéramos? ¿No era más barato, sin alquiler, sin viajes en tren, sin dormitorios, sin membresía en la biblioteca, sin comida y muchos otros servicios públicos? Es curioso lo que sucede cuando una mujer de 58 años te juzga por su propio conjunto de valores. Es como el estudiante que le da meditación a un niño de 8 años. Apenas puede escribir en su propio idioma a esos años, y mucho menos en inglés, francés... ¿No sería traumatizante empezar a regañarlo por no tener tiempo para dominar el contenido a la perfección? ¿Mientras? ¿Que la persona que da clases particulares se vuelve vaga en su expresión? Tiempo, es decir, podría haber negociado con su madre para pedirle que le diera a luz a los 5 meses, no a los 9 meses, como es normal, para aparecer antes en el mundo, para aprender antes, sólo porque eso es lo que la persona quiere quien da lecciones. También está la cuestión del tiempo terrestre. Mientras vivamos en el mismo planeta, todos tenemos la misma cantidad de tiempo, 24 horas, no más.

Esta perfección subjetiva de los demás da lugar a sensibilidades de todo tipo. Tampoco tiene sentido aspirar a tocarlo. No sabemos qué quiere la persona que no está contenta con nosotros. No sabemos qué piensa, cómo piensa, qué prefiere, qué no prefiere, cuánto, qué, cómo y en qué medida.

La perfección subjetiva de los demás es paralizante, tanto emocional como objetivamente. Si la estudiante es humillada cada vez que abre la boca, ¿aún tendrá confianza en que tiene posibilidades de convertirse en una buena hablante de sueco? ¿Encontrará todavía la fuerza, en el fondo de su alma, para seguir adelante, para querer practicar, leer, mejorar, hasta obtener la fluidez, la cadencia y la musicalidad del idioma? No, no hay forma. Tenía buenas intenciones que se desmoronaron en el camino.

La perfección subjetiva de los demás frena, reprime. Como pedirle a tu maestro que planifique cada sonido, cuándo decirlo y cómo decirlo. ¿No te intimidaría esta técnica de aprendizaje? ¿Dónde está la pasión, el encanto, la belleza más irregular y versátil del lenguaje? ¿Cuándo tendrás tiempo para concentrarte en el vocabulario, la gramática, la sintaxis y lo que ella quiere cuando la atención se centra siempre en cómo hablas? ¿No se convierte en un obstáculo que no puedes superar? Se corrigió como con las pruebas de opción múltiple. Has llegado a una pregunta de la que no sabes la respuesta correcta, aunque ya la has respondido bien. ¿Qué estás haciendo? ¿Te quedas atascado allí y no avanzas, sólo porque no lo sabes? Sería una gran pérdida, tanto para el tasador como para usted (en primer lugar).

Como respuesta a la perfección subjetiva de los demás, debemos construir nuestro propio conjunto de valores, nuestra propia perfección, la cual, atención, debe ser objetiva, por varias razones: no llegar a esa sensibilidad que nos impide hacer lo que queremos y sentir incluso eso. evolucionamos, tanto como es humanamente posible, sin estar limitados por otros, por otros aspectos y por otras circunstancias.

Mai mult...

,, Acasă"

„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,  

Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,  

Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,  

Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.  

 

Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,  

Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,  

Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,  

Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.  

 

Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,  

Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,  

Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,  

Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.  

 

Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,  

Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,  

Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,  

Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.  

 

Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,  

Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.  

Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,  

Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.  

 

Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,  

E alături de acea persoană, stându-i în brațe,  

Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,  

Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.  

Mai mult...

Cărarea

Am mers înainte ignorând cărarea

Am mers și mers, pe cărarea bună și rea

Pas cu pas, pași mici, pași mari, înainte și-napoi

Pași rapizi, pași înceți, pași ușori si pași greoi 

 

Și am mers prin foc și apă, prin furtuni și secetă

Prin spini, prin flori, prin flori cu spini, prin durere înceată

Prin durere violentă, prin plăcere deșartă

Prin oaze și miraje, și trezire adormită

 

Și mergând pe drumul meu, am stat o vreme

Am stat în multe locuri, cu multe probleme

Am stat ce-am stat, și-am continuat să merg pe cărare

Căci fiecare loc mi-a oferit putere și eliberare

 

Și mergând și ajungând în locuri seci

Mă-ntorceam acolo unde e ușor să treci

Și pe când speram, mă trezeam în locuri reci

Plecând, mă trezeam visând la un loc de veci

 

Și m-am întors de-atâtea ori spre locurile bune

Găsind doar pustietăți si pământuri brune

Încât am învățat să merg doar înainte 

Chiar de văd în jur doar moarte și morminte 

 

Mergând înainte, fără a mă-ntoarce înapoi 

Prin tărâm nestrăbătut, si aspru, si prin noroi

Am ajuns să am un nou tip de sentimente 

Să iubesc cărarea și să n-am nevoie de cuvinte 

 

Și ori de câte ori am dat de-un munte, am luat aminte

Și am mers înainte, înainte spre locuri sfinte 

Și am continuat să urc, fără încălțăminte 

Iar focul urcării m-a lăsat fără veșminte

 

Ca să pot urca în continuare am făcut jurăminte

Și de oboseală, am făcut cărării rugăminte

I-am cerut să-mi ușureze drumul, să mă lase fără minte

Și să mi se-arate, să-mi arate că-mi este părinte 

 

Iar cărarea, ca răspuns, m-a dus într-un loc cu umbră 

Cu izvor și fructe, și cu o priveliște rară, o operă

Și mi-a arătat înainte, drumul frumos care urmează 

O bunătate, o pace, o iubire ce nu-ncetează

Mai mult...

un paradox

lumea mea, lumea noastra, nu ar mai fi atat de frumoasa fara haosul din ea

daca nu ar fi haos..cum ne am mai face la timpul potrivit posibila conexiunea sufletelor predestinate

Mai mult...

Nedumerire

Nu știu dacă magice miracole

Trebuiau s-apară fără obstacole,

Sau destinul unei vieți triumfale,

Soarta să nu o scoată în cale.

 

Oare în calea destinului mereu

Va flutura în vânt ca un clișeu,

Sămânța presărată a speranței,

Aducând pe cea a siguranței?

 

De ce atunci când dorim în viață

O lume plină de toleranță,

Ne lovim și întâlnim intoleranță,

Și ne scăldăm în nesiguranță.

 

Atunci când visăm la fericcire

Ne-mpiedicăm de zădărnicire.

Suntem împinși spre buimăcire

Și ne afundăm în pipernicire.

 

Mai mult...

,,Omagiu''

Atotputernic Soare,cine ești și ce menire ai ? Ce scopuri ai și pentru ce lupți ?

Împotriva cui lupți ?

În acest război de câteva milenii se luptă tot ce e existent,

Multe scopuri și nici o învingere,

E evident !

Societatea nu evoluează,evoluează doar creațiile ei,

Cerințele cresc,dar nu ei !

Cine sunt ei ? 

Natura,Soarele și Luna - baza acestei lumi.

Fară ele dispare tot,ei alimentează lumea cu tot ce e necesar.

Nu mai poți ?

Nici eu nu mai pot.

Un ansamblu de idei ce stă pe loc iar noi ne rotim în jurul lor.

Mărețele raze ale tale se revarsă peste lume,

Lumina îi călăuzește pe toți ce pot gândi,ce pot analiza,ce se pot dezvolta,ce pot degrada și comite crime - cei ce nu pot spune tare:

-Îți mulțumim Soare !

Prea multe lucruri fără importanță sunt valorificate,însă nu tu !

Cel ce ne călăuzește toată viața,poți fi un prieten bun !

Un tovarăș ce nu poate trăda !

Au fost mulți ce ți s-au închinat însă au dispărut.

Cine te-a blestemat atât de tare pentru a nu mai fi valorificat ?

Cine le-a distrus credința închinată ție,prieten drag ?!

Un omagiu adus ție pentru a nu uita,

Te voi călăuzi și eu pe tine precum m-ai călăuzit și mă vei călăuzi toată viața mea !

 

Mai mult...

Prea multă sensibilitate în spaniolă

Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om. 

Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa. 

Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!

În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"

Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.

Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.

Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.

Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.

Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).

Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.

 

Demasiada sensibilidad

 

 

La sensibilidad es buena a su manera. Es bueno ser sensible, expresar nuestro pesar cuando alguien ha vivido acontecimientos menos agradables, estar con él, escucharlo, tranquilizarlo, comprenderlo, aliviar sus sufrimientos, suspirar con él, llorar con él. ellos, envolverlos cuando tienen frío, vendarlos cuando el gato los arañó (que también fue su culpa que los arañó, porque no saben jugar con él), ponerles una bolsa de hielo del frigorífico por un esguince de tobillo, secarles las lágrimas, darles medicina para bajarles la fiebre, bálsamo labial para que no se agrieten tanto, desinfectarles las cutículas sangrantes cuando no sabían hacerse la manicura, querían hacerse la manicura. uñas más largas de lo que naturalmente tenían, porque esa es la moda, y ahora solo tienen sangre, pongamos mosquiteros, para que no los piquen tanto, les chupen la sangre, no les transmitan malaria ni fiebre amarilla, llevemos insecticidas, si todavía insisten en entrar a la casa, consigamos también un ventilador para difundir el olor a insecticida, mantengamos la ventana entreabierta para que no entren mosquitos y salga olor a insecticida. Ajustemos la caldera para que dé también agua caliente, no sólo fría, porque entonces habrá que tener aún más cuidado. Las economías realmente no toman en cuenta las necesidades individuales de las personas, son más bien la necesidad egoísta de un solo hombre.

Tampoco escatimemos en suplementos que mejoren el sistema inmunológico, como la vitamina C, que tiene un delicioso sabor a limón y no cuesta demasiado, es asequible, se puede obtener con una simple limonada, así que ¿no tenemos motivos para abstenernos de comprarla? .

Consigámosles blusas gruesas y esponjosas, que sólo sirven para quedarse en casa. Cogemos su mascarilla para el cuidado del rostro, mascarilla que previene la aparición prematura de patas de gallo y líneas de expresión. ¡Somos demasiado jóvenes para tener arrugas!

En general, la sensibilidad es hermana de la generosidad y el cuidado, pero ¿qué hacemos cuando se sale de control, alcanza nuevas alturas, no tiene límites? ¿Sigue siendo ésa una sensibilidad beneficiosa, saludable y bien comprendida? No claro que no. Ya algo en nuestra forma de ser chirría y esta sensibilidad es el síntoma principal. Sería apropiado hacernos preguntas: "¿Por qué soy así?", "¿Estoy exagerando?", "¿Qué me lleva a tener reacciones tan intensas ante cosas esencialmente triviales?"

Encontrarás la respuesta perdida en algún lugar de tu pasado. ¿La sensibilidad de la que hablamos proviene de un episodio traumático de la vida? ¿No tardaste todo el tiempo que esperabas en un examen y desde entonces has decidido dejarlo todo pensando que ya no tiene sentido? ¿No se le dieron las oportunidades que esperaba? ¿No pudiste, debido a las circunstancias, hacer algo que te propusiste? Si la respuesta es "sí" a al menos la mitad de ellas, entonces no estamos hablando exactamente de sensibilidad, sino de una reacción adversa a cosas que sucedieron, que nos lastimaron momentáneamente y dejaron una herida sin cicatrizar por completo. Si hubiera algunas normas objetivas, entonces sí, vale la pena adherirse a ellas, tratar de alcanzarlas, porque de esa manera el progreso realmente puede medirse y observarse. Mientras que, si son metas que sólo una persona quiere, el resto no las quiere, no tiene sentido compararnos, de todos modos no podemos valorar ni sopesar nada de lo que escuchamos. Es cierto que quien humilla a los estudiantes por no saber perfectamente tiene el corazón de un forestal que tala árboles en una cinta transportadora sin mirar lo que deja atrás. Sí, los criterios de evaluación son muy objetivos, ¿cómo puedes tú, una mujer de 58 años, que toda tu vida se ha rodeado únicamente de sueco, considerar que una estudiante de 19 años debe ser tu igual en dominio, en habilidad? ? Estamos para aprender, si naciéramos dispuestos a aprender no nos matricularíamos en ninguna especialización y listo, ¿qué necesitaríamos si ya supiéramos? ¿No era más barato, sin alquiler, sin viajes en tren, sin dormitorios, sin membresía en la biblioteca, sin comida y muchos otros servicios públicos? Es curioso lo que sucede cuando una mujer de 58 años te juzga por su propio conjunto de valores. Es como el estudiante que le da meditación a un niño de 8 años. Apenas puede escribir en su propio idioma a esos años, y mucho menos en inglés, francés... ¿No sería traumatizante empezar a regañarlo por no tener tiempo para dominar el contenido a la perfección? ¿Mientras? ¿Que la persona que da clases particulares se vuelve vaga en su expresión? Tiempo, es decir, podría haber negociado con su madre para pedirle que le diera a luz a los 5 meses, no a los 9 meses, como es normal, para aparecer antes en el mundo, para aprender antes, sólo porque eso es lo que la persona quiere quien da lecciones. También está la cuestión del tiempo terrestre. Mientras vivamos en el mismo planeta, todos tenemos la misma cantidad de tiempo, 24 horas, no más.

Esta perfección subjetiva de los demás da lugar a sensibilidades de todo tipo. Tampoco tiene sentido aspirar a tocarlo. No sabemos qué quiere la persona que no está contenta con nosotros. No sabemos qué piensa, cómo piensa, qué prefiere, qué no prefiere, cuánto, qué, cómo y en qué medida.

La perfección subjetiva de los demás es paralizante, tanto emocional como objetivamente. Si la estudiante es humillada cada vez que abre la boca, ¿aún tendrá confianza en que tiene posibilidades de convertirse en una buena hablante de sueco? ¿Encontrará todavía la fuerza, en el fondo de su alma, para seguir adelante, para querer practicar, leer, mejorar, hasta obtener la fluidez, la cadencia y la musicalidad del idioma? No, no hay forma. Tenía buenas intenciones que se desmoronaron en el camino.

La perfección subjetiva de los demás frena, reprime. Como pedirle a tu maestro que planifique cada sonido, cuándo decirlo y cómo decirlo. ¿No te intimidaría esta técnica de aprendizaje? ¿Dónde está la pasión, el encanto, la belleza más irregular y versátil del lenguaje? ¿Cuándo tendrás tiempo para concentrarte en el vocabulario, la gramática, la sintaxis y lo que ella quiere cuando la atención se centra siempre en cómo hablas? ¿No se convierte en un obstáculo que no puedes superar? Se corrigió como con las pruebas de opción múltiple. Has llegado a una pregunta de la que no sabes la respuesta correcta, aunque ya la has respondido bien. ¿Qué estás haciendo? ¿Te quedas atascado allí y no avanzas, sólo porque no lo sabes? Sería una gran pérdida, tanto para el tasador como para usted (en primer lugar).

Como respuesta a la perfección subjetiva de los demás, debemos construir nuestro propio conjunto de valores, nuestra propia perfección, la cual, atención, debe ser objetiva, por varias razones: no llegar a esa sensibilidad que nos impide hacer lo que queremos y sentir incluso eso. evolucionamos, tanto como es humanamente posible, sin estar limitados por otros, por otros aspectos y por otras circunstancias.

Mai mult...

,, Acasă"

„Acasă” e o cutie pătrată, izolată de vremea de afară,  

Cu un acoperiș deasupra, ce de ploaie ne separă,  

Alături de un pat și-o plapumă caldă ce ne-nconjoară,  

Dar, totuși, visele cu cruzime animalică le omoară.  

 

Căci o viață întreagă ne leagă în lanțuri de ea,  

Vrând să o modificăm din nou, așa cum ne cere,  

Uitând de-a noastră plăcere, cheltuind cu ea o avere,  

Fiind al nostru scop în viață, poarta către fericire.  

 

Iar când murim, să o dăm mai departe urmașilor,  

Cu lanțuri groase de os să fie legați la rândul lor,  

Să aibă încătușată aceeași soartă și gând precar,  

Și-o dorință ce le fură orice speranță la al vieții nectar.  

 

Sau poate că acel „acasă” nu este ceva material,  

Poate că „acasă” sunt acele persoane cu aspect trivial,  

Ce te așteaptă mereu, împărtășindu-ți cu drag harul,  

Și făcând din fiecare clipă o mistică poveste pe sul.  

 

Dar nu-i nevoie de persoane cu rădăcini de sânge,  

Pentru o forță ce sumbra singurătate o va învinge.  

Îți trebuie o singură persoană să te iubească-n vecie,  

Iar orice loc pustiu devine „acasă” ca printr-o magie.  

 

Acolo e „acasă” pentru mine, chiar de e o prostie,  

E alături de acea persoană, stându-i în brațe,  

Sărutând-o pe frunte tandru și fără vreo compensație,  

Arătând că, în această lume pustie, există și iubire.  

Mai mult...

Cărarea

Am mers înainte ignorând cărarea

Am mers și mers, pe cărarea bună și rea

Pas cu pas, pași mici, pași mari, înainte și-napoi

Pași rapizi, pași înceți, pași ușori si pași greoi 

 

Și am mers prin foc și apă, prin furtuni și secetă

Prin spini, prin flori, prin flori cu spini, prin durere înceată

Prin durere violentă, prin plăcere deșartă

Prin oaze și miraje, și trezire adormită

 

Și mergând pe drumul meu, am stat o vreme

Am stat în multe locuri, cu multe probleme

Am stat ce-am stat, și-am continuat să merg pe cărare

Căci fiecare loc mi-a oferit putere și eliberare

 

Și mergând și ajungând în locuri seci

Mă-ntorceam acolo unde e ușor să treci

Și pe când speram, mă trezeam în locuri reci

Plecând, mă trezeam visând la un loc de veci

 

Și m-am întors de-atâtea ori spre locurile bune

Găsind doar pustietăți si pământuri brune

Încât am învățat să merg doar înainte 

Chiar de văd în jur doar moarte și morminte 

 

Mergând înainte, fără a mă-ntoarce înapoi 

Prin tărâm nestrăbătut, si aspru, si prin noroi

Am ajuns să am un nou tip de sentimente 

Să iubesc cărarea și să n-am nevoie de cuvinte 

 

Și ori de câte ori am dat de-un munte, am luat aminte

Și am mers înainte, înainte spre locuri sfinte 

Și am continuat să urc, fără încălțăminte 

Iar focul urcării m-a lăsat fără veșminte

 

Ca să pot urca în continuare am făcut jurăminte

Și de oboseală, am făcut cărării rugăminte

I-am cerut să-mi ușureze drumul, să mă lase fără minte

Și să mi se-arate, să-mi arate că-mi este părinte 

 

Iar cărarea, ca răspuns, m-a dus într-un loc cu umbră 

Cu izvor și fructe, și cu o priveliște rară, o operă

Și mi-a arătat înainte, drumul frumos care urmează 

O bunătate, o pace, o iubire ce nu-ncetează

Mai mult...

un paradox

lumea mea, lumea noastra, nu ar mai fi atat de frumoasa fara haosul din ea

daca nu ar fi haos..cum ne am mai face la timpul potrivit posibila conexiunea sufletelor predestinate

Mai mult...

Nedumerire

Nu știu dacă magice miracole

Trebuiau s-apară fără obstacole,

Sau destinul unei vieți triumfale,

Soarta să nu o scoată în cale.

 

Oare în calea destinului mereu

Va flutura în vânt ca un clișeu,

Sămânța presărată a speranței,

Aducând pe cea a siguranței?

 

De ce atunci când dorim în viață

O lume plină de toleranță,

Ne lovim și întâlnim intoleranță,

Și ne scăldăm în nesiguranță.

 

Atunci când visăm la fericcire

Ne-mpiedicăm de zădărnicire.

Suntem împinși spre buimăcire

Și ne afundăm în pipernicire.

 

Mai mult...

,,Omagiu''

Atotputernic Soare,cine ești și ce menire ai ? Ce scopuri ai și pentru ce lupți ?

Împotriva cui lupți ?

În acest război de câteva milenii se luptă tot ce e existent,

Multe scopuri și nici o învingere,

E evident !

Societatea nu evoluează,evoluează doar creațiile ei,

Cerințele cresc,dar nu ei !

Cine sunt ei ? 

Natura,Soarele și Luna - baza acestei lumi.

Fară ele dispare tot,ei alimentează lumea cu tot ce e necesar.

Nu mai poți ?

Nici eu nu mai pot.

Un ansamblu de idei ce stă pe loc iar noi ne rotim în jurul lor.

Mărețele raze ale tale se revarsă peste lume,

Lumina îi călăuzește pe toți ce pot gândi,ce pot analiza,ce se pot dezvolta,ce pot degrada și comite crime - cei ce nu pot spune tare:

-Îți mulțumim Soare !

Prea multe lucruri fără importanță sunt valorificate,însă nu tu !

Cel ce ne călăuzește toată viața,poți fi un prieten bun !

Un tovarăș ce nu poate trăda !

Au fost mulți ce ți s-au închinat însă au dispărut.

Cine te-a blestemat atât de tare pentru a nu mai fi valorificat ?

Cine le-a distrus credința închinată ție,prieten drag ?!

Un omagiu adus ție pentru a nu uita,

Te voi călăuzi și eu pe tine precum m-ai călăuzit și mă vei călăuzi toată viața mea !

 

Mai mult...
prev
next

Alte poezii ale autorului

PUNCT?

Te uiți în jur, pe toți îi doare,

Durere-adâncă, inimoasă.

Toți vor înțelegere, da' tare,

Dar să știți, mie nu-mi pasă.

 

Ajungi sub pietre și sub mare,

Ciudat e gândul despre moarte.

Ferit de clipa la oricare,

Te pomenesc numai aparte.

 

Adânc, în cap, un cuget strigă:

„Cum ar fi dacă pun punct?”

Vrei chiar tare, dar ți-e frică...

Lasă, mâine mă arunc.

Mai mult...

Не теряйся

Взгляд за окном — в вечном тумане,

Внутренности пылают, словно костры.

Все кости устали, уже на грани,

Беспокойная душа рушит мосты.

 

Черви в земле замирают от страха,

Матери кличут: «Где же мой сын?»

Надежды внутри утихают от мрака,

Жизнь угасает, как угасли все сны.

 

Руки дрожат, но не от тревоги —

А от холода, окутавший звёзды.

Тусклый трепет звучит из берлоги,

А волосы встали, замёрзнув, как гвозди.

 

Теряясь в омуте бездонной болоты,

Не забывай про вещь, зову‌щуюся «Я».

Между шёпотом ветра и мерзлоты‌

Родилась бесчислено умершая дитя.

Mai mult...

Звёздочка

Кремни, черти и баяны,

Затупили разум пьяный.

Вдоль бермудский треугольник,

Переплыл на третий вторник.

 

Лишь бы глаз я твой увидел,

Что за горизонтом выцвел.

Лишь бы руки твоей коснуться,

И во тьме мне на сомкнуться.

 

Я бы засеял в поле маки,

Но от обрыва я лишь в шаге.

Прыгну за тобой в пучину,

И надеюсь что не сгину.

 

Боюсь я заново тебя найти,

Ведь снова буду в заперти,

В заперти, на мыслях о тебе,

Куда же мне идти теперь?

 

Морская дева на скале поёт,

Но моё сердце словно лёд.

Плыву мимо не дрожа,

Ведь чувства к тебе словно пожар.

 

Переживу и атаку Кракена,

Ведь не кому меня оплакивать.

Напишу тебе поэму,

Она будет диадемой.

 

Переплыл через всю воду,

И почувствовал свободу.

Но это всего лишь пол пути,

Тебя мне предстоит найти.

 

Вот и берег уже виден,

И по тебе я ненасытен.

Прыгаю с штурвала вон,

Перешёл весь Рубикон.

 

Путь назад мне и не виден,

Извини если обидел.

С первым лучём завтра в путь,

А пока посплю чу-чуть.

 

Утро слепит солнцем в глаз,

Встал я, в путь быстро стремясь.

Через горы, через лес,

Встретил я пару чудес.

 

Фей, драконов я не видел,

Но поймал как нарцисс выцвел.

Волки, птицы и олени,

Показали путь весенний.

 

Дорога видно что не лёгкая,

Но и судьба моя жестокая.

Мчусь в глубину леса,

По пути я встретил беса.

 

-Где дорогу держишь путник?

Спросил меня этот щелкунчик.

-Вдоль и поперек иду,

Ищу звёздочку свою.

 

-Звёзд тут нынче не бывает,

Знаю нимфа тут скучает.

Светит ярче всего ночью,

На горе тоскует точно.

 

Благ, успехов по желал,

И в обмен ничто не взял.

Путь держу значит к вершине,

К этой самой героине.

 

Брожу, уже четвертый день,

Споткнулся об торчащий пень.

Сел мальенико отдохнуть,

Потому что долгий путь.

 

На горизонте видны тучи,

Боже какой я невезучий!

В сильную грозу попал,

Весь в грязи, ну и потопал.

 

Вот почти ещё чу-чуть,

Рукой взмахнуть и доберусь.

Я конечно не слухач,

Но с горы услышал плачь.

 

Бегу со всех ног туда,

А там звёздочка моя.

Приобнял её сильней,

И про путь, сказал я ей.

 

Её слезы успокойл,

И веселый шоу устроил.

Но кое что меня тревожит,

Спросить всё таки её может?!

 

-Сердце твоё слабое,

Выдержит ли вопрос:

Я ли тот самый,

Герой ли твоих грёз?

Mai mult...

Мальчик

Хороший, воспитаный мальчик,

Делает вид, что ему грустно,

Порезал руку о бокальчик,

Кровь грязная, но сука вкусная.

 

Сон на кровати, как на гвоздях,

Не умею ни любить, ни отдавать,

Детская улыбка застряла в пузырях,

Хочу рассвет на балконе встречать.

 

Не ловить больше психозы,

Жить нормально и тихо,

Начать писать прозы,

И больше не найти выход.

 

Страсть ломает мне пальцы,

Руки уже дрожат от страха,

Не жить как скитальцы,

Быть спокойным как лицо монаха.

Mai mult...

Mamă, termină

Mamă, termină

Nimeni nu-i de vină.

Iar mi-am rupt ceva,

Și ți se rupe inima.

 

Nu vreau să te văd plângând,

Îmi fărâm sufletul ăsta văzând.

De mică ești eroul nostru,

Ne aperi precum un apostol.

 

Uite, am primit un zece,

Dar privirea ta, ca un glonț rece,

Îmi dă de știre

Că iarăși ceva nu-i bine.

 

Mamă, termină!

Totul o să fie bine.

Ne-ai arătat cum e să fii blând

Și cu adevărat iubit.

 

Zâmbetul tău senin

Mă luminează din plin,

Așa că zâmbește mai des,

Și pe-afară noaptea n-o să mai ies.

 

Osânda ce-o duci în spate,

Cu noi o poți împărți.

Sunt mare deja

Și te pot ajuta.

 

Mamă, termină

Să-ți mai faci griji de mine.

Spun asta mereu,

Comportându-mă ca un derbedeu.

 

Iartă-mi prostiile făcute

Și gândurile rele aduse.

Nu o să te mai fac să plângi,

Am fost rău de mic până aici.

 

Mamă, termină

Să-ți fie milă.

Știu că mă iubești,

Dar viața trebuie s-o trăiești.

 

Ai trecut prin greutăți multe,

Și nu avea cine să te ajute.

Acum, permite-mi să fiu mare,

Să stau singur pe picioare.

 

Mamă, termină

Mai lasă-mă o clipă

Să-ți spun cât de tare țin la tine

Și ce dor mă alină.

Mai mult...

Игра в любовь

Когда придёт пора — настрадаюсь,

В запутавшихся нитях и словах.

А пока — дай мне пожить мечтами,

Вкусить хроматику иллюзорных снах.

 

Дышу лишь запахом твоих волос,

Поправив прядь за тонкое ухо,

Толкую всю ночь с тенью грехов —

Лишь бы не впасть в ступор глухо.

 

Кружась с тобой в пьяном вальсе

Под тёплый, майский, нежный дождь,

Смотрим друг на друга в диссонансе —

И ты ждёшь, когда уйду я прочь.

 

Отпуская мысли в даль,

Мечтаем о любви и счастье,

Но любовь — сплошная жаль,

А счастье держит за запястье.

 

Шагаю утром по глухой аллее,

И не думаю о сне здоровом —

Мне уже так хочется лета,

И видеть тебя вновь и снова.

 

Странная фигня у нас с тобой:

От добрых слов я — бог и гром,

Но стоит всплыть мысли дурной —

И в голове уже дурдом.

 

Хочу я с крыши спрыгнуть вон

Иль сгореть в твоих объятиях.

Но я — всего лишь серый сон,

Утопая в багровых апатиях.

 

Знаю — я в болоте вязком,

Где ни конца, ни края нет,

Но не поддамся тревогам,

Даже если рая свет — не свет.

 

Затеряюсь в сказочных краях,

Заживляя ожоги на бледной коже,

Голова — как вбитая в гвоздях,

И тело всё истончилось тоже.

 

И даже если сраные хрущёвки

Пудрят мне мозги фальшивым чувством,

Не вздумаю я лезть в верёвки —

Я встречу тебя весенним утром.

 

Может, ты играла лишь со мною —

В интрижку или что нибудь другое,

Но я утру слезы тишиною

И честно выберу — второе.

 

Но всё равно — мне на игру.

Когда-нибудь, в холодную весну,

Я всё же к тебе приду —

И тихо прошепчу: «Люблю...»

Mai mult...

PUNCT?

Te uiți în jur, pe toți îi doare,

Durere-adâncă, inimoasă.

Toți vor înțelegere, da' tare,

Dar să știți, mie nu-mi pasă.

 

Ajungi sub pietre și sub mare,

Ciudat e gândul despre moarte.

Ferit de clipa la oricare,

Te pomenesc numai aparte.

 

Adânc, în cap, un cuget strigă:

„Cum ar fi dacă pun punct?”

Vrei chiar tare, dar ți-e frică...

Lasă, mâine mă arunc.

Mai mult...

Не теряйся

Взгляд за окном — в вечном тумане,

Внутренности пылают, словно костры.

Все кости устали, уже на грани,

Беспокойная душа рушит мосты.

 

Черви в земле замирают от страха,

Матери кличут: «Где же мой сын?»

Надежды внутри утихают от мрака,

Жизнь угасает, как угасли все сны.

 

Руки дрожат, но не от тревоги —

А от холода, окутавший звёзды.

Тусклый трепет звучит из берлоги,

А волосы встали, замёрзнув, как гвозди.

 

Теряясь в омуте бездонной болоты,

Не забывай про вещь, зову‌щуюся «Я».

Между шёпотом ветра и мерзлоты‌

Родилась бесчислено умершая дитя.

Mai mult...

Звёздочка

Кремни, черти и баяны,

Затупили разум пьяный.

Вдоль бермудский треугольник,

Переплыл на третий вторник.

 

Лишь бы глаз я твой увидел,

Что за горизонтом выцвел.

Лишь бы руки твоей коснуться,

И во тьме мне на сомкнуться.

 

Я бы засеял в поле маки,

Но от обрыва я лишь в шаге.

Прыгну за тобой в пучину,

И надеюсь что не сгину.

 

Боюсь я заново тебя найти,

Ведь снова буду в заперти,

В заперти, на мыслях о тебе,

Куда же мне идти теперь?

 

Морская дева на скале поёт,

Но моё сердце словно лёд.

Плыву мимо не дрожа,

Ведь чувства к тебе словно пожар.

 

Переживу и атаку Кракена,

Ведь не кому меня оплакивать.

Напишу тебе поэму,

Она будет диадемой.

 

Переплыл через всю воду,

И почувствовал свободу.

Но это всего лишь пол пути,

Тебя мне предстоит найти.

 

Вот и берег уже виден,

И по тебе я ненасытен.

Прыгаю с штурвала вон,

Перешёл весь Рубикон.

 

Путь назад мне и не виден,

Извини если обидел.

С первым лучём завтра в путь,

А пока посплю чу-чуть.

 

Утро слепит солнцем в глаз,

Встал я, в путь быстро стремясь.

Через горы, через лес,

Встретил я пару чудес.

 

Фей, драконов я не видел,

Но поймал как нарцисс выцвел.

Волки, птицы и олени,

Показали путь весенний.

 

Дорога видно что не лёгкая,

Но и судьба моя жестокая.

Мчусь в глубину леса,

По пути я встретил беса.

 

-Где дорогу держишь путник?

Спросил меня этот щелкунчик.

-Вдоль и поперек иду,

Ищу звёздочку свою.

 

-Звёзд тут нынче не бывает,

Знаю нимфа тут скучает.

Светит ярче всего ночью,

На горе тоскует точно.

 

Благ, успехов по желал,

И в обмен ничто не взял.

Путь держу значит к вершине,

К этой самой героине.

 

Брожу, уже четвертый день,

Споткнулся об торчащий пень.

Сел мальенико отдохнуть,

Потому что долгий путь.

 

На горизонте видны тучи,

Боже какой я невезучий!

В сильную грозу попал,

Весь в грязи, ну и потопал.

 

Вот почти ещё чу-чуть,

Рукой взмахнуть и доберусь.

Я конечно не слухач,

Но с горы услышал плачь.

 

Бегу со всех ног туда,

А там звёздочка моя.

Приобнял её сильней,

И про путь, сказал я ей.

 

Её слезы успокойл,

И веселый шоу устроил.

Но кое что меня тревожит,

Спросить всё таки её может?!

 

-Сердце твоё слабое,

Выдержит ли вопрос:

Я ли тот самый,

Герой ли твоих грёз?

Mai mult...

Мальчик

Хороший, воспитаный мальчик,

Делает вид, что ему грустно,

Порезал руку о бокальчик,

Кровь грязная, но сука вкусная.

 

Сон на кровати, как на гвоздях,

Не умею ни любить, ни отдавать,

Детская улыбка застряла в пузырях,

Хочу рассвет на балконе встречать.

 

Не ловить больше психозы,

Жить нормально и тихо,

Начать писать прозы,

И больше не найти выход.

 

Страсть ломает мне пальцы,

Руки уже дрожат от страха,

Не жить как скитальцы,

Быть спокойным как лицо монаха.

Mai mult...

Mamă, termină

Mamă, termină

Nimeni nu-i de vină.

Iar mi-am rupt ceva,

Și ți se rupe inima.

 

Nu vreau să te văd plângând,

Îmi fărâm sufletul ăsta văzând.

De mică ești eroul nostru,

Ne aperi precum un apostol.

 

Uite, am primit un zece,

Dar privirea ta, ca un glonț rece,

Îmi dă de știre

Că iarăși ceva nu-i bine.

 

Mamă, termină!

Totul o să fie bine.

Ne-ai arătat cum e să fii blând

Și cu adevărat iubit.

 

Zâmbetul tău senin

Mă luminează din plin,

Așa că zâmbește mai des,

Și pe-afară noaptea n-o să mai ies.

 

Osânda ce-o duci în spate,

Cu noi o poți împărți.

Sunt mare deja

Și te pot ajuta.

 

Mamă, termină

Să-ți mai faci griji de mine.

Spun asta mereu,

Comportându-mă ca un derbedeu.

 

Iartă-mi prostiile făcute

Și gândurile rele aduse.

Nu o să te mai fac să plângi,

Am fost rău de mic până aici.

 

Mamă, termină

Să-ți fie milă.

Știu că mă iubești,

Dar viața trebuie s-o trăiești.

 

Ai trecut prin greutăți multe,

Și nu avea cine să te ajute.

Acum, permite-mi să fiu mare,

Să stau singur pe picioare.

 

Mamă, termină

Mai lasă-mă o clipă

Să-ți spun cât de tare țin la tine

Și ce dor mă alină.

Mai mult...

Игра в любовь

Когда придёт пора — настрадаюсь,

В запутавшихся нитях и словах.

А пока — дай мне пожить мечтами,

Вкусить хроматику иллюзорных снах.

 

Дышу лишь запахом твоих волос,

Поправив прядь за тонкое ухо,

Толкую всю ночь с тенью грехов —

Лишь бы не впасть в ступор глухо.

 

Кружась с тобой в пьяном вальсе

Под тёплый, майский, нежный дождь,

Смотрим друг на друга в диссонансе —

И ты ждёшь, когда уйду я прочь.

 

Отпуская мысли в даль,

Мечтаем о любви и счастье,

Но любовь — сплошная жаль,

А счастье держит за запястье.

 

Шагаю утром по глухой аллее,

И не думаю о сне здоровом —

Мне уже так хочется лета,

И видеть тебя вновь и снова.

 

Странная фигня у нас с тобой:

От добрых слов я — бог и гром,

Но стоит всплыть мысли дурной —

И в голове уже дурдом.

 

Хочу я с крыши спрыгнуть вон

Иль сгореть в твоих объятиях.

Но я — всего лишь серый сон,

Утопая в багровых апатиях.

 

Знаю — я в болоте вязком,

Где ни конца, ни края нет,

Но не поддамся тревогам,

Даже если рая свет — не свет.

 

Затеряюсь в сказочных краях,

Заживляя ожоги на бледной коже,

Голова — как вбитая в гвоздях,

И тело всё истончилось тоже.

 

И даже если сраные хрущёвки

Пудрят мне мозги фальшивым чувством,

Не вздумаю я лезть в верёвки —

Я встречу тебя весенним утром.

 

Может, ты играла лишь со мною —

В интрижку или что нибудь другое,

Но я утру слезы тишиною

И честно выберу — второе.

 

Но всё равно — мне на игру.

Когда-нибудь, в холодную весну,

Я всё же к тебе приду —

И тихо прошепчу: «Люблю...»

Mai mult...
prev
next