Fără titlu.

Aș vrea să trăiesc într-o lume-n care 

Cuvintele nu-s goale ci-s pline de valoare 

Aș vrea să pot să-i cred pe toți pe cuvânt 

Să nu fie nevoie de niciun jurământ 

Aș vrea să trăiesc singur pe pământ 

De singurătate să nu mă-nspăimânt 

Pentru că mai bine-s singur pe lume 

Decât să mă simt singur în mulțime

De prea mult timp aștept,

Orice aș face nu pot să mă iert.

Dintre toate vorbele nu știu pe care să le cred,

Printre gânduri și sentimente încep să mă pierd.

Focul iubiri ce cândva ardea cu flăcari calde-n mine,

Acum doar fumegă cu speranța că va fi reaprins de tine.

Inima îmi plânge în fiecare clipă și neîncetat mă acuză,

N-am cuvinte suficiente ca să-mi formulez o scuză 

Nu încerc să arunc vina pe altcineva, nu are rost,

Eu sunt singurul vinovat, eu am fost singurul prost.

Eu sunt cel care a făcut greșeala fatală 

Crezând c-ai s-o iei și tu ca pe o glumă banală.

Însă din păcate cuvintele mele chiar te-au afectat,

Erai prea sensibilă ca să înțelegi glumele unui retardat.

Erai prea bună pentru mine, însă din păcate eu nu realizam,

Dacă te pierd... pierd tot pentru că numai pe tine te mai am.

Acum uite că te-am pierdut și seară de seară regret,

Inima mă acuză și vrea mereu să-mi iasă din piept.

Vrea să mă lase singur ca singur să te aștept,

S-a săturat de mine știe că n-am cum să mă deștept.

În sufletul meu e direct furtună, nu pot s-o numesc ploaie de vară 

Nu-i numic frumos de când amintirile au început să-mi dispară 

În vânt și ploaie rece mă chinui de trei ore să-mi aprind o țigară

După nori nu mai vine soare dacă a apucat să se facă seară 

Plouă cu regrete iar sufletul îmi este complet inundat 

Iubirea este o binecuvântare însă eu sunt blestemat 

Mă gândesc doar la ea și încep să uit cine sunt cu adevărat

Mă doare din ce în ce mai tare și nu știu ce trebuie să fac  

Nu găsesc nici o rezolvare prin care inimi să pot să-i fac pe plac 

Nu știu cât timp o să mai treacă până când am să reușesc sa mă adun

Am început să vorbesc doar nu mine, nu vreau să cred că-s nebun  

Sunt bine, crede-mă pe cuvânt 

Curând am să-mi găsesc locul în mormânt 

Sunt bine, uite cum zâmbesc

Vreau să mor pentru că n-am motive să trăiesc 

Sunt bine, mi-e doar puțin dor 

Am gânduri negre și nu-mi doresc decât să mor 

Sunt bine, puțin cam plictisit 

Mă doare prea tare c-am pierdut tot ce-am iubit 

Sunt bine, dar nu mă pot abține 

Îmi curg lacrimi pe față când mă gândesc la tine 

Sunt bine, doar puțin distrus 

De când ai plecat în viață mă simt ca un intrus 

Sunt bine, m-am îndrăgostit 

Acum am 1000 de motive să fiu din nou fericit 

Sunt bine, sau încerc să fiu 

Acum este din nou trafic în sufletul meu pustiu 

Sunt bine, chiar o iubesc 

Are locul ei deci nu pot spune că te înlocuiesc 

Sunt bine, m-am obișnuit........

CInci jurăminte blestemate am făcut,

Toate astea înainte să te fi pierdut,

Sunt legat și nu pot s-o iau de la-nceput

Strig de durere pe interior dar rămân tăcut .....

Ți-am jurat c-am să fiu numai al tău,

Acest jurământ îmi va fi călău.....

Ți-am jurat c-am să te iubesc și după moarte,

Cu acest jurământ m-am lipsit singur de dreptate......

Celelalte trei sunt doar despre mine, 

Le-am făcut ca sufletul să-mi aline

Știam că nu-s destul de bun pentru tine,

Știam c-ai să pleci de lângă mine.....

Îți mai amintești visele pe care le aveam?

Îți mai amintești cât de tare mă temeam,

C-am să pierd tot cea ce iubeam,

De frica despărțirii parcă înebuneam......

Poate n-a știut să te iubească,

N-a fost suficient să te dorească,

Poate că este prost,

Ai vărsat lacrimi fără rost

Din pricina unui prost,

Dar el așa iubește,

Fără tine înebunește,

Iartă-l te rog că greșește.....

Este prost,

Nu crede că se poate schimba,

Chiar dacă poate-i fără rost,

Îți promite că va încerca🥺🥺

O nouă zi apare-n geam
Şi este clar că-i dimineaţă,
Iar el, poetul stă gandind...
La viaţă.
Să-nceapă el acum să scrie?
Mai are oare-acum vreun rost
Să scrie-o nouă epopee
Din tot ce-a fost?
Incepe-ntr-un tarziu povestea
Unui bătran ce-abia mergea
Pe-un drum pustiu, pe timp de noapte,
Pe calea sa...
E frant bătranul din poveste,
Iar autorul supărat
Ii strigă parcă-n ghilimele:
"Cazi la pămant, bătran stricat".
Şi el căzu...
Puterea parcă i se scurse,
Iar inima abia că-i bate
Şi palmele bătătorite
Strangeau uşor iarba uscată.
Se duce...se stinge-n fiecare clipă,
O carte Sfantă-i cade din manta,
Abia c-o vede şi şopteşte:
"Doamne, ia-mă in Impărăţia Ta".
N-avea nimic in lumea asta,
N-avea copii, n-avea nici casă,
Era doar el, nimic mai mult
Şi chiar puterea lui il lasă.
Ii strigă-ntr-un tarziu poetul:
"Să nu cumva să mori, bătrane
Căci viaţa ta e-n mintea mea
Şi de tu mori, ce-mi mai rămane?"
Nu apucă insă s-asculte
Cuvintele acelea ne-nţelese;
Inchise ochii şi muri
In ierburile dese.
"Iar m-ai trădat, bărtane!"
Strigă poetul cu putere;
"Ce pot să fac să te renasc,
Bătran stricat...plin de durere?"
S-a dus povestea incepută,
S-a dus creaţia de o viaţă,
Pană şi eroii-mi mor
De dimineaţă...

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

En vain

Au printemps, avec l'âme vibrante,

On attend le bonheur en rêvant,

Et en automne, quand les espoirs meurent,

Il nous reste un nuage,

Nous attendons tous en vain

Un bonheur qui ne revient jamais,

Berçant juste un rêve éphémère

La nuit, le ciel est toujours clair,

Nous nous envolons avec un désir fou de paradis,

Mais dans le refrain on voit que c'était encore un rêve.

Nous attendons tous en vain

Un bonheur qui nous échappe

Et dans l'âme ils tamisent amèrement

Des pensées qui nous trompent,

En vain nous supplierons,

Nous attendrons en vain

Le bonheur que nous voulons toujours,

Je ne viens plus !

Nous attendons tous en vain

Un bonheur qui nous échappe

Et dans l'âme ils tamisent amèrement

Des pensées qui nous trompent,

En vain nous supplierons,

Nous attendrons en vain

Le bonheur que nous voulons tant

Je ne viens plus !

De ce-i atât de frig în noi,

De e atât de frig afară?

Și Soarele ne vede goi,

Îi e și greu să mai apară!

Ploaia în puhoi apasă,

Necontenit, ca o pedeapsă

O face tropotind, devine prea aftoasă,

Cu chip posomorât, în râuri se revarsă

Nu-i cere ploii socoteală,

Nu-și poate - alege altă soartă

Mânia lui Zeus ne golește norii,

Ce-nghite lui Leto și ruga răbdării

Însuși Apollo, cu lira fermecată,

Cu arcul de lumină ce vrea să spargă norii,

Îi cântă lin, sublim lui Zeus o sonată,

Îi cere să renunțe la sumbrele potopuri

Marius Ene, Polonia, Iunie 2025

Când ajungi să-ți numeri anii

Tare-ai vrea să oprești roata,

Sau măcar timpul s-o strice

S-o repari și să-ți vezi soarta

Când ești tânăr habar n-ai

Cât de ușor trece vremea,

Gându-ți este doar s-aduni

Și să îți sporești averea

Când îți faci un rost în viață

Uiți spre cer să mai privești,

Și gândești că tot ți se cuvine

N-ai de ce cuiva, să mulțumești

Când apar dureri, nevoi în casă

Atunci grabnic pe pământ cobori,

Și-ntelegi că ești un simplu călător

Cu bilet plătit sau nu și, ai să zbori

Când ești sănătos și ai de toate

Nu uita ca mâine vei fi un bătrân,

Viața nu ți-o irosi că vorba spune

Apa trece, pietrele și faptele rămân!

La început

Cuvântul nu s-a auzit,

ci a fost.

În El toate s-au ținut laolaltă,

fără să se confunde

fără să se piardă.

Cuvântul a fost lumină,

dar nu lumină care orbește,

ci lumină care cunoaște întunericul

și nu-l alungă,

ci îl străbate.

Prin El,

lucrurile au primit nume,

iar numele

le-au păzit de risipire.

Rugăciunea nu creează Cuvântul,

ci se alimentează cu El,

ca psalmul

care nu inventează adevărul,

ci îl lasă să treacă

prin respirație.

Într-o poiană în pădure,

Unde îs multe fragi şi mure.

Se spune că a stat odată,

Albă ca Zăpada noastră.

Şi avea şapte pitici,

Unii mari şi alţii mici.

De ea s-au îndrăgostit,

Şi-o iubeau necontenit.

Şi-o iubeau, şi-o adorau,

Cu ea toţi ei se jucau.

Când veneau din fund de mână,

O vedeau ca pe o zână.

Şapte pitici, ce erau afurisiţi,

Unii mari şi alţii mici.

După ce seara mâncau,

Cu ea dragoste făceau.

Dragă Alba cum îţi place,

O întrebă Înţeleptul în şoapte?

Ruşinosul stă şi aşteaptă,

Răspunsul ca să îl primească.

Bucurosul şi Hap Ciu,

De la început ei ştiu.

Că atunci când rândul le vine,

Bucuroşi ei o să fie. Somnorosul,

Mutulică, Dau la buci şi nu au frică.

Căci la final vine bossul, Ăla rău, morocănosul.

Unii o iau pe la spate,

Că la doamnă aşa îi place.

Unii io trag sus încet,

Că acolo au mult succes.

Alţii în patru labe o pun,

Că îi futaiul cel mai bun.

Alţii îi dau un număr, două,

În poziţia şaizeci şi nouă.

Şi uite după o noapte întreagă,

Ea Alba ca Zăpada noastră.

Este acum terminată,

Că piticii au tras-o toată.

Albă ca Zăpada îi tare fericită,

De pitici că a fost iubită.

În căsuţa fermecată,

Chiar în păduricea deasă !