Thunder of love
The river of light unites the ocean of sky,
The wind of the thunder is taking us high.
Nature stands grand in its timeless embrace,
As love in our hearts defies time and space.
As drops of souls rise up pouring down love,
Our braveness gets loose in large wings of dove,
Capturing moments within, they grow like a river,
We cherish each heartbeat in rhythm of fever.
The meaning of each drop is sketched by the storm,
Pouring warmth to the earth, in layers that form.
Embracing the now, as rivers overflow,
Like a heart that beats steady, with love’s gentle flow.
In flashes of desire, we find beauty’s grace,
In the bricks of our lives, we seek higher space.
Love’s meanings ignite like an eternal flame,
No matter our past, we’re never the same.
Embracing the clouds that paint the night sky,
We live in nature’s love, where our spirits can fly.
We long for the waters that travel along,
As storms brew our homes, where we truly belong.
A dance of the heavens, where shadows entwine,
Thunder rumbles loudly, a deep, sacred sign.
Moments in life echo the mystic of rain,
In the heart of the tempest, we find our refrain.
For a moment in time feels like thousands of years,
Likewise night stands still, while the silence appears.
A vivid ocean of clouds, a vast, swirling sea,
Holds our fears and strengths that together set free.
As we stand in the storm, with our spirits aligned,
We embrace the wild chaos, our hearts intertwined.
Amidst the tempest, love shines as our guide,
Nature’s beauty and chaos teach us to abide.
Each raindrop whispers, each thunderclap calls,
We're part of the greater whole, as the universe sprawls.
In this connection, we find strength to rise,
With emotions that soar, reaching for the skies.
With brothers and sisters the rivers converge,
Melting the skies, as they rise and surge.
Saluting with love that humbles the dark,
We see the light, at night in each vibrant spark.
Let us celebrate life in its intricate dance,
For in every fleeting moment, we find our chance.
Poems in the same category
Sonet de amor
Ce-i un sonet de-amor se-ntreabă unii,
Cum să nu știi așa ceva?
E dragostea o partitură muzicală,
Ce a cântat-o Bach,
Ori Mozart sau mai degrabă Beethoven sau chiar Chopin?
Nu-i dragostea o mare taină
Ce o deține azi iubita mea?
Ba da!
Taina iubirii stă la tine,
Și te-aș ruga să-mi spui și mie
Ce-i dragostea frumoasa mea?
Ori e mai bine să nu se știe,
Și-atunci secretul ăsta antic,
Ce-l vor și împărați și cerșetori,
Eu zic că este mult mai bine,
Să stea închis în frumusețea ta!
(8 debruarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Privire și simțire
Cuprinde cu privirea
Incandescent, patetic
Tot ce-ți dictează firea
De nu, disperi haotic.
Atinge cu suflarea
Din farmec și simțire,
Nemuritor ca marea
Ce plăsmuie-n gândire.
Schițarea unui zâmbet
Îmbătător, sortit
Să-mpodobească un zumzet
De gura ta șoptit.
O stea o poți culege
Ce căi să-ți lumineze.
Dar nu ai a alege
Ea cum să te urmeze.
Cosmos
Oh, magnific păr bălai
Oh dulcele meu amar, ce te scurgi prin plăcere din extaz, cu un glas și o gură dulce preamăreață din nectar
Grandiosule, cu ochii albaștrii mari și glorioși ce te scalzi în cașmir și catifea
Scaldă-ți și cu grație pur și simplu nobil trupul de al meu cearceaf și fă-ți inima una și cu al inimii meu har
Oh, buze fierbinți de iuțeala gurii mele, șade-ți trupul între dorința arzătoare a unei dragoste ce tocmai s-a aprins în miez de noapte, înflăcărată de al dorului însângerate săgeți
Fă-mă muza gurii tale sfinți și adu-mi făgăduința zilelor ce îmi sunt-n taine fragede, că și pentru ele vor mai exista măcar un mâine
Nu-mi sbulbera visele, te rog nu fă scrum dragul meu amor, căci din el transformându-se-n cenușă tot te va iubi mai mult decât se iubește pe el însăși
Oh, amarul meu plăpând un adio nu-i îndeajuns când și nopțile se vor întoarce până la urmă, tânjind pentru încă un măcar mâine căci amurgul ce le desparte le provoacă un așa asemenea dor
Și m-am săturat să fiu doar o parte minusculă
fără semnificație din viața ta
Și care se află atât de departe de tine căci tu ești cosmos, iar eu doar o stea dintr-o oarecare banală galaxie
În loc de adio
O să-ți spun altfel de cuvinte iubito
În loc de adio...
O să-ți sărut sânii mult prea rotunzi și moi,
Mii de îngeri să stea intre noi,
Și să cânte melodia ta populară dar altfel ,
Cu un alt indescifrabil refren...
În loc de adio să te iubesc,
Tu îmbrăcată în costum popular iar eu așa cum mă știi,
Simplu,rătăcit și pierdut..
Știu că-ți este rușine cu mine și totuși în loc de adio îți scriu un poem de iubire și te sărut,
Ca să-ți fie dor și să arzi cândva de regrete...
Să-ți amintești atunci de frumosul trecut,
În loc de adio să-ți lași gândul să fugă în Rai sau poate la mine,
De ce nu iubito noi doi un singur foc plin de văpăi
Sau de amor,
Toate să fie cum îți plac ție,
În loc de audio să fim prinși în iubirea aceea antică care nu știe ce înseamnă cuvântul sfârșit,umilință sau moarte,
În loc de adio iubirea noastră aici și acolo veșnic vie să fie,
Oare?
Sau este poate timpul lui Adio....?
(Horia Stănicel 11 feb 2025 Vasilica dragostea mea)
Um vis de varã
Când in tãcerea noptii albe
la geamul meu se-opreste luna
aducându-mi între gene surâsul tãu din totdeauna
uit c-ai fost un vis de-o varã
destrãmându-se usor,
în a vietii mele cale,
uit c-ai fost doar "Meteor".
Prefă-te...
CB
Sonet de amor
Ce-i un sonet de-amor se-ntreabă unii,
Cum să nu știi așa ceva?
E dragostea o partitură muzicală,
Ce a cântat-o Bach,
Ori Mozart sau mai degrabă Beethoven sau chiar Chopin?
Nu-i dragostea o mare taină
Ce o deține azi iubita mea?
Ba da!
Taina iubirii stă la tine,
Și te-aș ruga să-mi spui și mie
Ce-i dragostea frumoasa mea?
Ori e mai bine să nu se știe,
Și-atunci secretul ăsta antic,
Ce-l vor și împărați și cerșetori,
Eu zic că este mult mai bine,
Să stea închis în frumusețea ta!
(8 debruarie 2024 Vasilica dragostea mea)
Privire și simțire
Cuprinde cu privirea
Incandescent, patetic
Tot ce-ți dictează firea
De nu, disperi haotic.
Atinge cu suflarea
Din farmec și simțire,
Nemuritor ca marea
Ce plăsmuie-n gândire.
Schițarea unui zâmbet
Îmbătător, sortit
Să-mpodobească un zumzet
De gura ta șoptit.
O stea o poți culege
Ce căi să-ți lumineze.
Dar nu ai a alege
Ea cum să te urmeze.
Cosmos
Oh, magnific păr bălai
Oh dulcele meu amar, ce te scurgi prin plăcere din extaz, cu un glas și o gură dulce preamăreață din nectar
Grandiosule, cu ochii albaștrii mari și glorioși ce te scalzi în cașmir și catifea
Scaldă-ți și cu grație pur și simplu nobil trupul de al meu cearceaf și fă-ți inima una și cu al inimii meu har
Oh, buze fierbinți de iuțeala gurii mele, șade-ți trupul între dorința arzătoare a unei dragoste ce tocmai s-a aprins în miez de noapte, înflăcărată de al dorului însângerate săgeți
Fă-mă muza gurii tale sfinți și adu-mi făgăduința zilelor ce îmi sunt-n taine fragede, că și pentru ele vor mai exista măcar un mâine
Nu-mi sbulbera visele, te rog nu fă scrum dragul meu amor, căci din el transformându-se-n cenușă tot te va iubi mai mult decât se iubește pe el însăși
Oh, amarul meu plăpând un adio nu-i îndeajuns când și nopțile se vor întoarce până la urmă, tânjind pentru încă un măcar mâine căci amurgul ce le desparte le provoacă un așa asemenea dor
Și m-am săturat să fiu doar o parte minusculă
fără semnificație din viața ta
Și care se află atât de departe de tine căci tu ești cosmos, iar eu doar o stea dintr-o oarecare banală galaxie
În loc de adio
O să-ți spun altfel de cuvinte iubito
În loc de adio...
O să-ți sărut sânii mult prea rotunzi și moi,
Mii de îngeri să stea intre noi,
Și să cânte melodia ta populară dar altfel ,
Cu un alt indescifrabil refren...
În loc de adio să te iubesc,
Tu îmbrăcată în costum popular iar eu așa cum mă știi,
Simplu,rătăcit și pierdut..
Știu că-ți este rușine cu mine și totuși în loc de adio îți scriu un poem de iubire și te sărut,
Ca să-ți fie dor și să arzi cândva de regrete...
Să-ți amintești atunci de frumosul trecut,
În loc de adio să-ți lași gândul să fugă în Rai sau poate la mine,
De ce nu iubito noi doi un singur foc plin de văpăi
Sau de amor,
Toate să fie cum îți plac ție,
În loc de audio să fim prinși în iubirea aceea antică care nu știe ce înseamnă cuvântul sfârșit,umilință sau moarte,
În loc de adio iubirea noastră aici și acolo veșnic vie să fie,
Oare?
Sau este poate timpul lui Adio....?
(Horia Stănicel 11 feb 2025 Vasilica dragostea mea)
Um vis de varã
Când in tãcerea noptii albe
la geamul meu se-opreste luna
aducându-mi între gene surâsul tãu din totdeauna
uit c-ai fost un vis de-o varã
destrãmându-se usor,
în a vietii mele cale,
uit c-ai fost doar "Meteor".
Prefă-te...
CB
Other poems by the author
Dansul Florii
În firul ierbii, e o mică floare,
Ce dansează, prinsă-n adiere blândă,
Ea retrăiește o poveste veche și plăpândă,
Ce-n sufletul nostru vestește o cărare.
Ea ne învață dorul de lumină,
Și-a pământului ardoare, ce-o hrănește,
Și-n fiecare fir golaș se regăsește,
O simfonie a naturii, ce mereu alină.
În a soarelui dulce scăldare,
Dansează ușor în vale ca pe o arcă,
Și tot ce o înconjoară e-o întrupare.
Prin unda-i de ardoare, ea ne farmecă.
În fiecare dimineață, se trezește,
Cu roua ce fin frunza îi foșnește,
Și îi aprinde culorile ca pe-o făclie,
Într-o lume plină de armonie.
Așa cum vântul îi șoptește tainic,
În limbajul său universal,
Ea îi răspunde în stil unic
Cu grație și demnitate, natural.
Într-o eternă simfonie a vieții,
Ce îmbujorează soarele-n amurg
Ascultă, ca în vis, cum șoaptele se scurg
Făcând abisului ofrandă porții,
Iar călătorului oferă drum în grație
Cu gânduri bune ce îmbie la frăție,
Ce în cântarul ei nemărginit
Va lua alaiul lumii ca un gând iubit.
Iluzia din Zori
În zori de zi, când soarele răsare,
Și când briza dă culoare în aer,
Natura-ntreagă parcă prinde viață,
După al nopții repaus, ea se trezește la viață.
Florile-și deschid petalele spre cer,
Zâmbește primordial frumosul giuvaer.
În fiecare colț, o nouă poveste se țese,
Fior de-ocean și valuri de cuvinte bine-alese.
Lumina zilei șoptește secrete nespuse,
Ecou îndepărtat de note în curcubeu ascunse.
Iar noi, martori tăcuți la spectacolul divin,
Croim drum prin iluzii, imagini în declin.
Purtați de valurile-nalte cu ritmul ancestral,
Jonglăm cu vise de spumă într-un dans existențial.
În complexitatea vieții, de valuri suntem duși,
De misterul naturii trădați, trădăm și-n lupte suntem prinși.
Cortul albastru
Noi azi pe zi un cort în soare, pe iarba moale am ridicat, pe seară povesti la luna si la bolta instelata spre cer am inalțat
Batut-am toate cuiele sa iasa şi-un pridvor. Acuma, după atâta spor, da, mâinile ma dor!
Aceleasi maini ce-alearga de placere pe arcuş, azi curajoase le-am degradat la bătăuş
La tobe azi nici până mâine nu mă stiu, si totuşi ritmuri în natură eu înviu
Florale tonuri la soare eu indrept, iar cortul este gata! asta-i cert.
E-albastru-înalt si foarte lat, încăpător, 3D cum noi am zice, astăzi, în popor
Are și farmec,chiar! și se-ncadreaza bine în decor! Dovada: dl.melc a si intrat, târând-uși agale, proiectul pe pridvor
Labirintul Eternitatii
Pe cărarea noastră azi,
Trec pași din alte vremuri,
Ce ridică praful misterului din brazi,
Și a ciripitului de păsări de pe ramuri.
Pasi noi în prietenia timpului,
Reflecții de gând, de zbor și de iubire,
Sunt strecurate azi în adierea vântului,
Dând aripi și putere de visare.
La fel, clipa vie se desprinde
Din lumina artificiilor nocturne,
Plutește spre umbra noastră, o cuprinde,
Concretul timpului să curme.
Într-un trecut ca într-o casă milenară,
Pășind prin camere, cu grijă eu privesc,
Atent la exponate, și gândesc,
Ce minunată imagine, ce clară!
Stau vechi icoane pe pereți
Alături de podoabe în lumină gravă
Precum apa de gheață timpul separă vieți
Clipocind înțelesuri în prezența-mi firavă.
Astfel, privind fragmente de eternități,
Văd măreția ce mă înconjoară:
Înzăpezite vârfuri către munți,
O rază strălucitoare și o apă pură.
Cu fiecare clipă azi impletim eternul
Un labirint de căi ce au comun doar drumul,
Regăsindu-i pe cei ce azi nu mai sunt
Renăscând clipele ce dorm adânc, sub pământ.
Urmăm eternitatea care cu noi se prelungește
Deslușim vechi căi ce labirintul întregește
Reînviem o lume ce făgaș și-a căutat
Și în căutările noastre a sperat.
În același fel, noi am găsit-o pe aceeași cale,
Dorind să legăm iubiri atemporale,
Înscrise în zări, în puritatea muntelui,
A ploii, a gheții și a luminii soarelui.
Și ei la vremea lor, aceleași vârfuri căutau
Poate în alt context al timpului ce-a fost,
Comori de inspirație, prin gânduri ei clădeau
O bucurie, o casă sau un rost.
Ca dizolvând prezentul în elementele sublime
Să ne întâlnim acum cu cei ce nu mai sunt.
Iubind ce a fost sau este, cântând ceea ce vine
Ca să pășim neîncetat pe un nou drum în labirint.
Engelberg sau "Munele îngerilor"
"este vorba despre varful Titlis din Engelberg-Elvetia"
Aș opri timpul în liniștea veșnică a Alpilor, cunună,
Să ascult muntele-n glas de ciripituri de toamnă.
Parfum îndepărtat de flori de gheață din azur aduce,
Ca un convoi imperial, din vârf de stânci spre văi se duce.
Din candele de gheață și culori de curcubeu scăldate,
Coboară-n conuri de brazi ca niște lumânări cerate.
Se formează-n buchet stelar, cu gust acrișor de plante verzi,
Atingând simțurile toate, te oprești, mirat, și-ncerci să crezi.
Parfum profund ne-a învăluit sufletul de la mic la mare,
Cu ochi încântați, plini de uimire și dor, contemplăm în zare.
Acolo unde semețul vârf Titlis își poartă coroana,
Îmbibată-n briza ghețarilor, păstrează veșnică dojana.
Mintea noastră licărind de culori vibrante, ca un vis,
În parfumul florilor ne cântă dorințe ce nu s-au stins.
Azi, toamna coace farmecul muntelui în mirosuri de visare,
Și ne face să plutim, să simțim, să iubim, fiecare suflare.
Cu ochi încântați privim la peisaj, plini de uimire și dor,
Contemplând înălțimea Alpilor, ne lăsăm străbătuți de un fior.
Căci în Engelberg, îngerii ne cheamă cu aripi de lumină,
Să ne bucurăm și să visăm sub cerul ce ne alină.
Și-n prietenia veșnică a muntelui, să ne contopim,
Fiecare clipă azi de veșnicie să o simțim, să o trăim,
Împregnați de bine și frumos, noi înșine să fim,
Și în liniștea alpină, pe noi să ne regăsim.
Ochi de pelican
-Ochi de pelican-, era un indian,
Cu suflet de vânt și cu gând de ocean.
Pe mal admirand, sub cerul senin,
Își căuta visul, un drum spre divin.
Se ridica si cu pași ușori, de pe nisipul fin,
Își aduna amintirile, evocand un vechi destin.
Era in zori de zi, când soarele răsare,
Si îsi deschise inima, în fața călătoare.
Apoi. deschide ochii si privind spre apus,
Un drum ce unduieste, este frumos nespus.
Incet se ridica spre suflet, si plutește în zare,
Ca pe-nserat, el, pelican, să respire miresme de mare.
Si frange marea in aripi, el om in valuri nemuritoare,
Cu trecut nostalgic ca umbra, ce se pierde in soare,
Intai era calare, pe un cal, iar apoi ca un pelican se-nalța spre cer,
Iar coada-i se întinde și lasa in urma rotocoale spumoase de mister.
Si ritmic inspira un aer dulce cu glas de sare,
Incatusat de briză, si-mpodobit in penele rare,
Ce ies din valuri spumoase. Se-nalta, ca sa coboare lin,
Zambeste, caci poate să vadă, să simtă, să sorbă din plin.
Sa îmbrățișeze misterul, cu dor și cu vis,
Trecutul, prezentul și-un viitor nedescris,
Ce-i trezeste lăuntric ochiul său sprinten de pelican,
Si el vibreaza-n corzi de suflet adânc ca marea, de indian.
Dansul Florii
În firul ierbii, e o mică floare,
Ce dansează, prinsă-n adiere blândă,
Ea retrăiește o poveste veche și plăpândă,
Ce-n sufletul nostru vestește o cărare.
Ea ne învață dorul de lumină,
Și-a pământului ardoare, ce-o hrănește,
Și-n fiecare fir golaș se regăsește,
O simfonie a naturii, ce mereu alină.
În a soarelui dulce scăldare,
Dansează ușor în vale ca pe o arcă,
Și tot ce o înconjoară e-o întrupare.
Prin unda-i de ardoare, ea ne farmecă.
În fiecare dimineață, se trezește,
Cu roua ce fin frunza îi foșnește,
Și îi aprinde culorile ca pe-o făclie,
Într-o lume plină de armonie.
Așa cum vântul îi șoptește tainic,
În limbajul său universal,
Ea îi răspunde în stil unic
Cu grație și demnitate, natural.
Într-o eternă simfonie a vieții,
Ce îmbujorează soarele-n amurg
Ascultă, ca în vis, cum șoaptele se scurg
Făcând abisului ofrandă porții,
Iar călătorului oferă drum în grație
Cu gânduri bune ce îmbie la frăție,
Ce în cântarul ei nemărginit
Va lua alaiul lumii ca un gând iubit.
Iluzia din Zori
În zori de zi, când soarele răsare,
Și când briza dă culoare în aer,
Natura-ntreagă parcă prinde viață,
După al nopții repaus, ea se trezește la viață.
Florile-și deschid petalele spre cer,
Zâmbește primordial frumosul giuvaer.
În fiecare colț, o nouă poveste se țese,
Fior de-ocean și valuri de cuvinte bine-alese.
Lumina zilei șoptește secrete nespuse,
Ecou îndepărtat de note în curcubeu ascunse.
Iar noi, martori tăcuți la spectacolul divin,
Croim drum prin iluzii, imagini în declin.
Purtați de valurile-nalte cu ritmul ancestral,
Jonglăm cu vise de spumă într-un dans existențial.
În complexitatea vieții, de valuri suntem duși,
De misterul naturii trădați, trădăm și-n lupte suntem prinși.
Cortul albastru
Noi azi pe zi un cort în soare, pe iarba moale am ridicat, pe seară povesti la luna si la bolta instelata spre cer am inalțat
Batut-am toate cuiele sa iasa şi-un pridvor. Acuma, după atâta spor, da, mâinile ma dor!
Aceleasi maini ce-alearga de placere pe arcuş, azi curajoase le-am degradat la bătăuş
La tobe azi nici până mâine nu mă stiu, si totuşi ritmuri în natură eu înviu
Florale tonuri la soare eu indrept, iar cortul este gata! asta-i cert.
E-albastru-înalt si foarte lat, încăpător, 3D cum noi am zice, astăzi, în popor
Are și farmec,chiar! și se-ncadreaza bine în decor! Dovada: dl.melc a si intrat, târând-uși agale, proiectul pe pridvor
Labirintul Eternitatii
Pe cărarea noastră azi,
Trec pași din alte vremuri,
Ce ridică praful misterului din brazi,
Și a ciripitului de păsări de pe ramuri.
Pasi noi în prietenia timpului,
Reflecții de gând, de zbor și de iubire,
Sunt strecurate azi în adierea vântului,
Dând aripi și putere de visare.
La fel, clipa vie se desprinde
Din lumina artificiilor nocturne,
Plutește spre umbra noastră, o cuprinde,
Concretul timpului să curme.
Într-un trecut ca într-o casă milenară,
Pășind prin camere, cu grijă eu privesc,
Atent la exponate, și gândesc,
Ce minunată imagine, ce clară!
Stau vechi icoane pe pereți
Alături de podoabe în lumină gravă
Precum apa de gheață timpul separă vieți
Clipocind înțelesuri în prezența-mi firavă.
Astfel, privind fragmente de eternități,
Văd măreția ce mă înconjoară:
Înzăpezite vârfuri către munți,
O rază strălucitoare și o apă pură.
Cu fiecare clipă azi impletim eternul
Un labirint de căi ce au comun doar drumul,
Regăsindu-i pe cei ce azi nu mai sunt
Renăscând clipele ce dorm adânc, sub pământ.
Urmăm eternitatea care cu noi se prelungește
Deslușim vechi căi ce labirintul întregește
Reînviem o lume ce făgaș și-a căutat
Și în căutările noastre a sperat.
În același fel, noi am găsit-o pe aceeași cale,
Dorind să legăm iubiri atemporale,
Înscrise în zări, în puritatea muntelui,
A ploii, a gheții și a luminii soarelui.
Și ei la vremea lor, aceleași vârfuri căutau
Poate în alt context al timpului ce-a fost,
Comori de inspirație, prin gânduri ei clădeau
O bucurie, o casă sau un rost.
Ca dizolvând prezentul în elementele sublime
Să ne întâlnim acum cu cei ce nu mai sunt.
Iubind ce a fost sau este, cântând ceea ce vine
Ca să pășim neîncetat pe un nou drum în labirint.
Engelberg sau "Munele îngerilor"
"este vorba despre varful Titlis din Engelberg-Elvetia"
Aș opri timpul în liniștea veșnică a Alpilor, cunună,
Să ascult muntele-n glas de ciripituri de toamnă.
Parfum îndepărtat de flori de gheață din azur aduce,
Ca un convoi imperial, din vârf de stânci spre văi se duce.
Din candele de gheață și culori de curcubeu scăldate,
Coboară-n conuri de brazi ca niște lumânări cerate.
Se formează-n buchet stelar, cu gust acrișor de plante verzi,
Atingând simțurile toate, te oprești, mirat, și-ncerci să crezi.
Parfum profund ne-a învăluit sufletul de la mic la mare,
Cu ochi încântați, plini de uimire și dor, contemplăm în zare.
Acolo unde semețul vârf Titlis își poartă coroana,
Îmbibată-n briza ghețarilor, păstrează veșnică dojana.
Mintea noastră licărind de culori vibrante, ca un vis,
În parfumul florilor ne cântă dorințe ce nu s-au stins.
Azi, toamna coace farmecul muntelui în mirosuri de visare,
Și ne face să plutim, să simțim, să iubim, fiecare suflare.
Cu ochi încântați privim la peisaj, plini de uimire și dor,
Contemplând înălțimea Alpilor, ne lăsăm străbătuți de un fior.
Căci în Engelberg, îngerii ne cheamă cu aripi de lumină,
Să ne bucurăm și să visăm sub cerul ce ne alină.
Și-n prietenia veșnică a muntelui, să ne contopim,
Fiecare clipă azi de veșnicie să o simțim, să o trăim,
Împregnați de bine și frumos, noi înșine să fim,
Și în liniștea alpină, pe noi să ne regăsim.
Ochi de pelican
-Ochi de pelican-, era un indian,
Cu suflet de vânt și cu gând de ocean.
Pe mal admirand, sub cerul senin,
Își căuta visul, un drum spre divin.
Se ridica si cu pași ușori, de pe nisipul fin,
Își aduna amintirile, evocand un vechi destin.
Era in zori de zi, când soarele răsare,
Si îsi deschise inima, în fața călătoare.
Apoi. deschide ochii si privind spre apus,
Un drum ce unduieste, este frumos nespus.
Incet se ridica spre suflet, si plutește în zare,
Ca pe-nserat, el, pelican, să respire miresme de mare.
Si frange marea in aripi, el om in valuri nemuritoare,
Cu trecut nostalgic ca umbra, ce se pierde in soare,
Intai era calare, pe un cal, iar apoi ca un pelican se-nalța spre cer,
Iar coada-i se întinde și lasa in urma rotocoale spumoase de mister.
Si ritmic inspira un aer dulce cu glas de sare,
Incatusat de briză, si-mpodobit in penele rare,
Ce ies din valuri spumoase. Se-nalta, ca sa coboare lin,
Zambeste, caci poate să vadă, să simtă, să sorbă din plin.
Sa îmbrățișeze misterul, cu dor și cu vis,
Trecutul, prezentul și-un viitor nedescris,
Ce-i trezeste lăuntric ochiul său sprinten de pelican,
Si el vibreaza-n corzi de suflet adânc ca marea, de indian.