Ingerul meu

Sentimentele îi sunt pe cale să explodeze 

Conștiința îi este pe cale sa cedeze

Este constant la un pas să clacheze....

Nu și-a dorit de la viață decât puțină fericire

Să aibă șansa să-nțeleagă ce e aia iubire

Acum dezamăgirea i se poate citi-n privire...

Este mereu la un pas să facă ultimul pas 

Este mereu la un pas să renunțe la tot ce-a tras 

Este mereu la un pas să se lase de focurile iadului ars....

Fiind mereu la un pas acum face ultimul pas 

Nu se mai lasă de nimic distras 

Nu se uită-n spate să vadă ce a rămas.....

Face ultimul pas de pe drumul vieții

Face primul pas pe cărarea morții.....

Pe cărarea morții păsește poetul neînțeles

Ultimele gânduri și le lasă pe un ultim vers

Sufletul său rămâne călător prin univers.....

Sunt bine, crede-mă pe cuvânt 

Curând am să-mi găsesc locul în mormânt 

Sunt bine, uite cum zâmbesc

Vreau să mor pentru că n-am motive să trăiesc 

Sunt bine, mi-e doar puțin dor 

Am gânduri negre și nu-mi doresc decât să mor 

Sunt bine, puțin cam plictisit 

Mă doare prea tare c-am pierdut tot ce-am iubit 

Sunt bine, dar nu mă pot abține 

Îmi curg lacrimi pe față când mă gândesc la tine 

Sunt bine, doar puțin distrus 

De când ai plecat în viață mă simt ca un intrus 

Sunt bine, m-am îndrăgostit 

Acum am 1000 de motive să fiu din nou fericit 

Sunt bine, sau încerc să fiu 

Acum este din nou trafic în sufletul meu pustiu 

Sunt bine, chiar o iubesc 

Are locul ei deci nu pot spune că te înlocuiesc 

Sunt bine, m-am obișnuit........

Ce rost mai au cuvintele rostite 

Dacă de urechile ei nu sunt auzite,

De ce să te pierzi în vise interzise 

Dacă obiectivele-ți rămân neatinse?

Am renunțat de mult să mai caut fericire,

Iubirea-mi este un blestem de nemurire

N-am cum să-l rup, nu mă pot ascunde,

Sentimentele curate nu pot fi corupte.

Aș putea să mă mint, dar de ce s-o fac

De ce să irosesc cuvinte când pot să tac,

De ce să-mi pese atât de mult de toate

Nu rămâne nimic lângă mine după moarte.

Îm minte am doar haos, nu-nțeleg nimic,

Nimic nu se legă, îmi vine mereu să strig,

Să strig de durere într-o profundă tăcere 

Să m-audă doar îngeri cu aripi negre.

La marginea iadului am să scriu o pezie

Toate gândurile am să le las pe-o hârtie.

Iubirea ce ți-o port o să-mi fie cerneală

Scriu o eternitate să rămân cu mintea goală.

Iubirea doare tare și eu simt că nu mai pot 

Iubirea doare tare de asta am ales să-i pun stop 

Tot ce-am îndurat am îndurat degeaba, sa dovedit că n-avea rost 

Ce sens are să tragi tare dacă tragi fără ca măcar să ai un scop

Nu poți să iubești pe deplin dacă ai sufletul pe jumătate mort 

Fără ea te simți al nimănui, singur și incomplet 

Așa te-ai simțit mereu, în viața ta n-a fost nimic perfect 

Ți-ai pus speranța în ea pentru că o vedeai fără nici un defect 

N-aveai de unde să ști că asta îți va aduce cel mai mare regret 

N-aveai cum să ști c-ai s-ajungi să plângi seară de seară 

Nu credeai că iubirea asta blestemată te va lăsa cu inima goală 

Nu credeai că sentimentele tale față de ea pot să fie o greșeală 

Nu știai că vorbele dulci pot să-ți facă viața amară

Sunt dependent de ochii tăi,

Sunt dependent de tine,

Pe sufelt am vânătăi,

În inimă numai pe tine,

Te caut până te găsesc,

Te caut toată viața, 

Numai la tine mă gândesc,

Ție îți dedic și viața,

Tu ești totul pentru mine,

Eu sunt un simplu zero,

Aș face de toate pentru tine,

După aș lua-o de la zero...

Buclă temporală să fie a noastră iubire,

Să trăim zilnic aceleași clipe pline de fericire,

Buclă temporală să fie al tău sărut dulce,

Să mă las purtat de valurile iubiri să văd unde m-or duce,

Buclă temporală să fie atingerea ta fină,

Ochii tăi să mă ghideze pe drumul de-a te face a mea regină,

Buclă temporală să fie al tău sincer Te iubesc,

Și eu unul o eternitate lângă tine am să trăiesc. 

Vreau să uit de toate, de dor și de durere,

Să-mi amintesc doar de tine și a ta fină mângâiere,

Sunt dependent de-al tău dulce sărut,

Alături de tine simt c-am renăscut,

Alături de tine vreau s-o iau de la-nceput,

Alături de tine vreau să mă pierd în necunoscut.........

Îți jur prințesă, și credemă pe cuvânt,

Pentru tine m-aș ridica și din mormânt,

Îți jur c-am să te răpesc din brațele lui, și am să te țin la pieptul meu indiferent de consecințe. Ști că nimic pe lumea asta nu este mai important pentru mine decât ești tu🥺.

M-am săturat de toți oameni din jurul meu,

Sunt sătul să-i ascult cum mă critică mereu.

Fac greșeli la fel cum face orice semizeu 

Am un motiv să fiu în război continu cu Dumnezeu 

Mă îndrept cu pași grăbiți către destinația finală 

Ca la final  să fiu judecat de un zeu cu inima goală

Vreau să-i spun în față cât de mult pot să-l detest 

Nu iau în calcul că tot ce trăiesc este un simplu test 

Nu pot să iau în calcul faptul că ne iubește pe toți 

Ne fură șansa la fericire și tot noi suntem numiți hoți 

Ne privește de sus, de parcă el este mai bun ca toți 

Este un criminal cu sânge rece ce ne vrea morți 

N-am să mă închin în fața lui, n-am cum să-l iert 

N-am decât ca sfârșitul inevitabil să mi-l aștept 

Cu ură în suflet și cuvinte de ură pe buze 

Am să-l scuip spiritul dacă vrea să mă acuze 

Chiar cu riscul de a suferi o eternitate 

N-am să-mi cer scuze nici măcar după moarte 

Mă fut în raiul său în viața și fericirea eternă 

Divinitatea sa nu-și are loc în viziunea mea modernă 

Am să-i iau în pulă fără excepți toți sfinți 

De cenvingerile mele am să trag mereu cu dinți 

Am să-l urăsc o eternitate fără pic de regret 

Simpla lui existență pentru mine rămâne un pamflet

În lumea mea eu am să-mi fiu propriul zeu 

Am să fac doar cea ce vreau să fac mereu 

Chiar dacă uneori nu țin cont de principi morale 

Am să-mi fac viața să înflorească ca o floare,

Am s-o umplu de spini ca să țină la distanță 

Pe toți care nu-și au locul în a mea viață.

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

Hajó

Drága hajó, lebegsz a végtelennek tűnő óceánban,

Melyik kontinensekre mész most újra,

Mi vár rád a következő úticélodnál?

Hajó, hajó...

Miért nem mondtad, hogy annyira szeretsz vitorlázni?

Miért nem figyelmeztettél?

Miért hagytad el a kikötőt, csak egy pillanatra hátat fordítva neked?

Hogyan szokhatnám meg azt az űrt, amit hagytál?

Hogyan fogom kitölteni?

Hajó, hajó...

Könnyű voltál, mint a veréb,

Remélem, boldogabban térsz vissza, mint ahová mentél,

Rájöttem, hogy menned kellett

Így érezted magad

Ezt gondoltad.

Olyan jól megépítettünk téged fából, a kormányból, a fedélzetről,

Több vitorlalapból,

Még a horgogodat is felcsatoltam,

Tudom, hogy nem lesz könnyű dolgod,

Az óceánnak vannak szeszélyei,

Nem tudod mire számíthatsz,

Amikor felkavar, és minden irányba megráz,

Csak azokon az útvonalakon visz, amelyek számára könnyebben elérhető,

Amikor nehéz lesz számodra, amikor úgy érzed, hogy nincs módod a felszínen maradni,

Kérem, nézzen le, nézze meg a mellékelt horgonyt,

Gondolj arra, hogy messziről, akár több ezer kilométerről,

Vigyázok rád, a szívemben van,

Csak arról van szó, hogy már nem vagy a közelemben, hogy megmutassad,

Tényleg, mennyit jelentett a kapcsolatunk,

(Érvelő hangnemben)

Érezd jól magad, engedd el, felejtsd el, ki alkotott téged,

Két hét alatt meg sem közelítettük,

Ha így gondolod, a te döntésed...

Csak tudd, hogy törődöm veled, ezért építettem olyan jól,

Végső bátorításként azt mondom: "Nem szabad megijedni azoktól a viharoktól, amelyekkel az óceán átkelésénél találkozni fogsz. Ne felejtsd el, hogy a vihar után jó idő jön."

A hajó:,,Mit tennél? Nem maradhatok egy napot Rio de Janeiró ban? Csak egy nap, csak ennyit akarok, aztán visszajövök hozzád, ígérem!"

In zbor lin se joaca pasari,

Calatoare spre taramuri calde

cu iz royal.

Deasupra norilor,lasa

in urma suparari!

Din sinceritate in fidelitate,

inspre tot ce e moral.

Domnita apare in gand

cu solutii la arbore,

Una dintre amante ale mortii

ramane la pamant.

Renunta la daruri magice

pentru a ei parere!

Recolta de iubire pe viitor

fiind un alint.

Casnicia vine cu abundenta

de cunostinta,

Nu se accepta interes sau bani.

Se ia in considerare

mesaje de credinta,

Viclenia diavolului ramane

in trecutul printre ani.

Dragostea apare in paradis

ca prin magie,

Vine de la sine si nu

se poate stapanii.

Ramane in trecut casa

ce ridica sabie!

Calatoresti spre viitor

cu puritatea inimii.

Dacă așa a fost lăsat...

De mic am fost apărat.

Dumnezeu a fost cu mine,

Am scăpat de rău mereu,

Așa a vrut Dumnezeu.

Tatăl meu a fost și el,

Salvat el de Dumnezeu,

Agheasma ce i-am dat eu,

A fost ajutorul său.

Când am avut mare rău...

Îngerii ce m-au luat

Cu lumina sfântă a lor,

Mi-au dat viață, viitor...

Măicuța sfântă și ea,

Na lipsit din viața mea,

Mia fost aproape mereu,

Ea și bunul Dumnezeu.

Atunci când eu m-am rugat,

Cu rugă... Mă ajutat,

Domnul sfânt cu darul lui...

A fost foarte apropiat,

Și mia dat, mă ascultat,

Fie Domnul lăudat.

Dacă crezi cu adevărat,

DE DOMNUL EȘTI AJUTAT,

Domnul cu iubirea lui,

Este și a fost mereu,

In inima mea cu mine,

Și îl voi păstra așa,

Câtă viață voi avea.

(sau despre cum să nu îi judecăm pe semenii noștri)

Din păcate, întâlnim tot mai des persoane care nu știu altceva decât să-i judece pe alții.

Acest lucru se întâmplă pentru că aplică filtre prin care ne văd.

Da, filtre au existat întotdeauna, ca și la telefon când vrem să facem o poză ne lasă să selectăm lumină mai rece, mai caldă,

Dar telefonul sufletului lor este prea stricat să mai focuseze ceva,

Acționează precum lentila spartă a unei perechi de ochelari,

Printr-o astfel de lentilă se vor vedea doar fațetele pe care ne-am dori să-l focalizăm, însă niciuna nu va fi reală, întreagă sau normală,

Va fi o vedere repetitivă a unei părți redate dintr-un întreg,

Pe când, cu lentila cealaltă ce vedem?

Vedem obiectul exact așa cum este el, cu părțile lui bune și cu cele mai puțin bune.

Lentila spartă trebuie fie înlocuită, fie reparată.

Cum reparăm o lentilă spartă, moral vorbind?

Aplicând lipiciul înțelegerii reciproce.

Dacă vedem doar ce vrem, ne agățăm doar de anumite aspecte,

Lentila este pur și simplu defectă

Sau oare cum este posibil ca fix cu aceeași lentilă să privim restul obiectelor,

Să le vedem cum trebuie, doar unul dintre ele să afișeze acele reflecții repetitive, aiurea redate?

Prin ce ciob de lentilă am ales să-l privim?

Că dacă mutăm privirea, o idee mai la stânga sau mai la dreapta, îl vom vedea normal,

Efortul nu este chiar atât de mare,

Trebuie doar să vrem să privim cu lentila intactă,

Când vom alege să privim oamenii din perspectivă morală, în toată complexitatea lor, ținând cont de toate circumstanțele lor,

Atunci va fi bine, nu vor exista certuri, neînțelegeri, conflicte care nu își au rostul.

Ne plac situațiile tensionate, vrem să ne simțim bine supărându-i pe alții în mod constant?

Da ...vor mai dura alte sute de ani ca acea lentilă să focalizeze cum trebuie...

În noaptea aceea

Ghetsimaniul părea inima lumii -

o inimă grea,

strivită între păcat și Dumnezeu.

Măslinii își plecau ramurile

ca niște profeți obosiți,

iar luna, palidă și rece,

ardea deasupra grădinii

ca o candelă rămasă singură

după stingerea tuturor rugăciunilor/

Și Hristos se ruga.

Nu cu liniștea sfinților din icoane,

ci cu durerea adâncă

a Celui care purta în Sine

toată căderea omului.

Pământul tăcea,

cerul tăcea,

Doar respirația nopții

mai tremura printre măslini.

Apoi am văzut-o -

o picătură de sânge

căzând încet pe iarba rece,

ca și cum însăși veșnicia

ar fi început să sângereze.

Și încă una.

Și încă una.

Roșii și grele

ca niște semințe ale mântuirii

aruncate în țărâna morții.

Atunci am înțeles că Dumnezeu

nu mântuiește lumea de departe,

ci intrând până la capăt

în spaima,

în singurătatea

și în rana omului.

Fiecare picătură

era o tainică pecete a iubirii -

o lumină răstignită

pe întunericul firii noastre.

Iar grădina întreagă

părea un altar cosmic,

unde Fiul lui Dumnezeu

prefăcea suferunța lumii

în început de Înviere.

De crezi că moartea e-nconcediu blestemata,

Uitând poteca revenirii printre bieții muritori...,

Așa gândim cu toții cand privim un mort,

Crezându-ne pe noi nemuritori...

Dar înțeleptul ce-i coborât în a mormântului tăcere,

Este purtat din lumea-aceasta,

Nici el neștiind cum e posibil,

Privind aproape, vede depărtarea,

Iar de privește-n depărtare

Se regăsește chiar aici...!

Căci neputând pricepe lesne viața,

Noi cei ce suntem rătăciți

Ne agațăm de-a înțeleptului lumină,

Căci moartea stând ascunsă

Și ascuțindu-și coasa iar,

Tocită de câte vieți a secerat,

Revine blestemata!

Iar eu poetic glăsuiesc...

Nicicum că moartea este personaj de basm,

Dar nici că-i realitate înfricoșată,

Precum de mici am învățat!

Are vreun rost să personifici un blestem,

Să spui "nimicului" sau "morții"

Că-i "Cineva",ea nefiind decât himeră?

Să nu-ți auzi Conștiința ce-i dar divin?

Voi repeta refrenul nebunului ce îl prezint aici:

Bea,mănănâncă dar și chefuiește...!

Tristețea n-am s-o las să stea în preajma mea!

Căci viața oricât de lungă ar fi tot scurtă este,

Chiar dacă pare fără de sfârșit!

Nota de plată tot sosește;

Moneda ce plătește veșnicia Nu-i bătută încă pentru toți!

Ce vreau să spun?

Vorbesc de Mântuire și Nemurire...

Hristos te strigă-n gura mare,

Iar tu stai cocoșat,te clatini pe picioare,

Ca un bețiv ce-i rătăcit pe drumul noroios din sat!

Vei spune,tu nebune:

Chiar dacă Cerul mă cheamă și pe mine,ce-mi pasă mie!

Se zvonește că Dumnezeu a coborât aici,

Dar eu sunt prins cu ale mele fleacuri,

Îmi zic refrenul ce de suflet l-am legat:

Bea,mănâncă ,chefuiește!

                      *

Dragi cititori,îmi sună trist povestea asta,

Vedeți voi cum gândește cel ce-i izgonit precum un drac din Rai....?

                      *

Există oare adevărul...?

Își spune cel nebun!

E treaba mea să știu mai multe?

Nu-i simplă viețuirea asta?

Să fie toate doar atât?

Aud o voce ce glăsuiește:

Tu lasă lumea în nimicul ei!

Căci fiecare se cufundă zilnic

Doar în ce-i place sau pricepe,

Precum frumoasele domnițe,

Ce-așteaptă să fie adorate și iubite,

De cavalerii cei viteji sau chiar de zei!

Iar despre oameni,se știe bine..

Unul visează la titluri,faimă și avere,

Altul vrea omenirea-ntreagă să-i fie la picioare,

Cuceritor dar și viteaz precum toreadorul din arenă

Dorindu-se iubit de-o mie de femei!

Umanitatea întunecată asta arată;

Imperii ce cresc ca mai apoi să moară,

Nebuni conducători visându-se trimiși de Providență, salvatori,

Și câte și mai câte lumea asta oglindește,

Fie din aur sau din simplă tinichea,

Le vrea cuprinse-n sânul său pe toate!

Iar despre omul din povestea mea,

Când boala-i dă târcoale,

Rătacitul fuge la doctori renumiți,

Sperând ca viața să-și păstreze

Spunând șoptit în sinea sa:

"Ce știu eu ce-o să se-ntâmple mâine",

Că de murit tot am să mor!

Nu-i asta soarta tuturor?

Mor liniștit și parcă-mi place mai mult încurajarea

Ce-mi sună glorios a imn de stat:

Mănâncă,bea și chefuiește!

Eu încă viețuiesc așa cum bine-mi place,

Nu-mi plec urechea la oricine,

De pocăit s-o facă cine poate,

Eu am atâtea încă de făcut!

Trăiesc cum vreau,

Ce-i bine sau ce-i rău, eu hotărăsc...!

Așa că beau,mănânc și chefuiesc!

Sunt încă rege pe pămant....

Scenariul ăsta l-am ales,

Nu-mi pasă de mă amăgesc!

Să fie asta o poveste tristă

Din care nimeni,mare lucru n-anțeles?

Să fie lumea-ntreagă cuprinsă

De nesimțirea ce-o aruncă în abis?

Trăim cu toții doar un straniu vis

Ce nu se termină cu viața asta

Trezindu-ne ori în Infern,ori Paradis?

Sau mai degrabă toate-s doar obscură amăgire,

Neexistând nimic de taină ori ascuns,

Căci astăzi prostul sau nebunul este la putere,

Și el ne spune toate câte sunt de spus!

Să fie viitorul lipsit de spirit

Iar Adevarul s-atârne spânzurat?

Așa că am decis să dau un nume,

Poemului ce l-ați citit deja,

Și veți rămane prizonieri o vreme bună,

Gândind la întrebarea mea!

(6/28 martie 2023. Horia Stănicel-Irepetabila iubire)