Goarna
Poezii din aceiaşi categorie
Alchimie
incizia ochiului tău
e asemeni diamantului din mâna
bătrânului tăietor de geamuri
necruțătoare
lasă în sticlă o dâră albă
ca un țipăt speriat de pasăre
dacă ai apăsa pe capete
m-aș desface în două
precum un sâmbure
în două jumătăți imperfecte
și inegale
cu sufletul înspăimântat într-o parte
cu mintea răvășită
fâlfâind din aripi
în partea cealaltă
și n-aș mai fi eu în niciuna
nu te-aș mai recunoaște
în retortele ochilor tăi
printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe
clocotește aurul negru al irisilor
metalul topit
nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă
ale gândului
sub formă de lacrimă
să mă atârni apoi de lobii urechilor
în locul cerceilor...
Noaptea cu stele
Am zugrăvit cu foc,
Noaptea cu stele,
În întrunericul nopţii ,
tot veşnic se ascunde .
Noaptea frumoasă ,
Şi luna păzitoare.
În noapte se aude un cântec,
Şi freamătul codrilor din văi .
Scânteiul arde ca focul în liniştea ascunsă,
A nopţii.
Nestins rămâne focul din inimile noastre,
Şi di sufletele omeneşti.
Azi e o nouă noapte.
Şi un nou ceas de a privi la luna cu stele,
Şi la nopţile grele.
(Autoarea poeziei: Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)
Stripteuza
lumina învăluie scena orbitor
scoate esența din lucruri și oameni
bara striptesei seamănă cu un sceptru papal de argint
iar globul cu lumini multicolore îi adaugă reflexe de ametist și smarald
atrăgând ca un magnet ochii bărbaților
sunt eu Esmeralda le strigă artista făcând un fouettés
un fel de rotire fără sfârșit pe vârful unui picior
în timp ce rochia-i albă tatu îi dezvelește picioarele până la șolduri
delir
un Grand jeté o proiectează spre bară
se învârte amplu la 360 grade și ajunge cu piciorele în sus
moment în care tatu-ul se desprinde lăsând-o în sânii goi și chiloței
urale
urmează un glissé spectaculos
un salt în gol
bărbatul o prinde în aer și o strânge la piept
nebuno
da zice ea și-l sărută pe gură în timp ce lumina se stinge…
Zidul
Îngenuncheat în fața unei porți,
La poalele fustei femeiești mă-nchin
Cu remușcarea și regretul unui criminal
Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,
Ci de timp.
Ridicând privirea în eterul dulce
O, ce sus se-înalță a ta ființa,
Un zid clădit învederat
Ca să mă poticnească-n drum;
Drumul, iarăși, nu de mine-ales
Ci de-a ta stăruință.
Șezând cu lacrimi și suspine,
Îngânând o rugăminte-n șoaptă
Ating pământul dindărătul zidului
Și-l frământ frenetic între degete.
Zidule, sfărâmicios mai ești,
Și nu te clintești din loc.
Mă lași zăcând la baza ta
Cu mâini grele, palme-ntinse
Cugetul strivit de poverile căinței
Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.
Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate
De carapacea ta masivă,
Lovind întruna ca nebunul
De te-ai mișca măcar un pic
Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.
Istovit, la pământ cad
Cu brațele deschise și picioarele, la fel,
Întinse.
Degete chircite, aspre de la atingerea ta
Tocite de mângâierea ta razantă,
Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!
Ispita tu mi-ai fost mereu
În lanul tău de grâu fremătând
M-ai ademenit ca să mă pierd
În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.
Ce să mai cred ?
Atunci când zac ca un defunct
Deasupra piedestalului glacial
Abia atunci te-ntinzi deasupra mea
Și mă-îmbrățișezi cu drag.
Zidul s-a sfărâmat, iar eu…
Eu suflu printre crăpături
În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum
Apasă, apasă tot mai mult
Au, ce durere pătrunzătoare
Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.
Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă
Să stai aplecată asupra mea
Și să știi ca ai pierdut
Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.
Rămâi, femeie bună, asupra-mi
Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,
Până mădularele mi se zbat
Și nu mai simt apăsarea ta.
Până ce convulsii mă răpun
Și simți tragicul meu suspin
Ce se-împleticește, dănțuind,
Printre ruinele tale.
Tu, ruină, acum când te simt așa aproape
Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.
durere
Cuvinte la nervi,
Aruncate ca un cuţit în piept,
Nimeni,nu te-nţelege doar tu
Plângi,te zbaţi,nu urăşti
Te îndepartezi ,şi pleci cu pasii grei.
Diviziuni și resentimente
În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,
Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,
S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,
Și-a împărțit poporul în tabere stricte.
Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,
Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,
Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,
Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.
Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,
Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,
Când nu primesc voturile, se umflă de furie,
Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.
Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,
Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.
Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,
Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.
Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?
Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?
Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?
Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?
Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,
Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,
Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.
Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.
Alchimie
incizia ochiului tău
e asemeni diamantului din mâna
bătrânului tăietor de geamuri
necruțătoare
lasă în sticlă o dâră albă
ca un țipăt speriat de pasăre
dacă ai apăsa pe capete
m-aș desface în două
precum un sâmbure
în două jumătăți imperfecte
și inegale
cu sufletul înspăimântat într-o parte
cu mintea răvășită
fâlfâind din aripi
în partea cealaltă
și n-aș mai fi eu în niciuna
nu te-aș mai recunoaște
în retortele ochilor tăi
printre atâtea amestecuri de substanțe amorfe
clocotește aurul negru al irisilor
metalul topit
nu ți-a rămas decât să mă torni în matricele de argilă
ale gândului
sub formă de lacrimă
să mă atârni apoi de lobii urechilor
în locul cerceilor...
Noaptea cu stele
Am zugrăvit cu foc,
Noaptea cu stele,
În întrunericul nopţii ,
tot veşnic se ascunde .
Noaptea frumoasă ,
Şi luna păzitoare.
În noapte se aude un cântec,
Şi freamătul codrilor din văi .
Scânteiul arde ca focul în liniştea ascunsă,
A nopţii.
Nestins rămâne focul din inimile noastre,
Şi di sufletele omeneşti.
Azi e o nouă noapte.
Şi un nou ceas de a privi la luna cu stele,
Şi la nopţile grele.
(Autoarea poeziei: Zamurca Alina clasa 9 Instituţia Publică Liceul Teotetic Varniţa)
Stripteuza
lumina învăluie scena orbitor
scoate esența din lucruri și oameni
bara striptesei seamănă cu un sceptru papal de argint
iar globul cu lumini multicolore îi adaugă reflexe de ametist și smarald
atrăgând ca un magnet ochii bărbaților
sunt eu Esmeralda le strigă artista făcând un fouettés
un fel de rotire fără sfârșit pe vârful unui picior
în timp ce rochia-i albă tatu îi dezvelește picioarele până la șolduri
delir
un Grand jeté o proiectează spre bară
se învârte amplu la 360 grade și ajunge cu piciorele în sus
moment în care tatu-ul se desprinde lăsând-o în sânii goi și chiloței
urale
urmează un glissé spectaculos
un salt în gol
bărbatul o prinde în aer și o strânge la piept
nebuno
da zice ea și-l sărută pe gură în timp ce lumina se stinge…
Zidul
Îngenuncheat în fața unei porți,
La poalele fustei femeiești mă-nchin
Cu remușcarea și regretul unui criminal
Ori unui călău impunător, ales, nu din voința,
Ci de timp.
Ridicând privirea în eterul dulce
O, ce sus se-înalță a ta ființa,
Un zid clădit învederat
Ca să mă poticnească-n drum;
Drumul, iarăși, nu de mine-ales
Ci de-a ta stăruință.
Șezând cu lacrimi și suspine,
Îngânând o rugăminte-n șoaptă
Ating pământul dindărătul zidului
Și-l frământ frenetic între degete.
Zidule, sfărâmicios mai ești,
Și nu te clintești din loc.
Mă lași zăcând la baza ta
Cu mâini grele, palme-ntinse
Cugetul strivit de poverile căinței
Tu, munte neguros,tu mi te-ntinzi în cale.
Izbindu-mă cu trup puhav de a ta duritate
De carapacea ta masivă,
Lovind întruna ca nebunul
De te-ai mișca măcar un pic
Aș ști ca mi s-a-ndeplinit amorul.
Istovit, la pământ cad
Cu brațele deschise și picioarele, la fel,
Întinse.
Degete chircite, aspre de la atingerea ta
Tocite de mângâierea ta razantă,
Mi-ai furat până și încrederea, măi, fată!
Ispita tu mi-ai fost mereu
În lanul tău de grâu fremătând
M-ai ademenit ca să mă pierd
În șirul lung de speranțe și înșelăciuni.
Ce să mai cred ?
Atunci când zac ca un defunct
Deasupra piedestalului glacial
Abia atunci te-ntinzi deasupra mea
Și mă-îmbrățișezi cu drag.
Zidul s-a sfărâmat, iar eu…
Eu suflu printre crăpături
În maldărul de cărămizi ce mă strivesc acum
Apasă, apasă tot mai mult
Au, ce durere pătrunzătoare
Ce, parcă, iluzoriu, nu-mi aparține.
Cutez, mai degrabă, că pe tine te sfârtecă
Să stai aplecată asupra mea
Și să știi ca ai pierdut
Clocotul, ce din urmă l-ai stârpit.
Rămâi, femeie bună, asupra-mi
Și mângâie-mă până nu mai văd cu ochii,
Până mădularele mi se zbat
Și nu mai simt apăsarea ta.
Până ce convulsii mă răpun
Și simți tragicul meu suspin
Ce se-împleticește, dănțuind,
Printre ruinele tale.
Tu, ruină, acum când te simt așa aproape
Nu-mi mai pari divină…ce amăgire.
durere
Cuvinte la nervi,
Aruncate ca un cuţit în piept,
Nimeni,nu te-nţelege doar tu
Plângi,te zbaţi,nu urăşti
Te îndepartezi ,şi pleci cu pasii grei.
Diviziuni și resentimente
În țara noastră, frământată de-a lungul timpului,
Unde istoria-și lasă adânci cicatrici,
S-a încolăcit otrava urii, cu rădăcini adânci,
Și-a împărțit poporul în tabere stricte.
Unii se dau suveraniști, apărători ai neamului,
Dar în cuvinte-și ascund veninul disprețului,
Împotriva celor diferiți, a celor care iubesc altfel,
Și-i îndeamnă la ură, cu sfințenia în gură.
Alții, proeuropeni, cu vorbe deșarte,
Vorbesc de toleranță, dar-și ascund adevăratele părți,
Când nu primesc voturile, se umflă de furie,
Și-n stradă își varsă veninul, cu urlete de bestie.
Și-n mijlocul acestei furtuni, pierdem umanitatea,
Ne uităm de valori, de compasiune, de frăție.
Ne lăsăm manipulați, de cei care ne promit raiuri,
Și uităm că toți suntem oameni, cu aceleași dorințe și spaime.
Oare când vom înțelege că ura nu construiește nimic?
Că doar împreună putem schimba ceva, și-i putem ajuta pe cei slabi?
Că diversitatea ne îmbogățește, și ne face mai puternici?
Că viitorul nostru depinde de cât de mult ne vom uni?
Să ne trezim din acest coșmar, să ne ridicăm deasupra urii,
Să construim o societate bazată pe respect și înțelegere,
Unde fiecare să se simtă acasă, indiferent de cine este.
Pentru că doar așa vom putea spune că suntem cu adevărat români.
Alte poezii ale autorului
Lângă tine îngerul meu
Lângă tine
...
Lângă tine uit
Grijile soartei incerte.
Lângă tine simt
Liniștea armoniei perfecte!
..
Lângă tine-s viu,
Pătruns de natura-ți divină.
Lângă tine știu
Că toate ne duc spre lumină!
...
Lângă tine sunt
Mai mult decât aș fi putut eu visa,
Acel amănunt
Fără de care nimic n-ar conta!
...
Lângă tine-s eu,
Un eu ce se simte-mplinit
C-același etern Dumnezeu,
Să-l găsesc, te-a găsit!
Unui X-zecist:
Îți faci aripi din versu-ți gratuit
Și-ncerci să zbori, profitând de vânt
Iar de te-nalți nițel de la pământ
Te dai parc-ai atins spațiul nesfârșit!
...
Te crezi a fi în centrul tuturor
Și le explici ce minunat e zborul,
Dar versul tău e-un zgomot de tractor
Ce-a ieșit la desfundat ogorul!
...
Ești membru-n uniune că-i la modă
Te-ai băgat în seamă printre alți
C-ai reușit nițel să te înalți
Peste loboda prin care trece vodă!
...
Ții prelegeri de cum se scrie proză
Și iei cu tine câte-o-nsoțitoare
Să-nvețe de la tine cum să zboare,
Precum musca ce trage la veioză!
...
Mă distrează înalta-ți chipuire
De-a te enumera printre scriitori,
Ca și cum chiar ai putea să zbori,
Dar zborul tău este-o prăbușire!
La noi
La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!
Voi cânta pentru tine!
Voi cânta pentru tine!
...
Voi cânta oricând pentru tine,
Pentru ce ești în mine,
Tu ai făcut să fiu altfel
Voi cânta oricând pentru tine,
Același cântec. Și-n el
Vor străluci cuvintele mele
Cuvintele mele-adunate
Într-o viață de dor,
Într-o viață în care
Fără tine zilele toate
Purtau pe clipele lor
Din inima ce bate
Acel foc arzător
Oglindit în stele
Și-n sclipirea lor!
...
Voi cânta pentru tine oricând,
Știu bine, știu bine, tăcând!
Ca-n vremea aceea-n care
Privirile tale incredibil de verzi
Simțeam că mă pătrund
Și doream atât de mult
Să mă îmbrățișezi
Să-mi simți inima bătând
Și sufletul arzând!
Voi cânta pentru tine oricând,
Oricând, oricând, oricând!
Sufletul meu blând!
Trenurile cu lemne
În țara caracterelor nedemne,
Țara ciocoilor îmbogățiți pe șest,
Țara escrocilor aleși prin vot,
Aleșii ce vând trenuri lungi cu lemne
Și au pentru români un rol funest,
Și-au pus în cap să vândă tot!
...
Șiruri nesfârșite de vagoane
Îndopate cu cadavre de copaci,
Ies din țara înglodată-n ghinioane
Încăpută sub cizme de rapaci!
...
Într-o veselie pădurile se taie
Nimeni nu oprește-n țară jaful,
Nu oprește barbarele convoaie
Iar de România se alege praful!
Fără Eminescu
Lângă tine îngerul meu
Lângă tine
...
Lângă tine uit
Grijile soartei incerte.
Lângă tine simt
Liniștea armoniei perfecte!
..
Lângă tine-s viu,
Pătruns de natura-ți divină.
Lângă tine știu
Că toate ne duc spre lumină!
...
Lângă tine sunt
Mai mult decât aș fi putut eu visa,
Acel amănunt
Fără de care nimic n-ar conta!
...
Lângă tine-s eu,
Un eu ce se simte-mplinit
C-același etern Dumnezeu,
Să-l găsesc, te-a găsit!
Unui X-zecist:
Îți faci aripi din versu-ți gratuit
Și-ncerci să zbori, profitând de vânt
Iar de te-nalți nițel de la pământ
Te dai parc-ai atins spațiul nesfârșit!
...
Te crezi a fi în centrul tuturor
Și le explici ce minunat e zborul,
Dar versul tău e-un zgomot de tractor
Ce-a ieșit la desfundat ogorul!
...
Ești membru-n uniune că-i la modă
Te-ai băgat în seamă printre alți
C-ai reușit nițel să te înalți
Peste loboda prin care trece vodă!
...
Ții prelegeri de cum se scrie proză
Și iei cu tine câte-o-nsoțitoare
Să-nvețe de la tine cum să zboare,
Precum musca ce trage la veioză!
...
Mă distrează înalta-ți chipuire
De-a te enumera printre scriitori,
Ca și cum chiar ai putea să zbori,
Dar zborul tău este-o prăbușire!
La noi
La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!
Voi cânta pentru tine!
Voi cânta pentru tine!
...
Voi cânta oricând pentru tine,
Pentru ce ești în mine,
Tu ai făcut să fiu altfel
Voi cânta oricând pentru tine,
Același cântec. Și-n el
Vor străluci cuvintele mele
Cuvintele mele-adunate
Într-o viață de dor,
Într-o viață în care
Fără tine zilele toate
Purtau pe clipele lor
Din inima ce bate
Acel foc arzător
Oglindit în stele
Și-n sclipirea lor!
...
Voi cânta pentru tine oricând,
Știu bine, știu bine, tăcând!
Ca-n vremea aceea-n care
Privirile tale incredibil de verzi
Simțeam că mă pătrund
Și doream atât de mult
Să mă îmbrățișezi
Să-mi simți inima bătând
Și sufletul arzând!
Voi cânta pentru tine oricând,
Oricând, oricând, oricând!
Sufletul meu blând!
Trenurile cu lemne
În țara caracterelor nedemne,
Țara ciocoilor îmbogățiți pe șest,
Țara escrocilor aleși prin vot,
Aleșii ce vând trenuri lungi cu lemne
Și au pentru români un rol funest,
Și-au pus în cap să vândă tot!
...
Șiruri nesfârșite de vagoane
Îndopate cu cadavre de copaci,
Ies din țara înglodată-n ghinioane
Încăpută sub cizme de rapaci!
...
Într-o veselie pădurile se taie
Nimeni nu oprește-n țară jaful,
Nu oprește barbarele convoaie
Iar de România se alege praful!