Nedumerire

Filozofia zilei ne cuprinde

Și gândirea ne surprinde.

Analizăm fapte și expresii

Și ne întrebăm dacă-s impresii.

Totul se afundă în nevoit

Și ce oare drum este croit?

O cale ușor de hoinărit

Dar apoi greu de cântărit.

Atenți la multe evenimente

Ce trezesc tot felul de sentimente,

Abandonăm din start tabloul

Fiindcă ne influențează fiasco-ul.

Dorim ca alții să ne ajute,

Puterea lor să ne-mprumute.

Dar oare noi nu putem

Să arătăm cine suntem?

Abili în gânduri și creații,

Răzbind prin grele situații,

Ne ocrotim tradițiile-n viitor

Ce îl sperăm strălucitor.

Oare fugit-a gândul de la tine

Și n-aș putea să mai gândesc.

Dar ce să fac de-mi vii în minte

Și dacă-n ochi te oglindesc.

Nu poți ca să-mi mai ieși în cale

Ci doar în gând să te-ntânesc.

Dar pot eu oare ca vreodată

Din minte să mi te gonesc?

Să-ți spun că drag mi-ești și acuma

Deși aici, cu mine nu mai ești.

Dorința în zadar s-ar zbuciuma,

Și-n suflet dorul aprig răsucești.

Lacrimile pe care le-am vărsat,

Din ceruri îngerul le-a adunat,

Și-n mii de stele le-a transformat,

Și feeric asupra-mi le-a presărat.

Vorbele ce durere mi-au provocat,

Aripile de înger mi le-a alungat.

Seninul cerului le-a acaparat,

Și suspinul din inimă l-a înlăturat.

Gândul în speranță s-a înaripat,

Crezul din divin m-a înobilat,

Sufletul cu iubire s-a încoronat,

Și creștinește totul am iertat.

Viața este un joc al magicului.

Începi prin a arunca zarurile.

Soarta ți-arată drumurile

Și intri în jungla destinului.

Sunt drumuri ce te îndreaptă

Spre poieni însorite,

Grădini înflorite,

Și speri că-i calea cea dreaptă.

Alte drumuri te-mping

Spre un imens deșert,

Unde totul este pe sfert,

Și miile de griji înving.

Poți ajunge în păduri tropicale

Unde bogăția naturii e-n floare.

Dar lupți cu liane și fiare

Să te menții pe această cale.

Ce bucurie în suflet s-a sălășluit

Și întreaga-mi ființă s-a învăluit,

Cu zile-nsorite din octombrie

Și apoi dăruite și lui noiembrie.

În zile mirifice de toamnă târzie,

Natura îmbracă haina cărămizie.

Pe alei se aud, feeric, foșnind pașii

Și pe râuri repezi vâslind plutașii.

În pădurile dese, copacii dezgoliți

De vântul puternic ce-i vor ciufuliți,

Păsările se cuibăresc în scorburi

Unde și-au construit calde cuiburi.

În vizuini, animalele se adăpostesc

Și toate ființele iarna o prevestesc.

În fiecare an, așa pățește noiembrie

Nevoit să dea "simbrie" lui decembrie.

Ce este oare o interpretare?

Reflexia-n oglindă a gândurilor,

Propia percepție de cugetare

Sau poate lipsa de cercetare.

Ce este oare o prezentare?

Dezvăluirea unor idei și fapte,

Reacția simțurilor involuntare

Sau poate etalarea de concepte.

Ce este oare o previziune?

Concept în teoria unor judecăți,

Adeptul ideilor printr-o viziune

Sau poate convingerea-n calități.

Ce este oare o disimulare?

Mascarea gândurilor în efect,

Croind clipe printr-o simulare

Sau poate un calcul perfect.

Sunt multe sensuri în viață

Care ne sunt drept povețe,

Și de care soarta se agață

Dorind numai să ne învețe.

Am dat tot! Tot! 

Ce este mai scump decât aurul sau mai dorit decât ciocolata, ce este divin și nu se poate compara cu nimic în  acest univers? 

Este cea mai mare comoară care poate dăinui în mintea și sufletul unui om. 

Este întregirea și unirea familiei cerești.

Îmi lipsește….as da timpul înapoi, aș derula mai repede în viitor pentru ca în prezent știu sigur ca nu este. 

Oare cat va mai dăinui chinul acesta care cuprinde întunecimea și totul.

Este gol și în același timp plin, este dezorganizat, dar în același timp vezi ceva pus la locul lui, este ultima lacrimă înainte de a seca totul în mine. 

Și trezește-te căci nu mai este….. asta să fie pentru ceva ce a fost sau ai gândit, sau pt altcineva? 

Strig către tine, te rogu te să te mai îndrepți și către mine, nu-mi lua de tot liniștea!

O clipă să mai pot fi ea….caci în zadar va fi totul și nu voi reuși.

De poți, să-mi dai de veste,
Din frământarea mărilor celeste,
Că se vor ridica din nou furtuni,
Din prea cinstitele genuni.

Nici bocet mut, nici nepăsare,
C-am plâns cu lacrimile-amare,
Îngenuncheat cu fruntea în țărână,
Cu inima-mi pulsând în vână. 

Și am rămas fără cuvânt,
Cu sufletul umbrit de pământ,
Tânjeam după un răsărit de soare,
Să scap din ale morții gheare. 

C-am rătăcit drumul spre casă,
Veșnic pierdut în ceața groasă,
Ne mai găsindu-mă pe mine,
M-am născocit din cărți străine.

Și m-am făcut cuvinte iară,
Precum o ploaie subtilă de vară,
Am strălucit în curcubeie vaste,
Umbrind poteci pe valurile caste.

Uitându-mă final spre umbra mea,
Stârnită de un felinar din calea grea,
Am înțeles că sunt lumină caldă, pură,
Celor ce-n piețe vorbele îmi fură.

Din candela cerului, neaua-i lepădată

Se așterne-n șiruri dalbe,

Lanuri nesfârșite, de albe așchii împrejur împarte

Înghite cu nesaț lumea așternută la picioare-i

Își impune acum domnia,

Totul învăluie cu a sa greutate

Omoară, orice-i stă în cale

Însă porumbelul păcii, culoarea-i poartă,

Neprihănința-i simbolizează culoarea aripilor ce-nalt le îndreaptă

Neaua nu grăiește pace,

ea sufocă și distruge și pune stăpânire pe tot ce i se cuvine

Te cristalizează-n fulgul său, într-un discipol

Îți îngheață sângele în vene iar sufletu-n artere

Te străpunge, te doboară

Cu o hlamidă moale, te înfășoară

Inocența oarbă ce perturbă

Un suflet deloc inocent,

Adevărul îl sugrumă,

Și omul disturge persistent.

Căci știrbilor oameni viața se termină 

Unde din crăpături răsare adevăr,

Iară iluzia devine ivăr,

Și sufletul se vermină.

Căci percepțiile-s ca o sticla spartă 

A cărei cioburi se-mprăștie,

Incitând spre o ceartă moartă,

Ce nedreptății coase mantie.

Căci timpu-i limitat,

Și minute, ore, vieți s-au spulberat.

În căutarea unui rost,

Vor fi, sunt, și au mai fost.

Căci viața-i in debusoleu

Orice suflet dă de greu,

Iară unele suprafața atacă,

Pe când altele se-nneacă.

Căci primăvara-i înflorită,

Gingașă și preamărită,

Dar fără tine-i goală,

In inimă îmi trezește răscoală.

Tu ești cel mai dulce alin,

Iubirii-mi ești un cămin.

File multe pot să scriu,

Dar măiestria tot nu pot să-ți descriu.

Of, fii tu luna c-oi fi eu soare,

Fii tu răceală c-oi fi eu ardoare,

Fii tu corectă c-oi fi eu eroare,

În viața-mi tu ești cea mai frumoasă floare.

Căci hai să facem o tocmire,

Fii tu mireasă, și ți-oi fi eu mire.

Din cauza mirosului credeam că a murit.

Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,

Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,

Era un om puternic.

Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,

Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.

Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.

Îl vedeai singur pe stradă.

Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.

De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.

Tresărea când auzea un lucru de două ori.

Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,

Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,

Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.

Nu mai conta!

Suflet drag ,
Pentru o  secunda in rai
O viata as da
O infima secunda
De caldura si iubire
O secunda sa zambesc
O clipa sa nu gandesc
Iar viata mea  sa devina
O eterna clipa