Goarna

Voi cânta pentru tine!
...
Voi cânta oricând pentru tine,
Pentru ce ești în mine,
Tu ai făcut să fiu altfel
Voi cânta oricând pentru tine,
Același cântec. Și-n el
Vor străluci cuvintele mele
Cuvintele mele-adunate
Într-o viață de dor,
Într-o viață în care
Fără tine zilele toate
Purtau pe clipele lor
Din inima ce bate
Acel foc arzător
Oglindit în stele
Și-n sclipirea lor!
...
Voi cânta pentru tine oricând,
Știu bine, știu bine, tăcând!
Ca-n vremea aceea-n care
Privirile tale incredibil de verzi
Simțeam că mă pătrund
Și doream atât de mult
Să mă îmbrățișezi
Să-mi simți inima bătând
Și sufletul arzând!
Voi cânta pentru tine oricând,
Oricând, oricând, oricând!
Sufletul meu blând!

La noi
...
Goliciunea astei lumi este-atât de evidentă,
Că nimic din ce se face nu-i spre-a omului zidire,
Totu-i pierdere de vreme, măști și doar închipuire,
Zbatere pentru avere și pentru falsă strălucire!
...
Lumea se supune oarbă teluricului excrescent,
Jugul simțurilor crește peste-al omului grumaz,
Mult prea plin de sine omul nu e niciodată treaz
Și-n goana după plăceri, va pieri, concupiscent!
...
Nici copiii nu-s lăsați să crească în legea firii,
Somnambuli rătăcitori departe de-a vieții cale,
Fiind tăvăliți de mici prin poftele primordiale,
Ratând și ei precum părinții, cărările mântuirii!
...
Toată lumea se închină unor Dumnezei scorniți,
Omul dorind a fi sclavul propriilor închipuiri,
Idoli falși slujiți de preoți împărțitori de amăgiri
Amăgitori de omenire, la rându-le orbi rătăciți!
...
Asta-i lumea noastră azi, o corabie-n derivă,
Împărțită între demoni ce în umbră se ascund
Și în timp ce omul doarme până nu se știe când,
La noi popii-ngrașă porcii cu prescure și colivă!

Nu destinu-i vinovat
Nici soarta nu e vinovată
Nici ploaia rece ce-a udat
Pe caldarâm, o frunză moartă!
...
Dar frunza moartă nu acuză
Vântul ce-a smuls-o din ram,
Și a izbit-o-apoi în geam
Să cadă pe caldarâm
La mijlocul aspru de drum,
S-o calce roțile trecând
Strivind nervurile pe rând,
Și moare singură, tăcută,
Frunza de cireș căzută
Și nimeni nu va întreba,
De frunza moartă ce visa
Dormind și smulsă de pe ram
De vântul ce-a izbit-o-n geam.
...
O frunză moartă și atât
Printre atâtea frunze moarte,
Supusă unui destin mut.
Și viața merge mei departe!

Îți faci aripi din versu-ți gratuit

Și-ncerci să zbori, profitând de vânt

Iar de te-nalți nițel de la pământ

Te dai parc-ai atins spațiul nesfârșit!

...

Te crezi a fi în centrul tuturor

Și le explici ce minunat e zborul,

Dar versul tău e-un zgomot de tractor

Ce-a ieșit la desfundat ogorul!

...

Ești membru-n uniune că-i la modă

Te-ai băgat în seamă printre alți

C-ai reușit nițel să te înalți

Peste loboda prin care trece vodă!

...

Ții prelegeri de cum se scrie proză

Și iei cu tine câte-o-nsoțitoare

Să-nvețe de la tine cum să zboare,

Precum musca ce trage la veioză!

...

Mă distrează înalta-ți chipuire

De-a te enumera printre scriitori,

Ca și cum chiar ai putea să zbori,

Dar zborul tău este-o prăbușire!

Ce-ți poate dărui un vers de poezie?
Te face a vedea mai multe decât vezi
Sau te face-a crede altfel decât crezi
Când al țării suflet e-atins de nerozie?
...
Ce mai e poezia, ce-nsemnătate are
Pe fruntea unei țări aflată în cădere,
Mai mult decât o piatră lipsită de valoare
Ori suflul unui vânt rămas fără putere?
...
De scrieți poezie, cui mai folosește
Când țara azi e plină de analfabeți?
Lăsați deoparte versul, cine vă citește?
Trăiți pe altă lume dorind a fi poeți!
...
Ce mai e poezia? Pierdere de vreme
Când țara-i de teluric ancorată strâns
Cine mai dă bani pe-o carte cu poeme
În țara ce-a ajuns demnă doar de plâns?
...
Deși românul cică s-ar naște-a fi poet,
Altă paradigmă a prins astăzi viață,
Cu cât de mult la școală se duce și învață
Cu-atât românul este mai analfabet!
...
Așa că de poezie dați-vă-ntr-o parte
S-o mai citiți astăzi, nu mai are rost,
Când analfabeții au astăzi doctorate,
Garantat poetul rămâne cel mai prost!
 
 
 
Toate reacţiile:
6Sorina Hăloiu, Ilie Stănculescu şi alţi 4

Bocet

...

Când prin mine curge seva

Norilor purtați de vânt,

Duc cu mine oare febra

Vremelnicului legământ

De-a renaște pentru-a fi,

Umbră-ntinsă pe câmpii,

Sub ploi ce cad pe îndelete

Să adape-ncet pământul,

Pământul crăpat de sete,

Peste care-a trecut vântul?

...

Au nu sunt parte din natură,

Natura asta care-ndură

Toat-această greutate,

A unei lumi ce-i stă în spate

Și-o seacă și o golește

Și parcă nu se mai oprește,

Parcă tot mai nesătulă?

...

Cine-ar mai putea opri

Al naturii noastre chin,

Pricinuit fără măsură

De lumea tot mai nesătulă,

Ce nu e parte din natură

Și e parcă tot mai plină

De otravă și venin

Și mai lipsită de lumină?

...

Și eu ce-aș putea să fac

Când prin mine curge seva

Norilor purtați de vânt?

Să duc cu mine oare febra

vremelnicului legământ

De-a mă naște pentru-a fi

Într-o pădure, copac

Ucis de om, nu de stihii

Tot mai ucis, veac după veac?

Deseori ma gândesc,

uitându-mă la lună,

Dacă chiar îmi place cum trăiesc,

Dacă chiar am inima bună.

Cine sunt…cine sunt?

Ma nedumeresc eu cu ea

Doar luna știe ce înfrunt

Doar luna frumoasa mea.

Ma rătăcesc printre goluri,

Oare…oare a observat?

Ma rătăcesc printre doruri

Caci nu știu ce viața am de dat.

De primit tare aș vrea,

Luna nu o muți

De iubind cumva,

Doar stând sa o asculți.

Din sete de viață
Lacrimă amară am băut
La cișmeaua despărțirilor
De pe un peron de gară.

Trenul n-a plecat
Sau nu a mai venit,
Doar șine încrucișate,
Bilete aruncate

Din gânduri ce n-au zămislit.
Îmi este sete!
De viață îmi este sete
Și lacrima este amară.

O transpunere a timpurilor
Strigați democrație până la moarte
Urâți alți oameni pentru alegerile lor
Ei nu au dreptul la libertate?

Duminică de duminică prin biserici
Credincioși doar când e vorba de rău
Primii la morală, critici și predici
Dar o groapă mică nu se compară cu un hău

Nu susțin pe nimeni și nimic de fel
Nici partide sau comunități de vreme actuală
Omul ar trebui luat drept model
Indiferent de rasă sau orientare sexuală

Ce sens mai are răsăritul

Dacă la mine-n suflet e noapte mereu,

Vreau să-nbrățișez apusul

În singurătatea sufletului meu.....

Lumea-ntreagă nu se-nvârte în jurul tău

Doar a mea o face,

Sufletul meu nu ține cont de ce-i bun sau rău

Pentru tine trece peste toate........

Nu ține cont de trecut, prezent sau viitor,

Este prins într-o buclă temporală,

Este blestemat să se simtă nemuritor,

Prins într-o poveste fără morală......

Morala e prezentă

Dar imposibil de dedus,

Luciditatea e absentă

Dacă ăsta-i ultimul apus......

Vreau să fie ultimul,

Vreau ca aici să se termine tot,

Că doar n-oi fi eu singurul,

Care la finalul zilei este mort....

V-or mai trece suflete cu mine

Prin poarta către uitare,

Se v-or ratăci-n ale iubiri ruine

Se v-or pierde-n nepăsare.....

Poveștile au suflet,

Multe sunt triste și pline de durere,

Durerea n-are zâmbet,

Dacă n-o mai alină nicio mângâiere........

Cincizeci și șapte la sută, un eșec amar,

O clasă întreagă bântuită de un har

Ce nu s-a prins, nu s-a aprins, nu a luminat,

Doar umbre adânci pe suflete a aruncat.

Profesori, voi, mentori, luminători,

Unde-i strălucirea voastră, unde-i farul?

Cum ați putut să greșiți atât de mult,

Să lăsați atâtea minți în tumult?

Salariul vostru, o recompensă a muncii,

Dar când munca eșuează, ce merit mai are?

Cincizeci și șapte la sută, o rușine,

O oglindă crudă a incompetenței voastre.

Nu e vina elevilor, nu e vina lor,

Căci ei sunt doar niște copii, în floare,

Ce au nevoie de îndrumare și de sprijin,

Nu de note proaste și de un destin trist.

Așadar, profesori, priviți-vă eșecul în față,

Și asumați-vă responsabilitatea, cu toată tăria.

Salariul vostru, o reflectare a rezultatelor,

Cincizeci și șapte la sută, o tăiere drastică, o pedeapsă meritată.

Poate doar așa veți înțelege gravitatea situației,

Și veți lupta cu mai multă ardoare pentru educație.

Poate doar așa veți reuși să schimbați ceva,

Și să transformați eșecul în lumină și speranță.

Nu e o poezie ușoară, nu e o poezie blândă,

E o poezie dură, o oglindă crudă,

O realitate tristă, o lecție dureroasă,

Pentru profesori care au uitat de menirea lor glorioasă.

Ratacita printre cutiuțe strălucitoare,

Ea,cutiuța prăfuită,

Strigă mut:Te rog,deschide-ma!!

Dar oamenii nu au răbdare,

Nu vad dincolo de aparente.

Unii o îndepărtează ironic și rece

Dar nu-i așa?,totul trece..

Și durerea,și lacrima,

Speranța se transforma-n consolare,

Și uneori,când cade care-o raza de soare

Ceva straluce in interiorul cutiutei,

Că un diamant ascuns.

Oamenii trec grăbiți,nepăsători și reci

Pe langa cutiuța prăfuită,

Ploaia o spala cu picurii ei.

Acum e frumoasa.

Oamenii o vad și vor s-o deschidă.

Prea târziu,un lacăt greu o închide,

Cad lacrimi de ploaie,o liniște tristă,

Diamantul din ea e acolo,

Și totuși,pentru ei el nu mai exista..