Veghetorul

Nu mai știu ce spuneai atunci... 

Poate povesteai despre drumurile lungi

pe care le-ai parcurs înspre mine venind,

sau despre diminețile care ți-au deschis ochii fără să te întrebe dacă ești pregătită.

Nu mai știu ce spuneai... 

Îți urmăream doar pleoapele

cum se închideau duios peste a mea lume, ca două frunze luate de apă.

Și timpul, timpul stătea pe loc de parcă 

ar fi vrut și el să-ți vadă frumusețea.

Nu mai știu, dar parcă tăceam... 

Poate pentru că uneori cuvintele

se tem să atingă ceea ce simțim. 

Sau poate pentru că iubirea nu are nevoie de glas ca să rămână.

Nu mai știu de ce tăceai... 

Dar îmi amintesc liniștea aceea, 

în care cerul părea mai mic

decât albastrul ochilor tăi. 

Și, știu că acolo,

fără să spunem nimic,

ne iubeam.

Azi vântul trece iar prin crânguri,

Şoptind povești ce nimeni nu le știe,

Iar pașii mei se pierd printre amurguri,

Lăsând în urmă poezie...

Ce vină poartă timpul că se duce?

Ce vină are omul că iubește,

Când dorul arde-n inimi ca o cruce,

Şi tot ce e frumos se risipește?

Rămâne glasul unei clipe de pe urmă,

Un cânt pierdut ce-n zori se va sfârși,

Pârdalnica iubire-n suflet scurmă,

Știind că nimeni nu mă va iubi...

Cum să-nfloresc, când sufletul îmi plânge,

Şi fiecare floare pare-un rămas bun?

Se rupe-n mine gestul ce ajunge

Să doară mai adânc ca tot ce spun…

Mi-e dor de-o lume care nu mai vine,

De glasul tău ce-n inimă-mi intra,

Acum, doar stelele vorbesc cu mine,

Și-mi spun că te-au văzut altundeva.

Mă-nvăluie tăcerea ca o rană,

Ce n-a primit nicicând vreun leac divin,

Şi simt cum trece clipa cea vicleană,

Pe lângă mine, fără vreun destin.

Atunci când norii se vor frânge,

Pe cer pustiu,

Pe cer pustiu,

La pieptul meu te-aș strânge,

Să nu mai ştiu,

Să nu mai ştiu!

Şi dacă timpul blestemat,

Ne-ar despărţi,

Ne-ar despărţi,

În ochiul meu înlăcrimat,

La fel vei fi,

La fel vei fi!

Atunci când visul s-ar topi,

Fără să știu,

Fără să știu,

Din dorul meu te-aş zămisli,

Iubit să-ți fiu,

Iubit să-ți fiu!

Şi dacă umbra s-ar culca,

În colț stingher,

În colț stingher,

Cu ochii tăi aș căuta,

Lumina-n cer,

Lumina-n cer!

Atunci când totul s-ar sfârşi,

Chiar dinadins,

Chiar dinadins,

Mereu în inimă-mi vei fi,

Un foc aprins,

Un foc aprins!

Suntem răi …

Se aude sufletul cum latră,

Şi inima mârâind,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi serafimi jelind.

Suntem răi ….

Măduva oaselor e stricată,

Şi ochii pierduţi,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi îngeri tăcuţi.

Suntem răi …

Avem zâmbet de piatră,

Şi chipul de fiară,

De sus cad lacrimi de Tată,

Şi sfinţii de ceară.

Cu fiecare vers pe care-l scriu,

Mai scad o zi din viață,

Cu pasul greu, cu ochiul viu,

Îmi pun poemele la gheață.

Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,

Și trag pe mine lungi duminici,

Apoi în ghețuri plec să sap,

Să-mi internez poemele în clinici.

Acasă plâng biserici reformate,

Iar clopotele lung și trist nechează,

La masa mea, pe foile uscate,

Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.

Cu fiecare vers pe care-l scriu,

Încă o zi din mine îngheață,

Cu pasul greu, cu ochiul viu,

Încarc poeme în librării de gheață.

Mă simt ca un țărm de valuri lovit,

Ca peștele orb după râmă lihnit,

Ca razele lunii ce-n crepusculi se scurg,

Eu, roșul nisip vânturat în amurg.

Stavilopozii m-apasă întruna pe pleoape,

Ochii-i deschid jumătate sub ape,

Acostează corăbii pe brațul meu stâng,

Uitate de vreme ancore plâng.

Noaptea se lasă lunecând prin ravene,

Marea îmi curge sfioasă prin vene,

Ochii-mi sclipesc ca un far rătăcit,

Căutând spre corăbii dacă tu ai sosit.

Nisipul mi-l cern sub priviri de stihii,

Numele-n zori să vii să ți-l scrii,

Dig să mă fac peste apa întreagă,

Niciodată valul, lovind să îl șteargă.

Acum în ţară,este sărăcie mare,

Şi românul, nostru acum moare.

Fiindcă, nu are bani să achite,

Facturile, ce sunt venite.

Salariile, nu au mai crescut,

Preţurile, au luat-o în sus.

Când fluturaşul, deja apare,

Salariatul, intră în criză tare.

Pensiile, toate staţionează,

Săracii, pensionari oftează.

Când văd, cuponul de pensie,

Mulţi din ei, intră în depresie.

Că ştiu, că iarna o să apară ,

Şi dările le vor fii a lor povară .

N- au bani, facturi să plătească,

Nici mâncare, să trăiască.

Nimeni, nu îşi pune întrebarea,

De ce, se scumpeşte mâncarea?

De ce gazul, petrolul şi energia,

Ele, au distrus acum România?

Fiindcă totul, e venit de afară,

Să distrugă, a noastră ţară.

Românii, acum să îi sărăcească,

Să moară, să nu trăiască.

Nimeni, pe noi nu ne mai vrea,

De ar putea, cu toţii ne-ar lichida.

Dar românul, e popor răbdător,

El nu moare, aşa uşor.

Îndură frigul şi foamea cruntă,

La nimeni, nu va fii slugă.

Chiar dacă, parlamentarii noştrii,

Ne-au vândut, ca sclavi cu toţii.

Dar vă venii, o zii în care,

Românii, nu vor mai avea răbdare.

Şi va fii, o mare răscoală în ţară,

Şi mulţi, şmecheri o să piară.

Că foamea, grea şi sărăcia,

Vor distruge, atunci România.

Iar românul, nostru înfometat,

Iese în stradă, îţi dă în cap.

Că un proverb, el bine spune:

Cu românul, înfometat nu te pune,

Că atunci, nu are mamă, tată,

Ies cu toţii, afară din casă.

Şi atunci singuri, ei îşi fac dreptate,

Nu le mai e frică, nici de moarte.

Fiindcă ei, chiar nu mai vor,

Să fie, sluga tuturor ! 

Spune-mi, ai sta pe marginea abruptă a lumii mele,

Dacă sub noi s-ar căsca golul unor vieți greșite,

Doi călători pe stânci ce stau să se sfarâme-n stele,

Cu urmele de pași prin timp întipărite?

M-ai căuta în hău, în zgomot sau în vânt,

Știind că nicio noapte nu ne va strânge-n brațe,

Că echilibrul nostru nu-i scris pe acest pământ

Și nicio umbră n-o să poată de stânci să ne agațe?

Sau te-ai teme de abisul ce crește între noi,

De neputința de-a opri o mână ce se pierde?

Rămâne-vom o veșnicie doar singuri amândoi,

Privind cum riscul de-a cădea în jur se pierde?

Și totuși, ai rămâne acolo, pe buza acestei zări,

Chiar dacă prăbușirea ne e promisă-n viață?

Căci uneori iubirea trăiește din zeci de întrebări,

Iar umbrele sunt doar iluzii ce dispar în ceață.

Citesc

Dar aceasta citire-i

Destinata recitirii

Scriu

Dar aceasta scriere-i

Destinata amintirii

Traiesc

Dar aceasta traire-i

Destinata uitarii

Iubesc

Dar aceasta iubire-i

Destinata mortii

Primește în inima ta,

Pe cel care-ți poate da...

El este acela care ,

Îți poate da.., nencetat..

Tot ce vrei cu adevărat.

Ne poartă o grijă mare,

Este bunul Dumnezeu.

Nu se supără pe noi,

Este gata de-a ierta..

Orice cerem el va da..

Ne așteaptă în turma lui,

In RAI este casa lui.

Vrea să ne scape de rău,

De aceea tot mereu,

Ne așteaptă să-l primim,

Din inimă sa-l iubim,

Și să-i cerem nencetat,

Toate sa i-le dăm lui,

Să avem pacea Domnului.

Mi-e pielea încrețită de la ploaie,

De parcă-aș fi amfibiu din strămoși,

Din brațe-mi curg torent puhoaie,

Spre coapse și-nspre umerii setoși.

În mine lâncezesc oceanele sărate,

Iar dintr-un ochi Iordanu-mi curge,

Ca astăzi să botez fecioare necurate,

Să umble despuiate pe carne și pe sânge.

Mă dor izvoarele ce-mi curg prin trup,

Când Luna se îmbracă în femeie,

Și toate venele ca un vulcan erup,

Curgând prin păr în valuri și maree.

Atâta ploaie îmi curge pe sub piele,

Că aș putea Saharei să-i trimit puhoaie,

Dar trebuie să plec grăbit spre stele,

Să sting pe Marte-un foc de paie.

Iubito fă-ți deseară o simplă arcă,

Că voi aduce un nou potop în lume,

Cu veșnicie și săruturi o încarcă,

Și așteaptă-mă pe-un munte fără nume.

,,Floarea albastră,, am citit
Floare albastră am iubit
Floarea albastra-nmugurit
Floarea albastră….
Vântul crud te-a legănat
Vântul crud te-a despuiat
Vântul crud mi te-a luat
Vântul….