🎤 Monolog: Ecouri de dor

A fost o dată ca-n povești

A fost o dată ca-n povești,

O viață minunată,

Când oamenii se mai vedeau,

Prin drum și pe la poartă.

Când oamenii se întâlneau

La veselii și șezători,

Iar fete și băieți jucau,

La hore până-n zori...

Copii până târziu jucau

De-a ascunselea pe-afară,

Și nu conta că-s la oraș

Sau poate, de la țară...

Faceam o gălăgie, Doamne,

Mereu babe ne certau,

Și în suflet realizau

Că copiii se distrau...

Da, ce șotii mai făceam,

Fugeam de acasă,

În ripa ne scăldam,

Boboceii de atâtea ori,

Noi i-am pierdut,

Când ne trimiteau părinții

Pe iarba la păscut!

Din nisip castele

Noi vara construiam,

Câte trăiri, emoții,

Momente noi aveam...

Băieții construiau căsuțe,

Singuri în copaci!

Sculptau locuri frumoase

Din rachite, fagi.

Acoperiș din stuf sau paie

Să ne putem ascunde,

Când vine câte-o ploaie...

Mi-e milă de copiii

Ce cresc azi, acum...

Că n-au trăit emoții

La joaca de "în drum".

Nu știu de "baba oarbă"

Ce seara o jucam,

Și pereche la papuci

Jucând le căutam.

Nimic nu poate fi ca înainte,

Și vara ne era

Cu mult mai fierbinte!

Pe dealuri, pe câmpii

Nici iarba nu creștea,

Animalele iarba o pășteau.

În livadă adesea, noi ne jucam

Cu prune dulci, mereu ne alintam,

În pădure, după flori alese...

Văzut-am animale,

Multe și diverse...

Și o căprioară

Acasă am avut!

Fincă micuță,

Rănită s-a pierdut...

Am văzut și lanuri

De ghiocei cândva,

Iar voi nu știu dacă

O să-i vedeți, cândva.

Pădurea cea de brazi

Astăzi s-a uscat,

Cărările pădurii

Azi s-au astupat.

Oamenii n-au timp

Să le mai pășească,

Pe internet ore în șir,

Reitingul să-și crească.

Cu fetele ne întâlneam,

Cosite la păpuși noi împleteam...

Azi rar de tot ne salutăm

Decât pe internet, când mai intrăm...

Nimic nu realizăm...

Nimic nu ne mai povestim...

Emoții, sentimente

Noi nu mai trăim!

Nu auzim nici cântec

De păsări primăvara...

Nu știm ce e picnic

Familial vara...

Cum e să zburi

Vara pe câmpie,

Cum să mănânci un strugure,

Toamna de la vie...

Nu judeca nimic în lumea asta..

Nu judeca trecutul cuiva,

Cunosc bărbați ce nu-și iubeau nevasta,

Deși în public invers demonstrau ...

Nu judeca pentru ce nu ești sigur,

Nu judeca, ceea ce nu știi...

În viața poți să ajungi singur

Cel ce va fi mâine judecat.

Cunosc femei ușuratice în asta lume..

Când chipul lor părea așa curat ,

Și alcoolici cu un chip deștept 

Ce în alcool durerea au inecat.

Nu judeca trecutul cuiva ,

O lecție ce a fost învață...

Nici hotărârile cuiva,

Asa au fost scrise ,de a lui soartă.

Azi râzi de un copil străin

Că e murdar și de tot lipsit,

Mâine primești cuțit în spate

De la copilul tau ,cel mult iubit...

Nu judeca o mamă

 copii ce sii crește 

Singura, așa cum poate

Poate nu a avut de ales,

Nu îi știi istoria din spate ...

Nu judeca pentru ce nu ești sigur,

Nu judeca ceea ce nu știi.

Iar mane un accident în grabă

Ramai și singur și invalidat

Te vor judeca pe strada

Invinuidu-te, că tu ești vinovat

Și dacă sufletul e moale ,

Firav și neajutorat... 

Te vei întreba atunci în sine

Dece oare toți m-au judecat?...

Autor A.Turcanu @reper

Doar ura mă poate debarasa de iubirea ta,

Fă-mă să te urăsc, să te uit în tăcere,

Să cred că omul care credeam că m-a iubit vreodată

E doar o umbră pierdută, un vis ce se risipeste-n vânt.

Fă-mă să înțeleg că tu nu ai fost decât o fantezie,

Un vis ce se topește în zorii unei dimineți reci,

Un dor ce nu se stinge, o poveste ce se rupe-n mii de cioburi,

Dar inima mea, rănită, refuză să te lase să dispari din sângele meu.

Inima mea strigă, în tăcerea nopții adânci,

Te caută, te cheamă, cu fiecare bătaie ce se frânge,

Oprește-te... oprește-te să fiu prinsă în durerea asta,

Fa-mă să te urăsc, ca să nu mai simt cum iubirea mă doboară.

Fiindcă mă doare să te iubesc,

Mă doare ca un dor nesfârșit ce frânge fiecare fibre,

Dar niciodată nu te voi uita cu adevărat,

Căci tu vei trăi mereu, într-o durere ce nu se stinge, dîn inima mea.

Buburuza cea micuță 

Are fustiță drăguță ,

Un maiou cu bulinele ...

Ochelari cu doua stele

Uite ca sosește vara,

A plecat și primăvara 

La bunica v-om pleca 

Cireșele v-om mânca....

Ca și ele au bulinele 

Înăuntru sâmburele 

Fix ca bulinele mele

Dar mai vreau și căpșunele...

(A.Turcan)

Ea, înger dulce de fetiță,

Cu sufletul alb și curat,

El, demon îmbrăcat în negru,

Cu sufletul întunecat...

Ea l-a privit cu bunătate,

Iar el, de parcă a cedat...

Întunericul lui dinainte,

De parcă s-a evaporat...

Trecut-au anii grei în lupte,

Cu viața grea și a lui noapte,

Ea mereu făcându-i punte,

Luminând calea prin șoapte.

Iar când furtuna năvălise,

Ea strâns de mână îl ținea,

El o trase-n întuneric

Și acolo singură o lăsa...

Ea calea cu greu a găsit-o,

Și înger negru deveni,

Inima din piept îi era ruptă,

De-atunci ea nu putea iubi...

Aripile nu mai zburau,

Iar ea lupta să facă soare,

Nu arăta la nimeni în jur

Că zilele îi sunt amare.

A luptat zile și nopți,

Și astăzi încă ea mai luptă...

Ziua - cu sufletul ei,

Noaptea - cu inima ruptă

Am să scriu despre natură,

Despre pomii înfloriți,

Și voi scrie, cu ardoare,

Despre ochii cei iubiți!

Am să scriu și despre munți,

Și voi scrie despre mare,

Despre cum mă mai visez

Stinsă în brațele tale.

Am să scriu despre câmpii,

Despre lan cu floricele...

Dar pe toate le asemui

Cu "Domnul inimii mele.

Как краской чёрной по словам,

Вчера закрыл я дверь в твои мечты.

и горечью твоим устам,

Я выбросил в окно любимые цветы.

Один вопрос оставил без ответа,

Когда я был один, где ты была?

Когда я замерзал, под песню ветра,

Ты не пришла! ты не пришла...

    Inspirate-aceste rânduri,
    sunt de ochii tăi, iubito,
    c-am citit în ei anunţul
    ploilor, încremenite-n jad...
    - lacul se-mpietreşte-n pripă 
    gândurile mate-s în zadar -
    
    Aceste versuri, însă, 
    vor arde în tăcere, 
    căci ochii tăi, iubito, 
    provoacă-n jurul lor durere... 
    şi rănile-adânci trecute,
    se redeschid în sânge,
    spre marea mea dezamăgire...

Ți-aș sculpta chipul 

Din mii de zâmbete

Câte tu mi-ai pus pe față 

De când ai apărut în a mea viață.

Ți-aș sculpta chipul 

Din milioane de stele,

Dar din câte sunt pe cer

Doar tu strălucești dintre ele.

Ți-aș sculpta chipul 

Din milioane de inimi,

Dar dintre toate

Doar a ta contează tare.

Ți-aș sculpta chipul 

În stânca munților 

Ca să nu poți vreodată 

Să te topești de al meu dor.

Ți-aș sculpta chipul 

Din absolut orice,

Dar nu din marmură 

Căci n-aș vrea să-l strivesc 

Cu iubirea mea toată.

Să vii din când în când... să nu mă uiţi

Să vii să ștergi o lacrimă uitată

Ce s-a născut atunci când ai plecat

Și a rămas pe-obraz, îndurerată.

Din când în când să vii să nu mă uiți

Chiar de tăcerea domnește între noi

Pe-o aripă de dor să te întorci

Şi să-mi aduci, te rog, vinul înapoi.

lar dacă timpul, nemilos cum este

Așterne depărtări în calea ta

Ascultă..poate dorul îți șoptește:

Să nu mă uiți..Să te întorci..cândva!

Să nu rămân un simplu călător

în lumea vinului și-a ta.

Spune-mi te rog de ce încă te iubesc 

Spune-mi te rog de ce încă te doresc 

Spune-mi te rog că totul va fi bine 

Spune-mi că pot să trăiesc și fără tine 

Spune-mi asta până când am să te cred 

Spune-mi că și singur pot să fiu întreg 

Spune-mi că nu contează cea ce pierd 

Spune-mi te rog ce ar trebui să aleg 

Spune-mi tu te rog ce ar trebui să fac 

Spune-mi tu te rog cum aș putea să tac 

Spune-mi tu cum să-i găsesc inimi leac 

Spune-mi tu cum aș putea să mă prefac 

Cum aș putea spune că sunt bine 

Când eu mereu mă gândesc la tine 

Cum aș putea pe alta s-o iubesc 

Când eu doar pe tine te doresc 

Cum aș putea să mă gândesc la alta 

Când simt că pe noi ne leagă soarta 

Cum aș putea să te înlocuiesc 

Când fără tine simt că înebunesc

Ce-ar fi dacă am privi
cum își aruncă noaptea-n ape
lumina hainelor de zi,
cum printre șoapte
tainele-i preface
albeața norilor în gri?

Tot urmărind a zilei crimă,
am fi zărit cum la hotar,
văzduhul capătă rugină,
cum își îneacă
înfiorându-se stelar
coroana de lumină.

I-am fi lăsat pe-a umbrei cale,
pașii ce ne-au rătăcit
și-l auzim șoptind în vale
cum unduind privirea lunii
lacul tremură agale,

iar de mâini se vor uni
povestind tăceri cu ochii
în acest contur de noapte
până zori se vor ivi,
îți întreb furia sorții:
ce-ar fi dacă...
ne-am privi?