Veghetorul

Nu mai e loc de mine pe pământ,

Mă scuipă grotele afară,

Sunt animalul cel mai blând,

Ce-a evadat din viața sa precară.

Nu mai e loc de mine pe sub ape,

Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,

Aștept pe moarte din mine să se-adape,

În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.

Nu mai e loc de mine nici în cer,

Sunt prăbușit mereu peste abisuri,

Deși, demult, nimica nu mai cer,

Primesc exil în compromisuri.

Nu mai e loc de mine nici în mine,

Mă car în spate ca pe-un parazit,

Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?

Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?

Nu mai e loc deloc în alte locuri,

Sunt toate doar de oameni ocupate,

Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,

Ce-și cară tot spectacolul în spate.

Urlă de durere doi demoni muți

Ce pășesc pe cioburi desculți,

Doi nevăzători îi îndrumă

Doi surzi îi ascultă cum urlă.

Doi pictori le scriu durerea,

Un poet c-o vioară rupe tăcerea,

Violonistul pictează un tablou,

Liniște asurzitoare-n capul tău.

Asta-i lumea-n care trăiesc 

Asta-i lumea-n care trudesc,

Asta-i lumea-n care înebunesc

Dar nu-i lumea pe care mi-o doresc.

Mai am un pas și las în urmă

Un an pe care-l vreau trecut,

Îl simt cum mă apasă-n spate

Și vreau să uit ce m-a durut

Voi încerca să-mi fac bilanțul

S-adun, să scad, să pun egal,

Iar unde dă cu semnul minus

Să corectez mai des, nu anual

Este sfârșit și început de an

Și gândul zboară spre viitor,

E timp la împăcare și iertare

Și la speranță în anul următor

Acum vom trece cu toții pragul

În anul "24, ce-l vrem cu bani,

Să ne urăm unii la alții sănătate

Și să rostim un sincer ,,La mulți ani"!

În Micul Maroc am stat câțiva ani,

Loara îmi cânta lângă geam,

Vapoare-mi urau La mulți ani!

Și totuși străin mă simțeam.

În zare priveam către casă,

C-o fi înspre nord ori spre est,

Dorul pe suflet m-apasă,

Și pasul mi-i tot mai funest.

Atlanticul e chiar lângă mine,

Cu apa turcoaz mă încântă,

Dar valuri, mari valuri străine,

Doine de doruri îmi cântă.

Lumina din Far mi-i speranța,

Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,

De aici, de departe, din Franța,

Vă simt dragii mei răsuflarea.

Mi-ai fost precum un înger păzitor

Când eram cu tine uitam de durere

Dar acum simt că mor de-al tău dor 

Ți-ai luat zborul fără să-ți iei la revedere 

Mi-a fost bine lângă tine, fără tine-mi este rău 

Dacă nu te-ntorci la mine, voi fi eu îngerul tău.

Până atunci nu pot decât s-aștept

Nu pot decât ca-n amintiri să te privesc,

Asta poate că pare puțin nedrept 

Dar n-am ce face, trebuie s-accept.

Nu pot decât să sper c-ai să te-ntorci la noi.

Dar nu știu dacă mai putem fi amândoi 

Ști că la mine-n suflet am doar ploi

Nu vreau să-ți murdărești aripile cu noroi.

Te caut dar mi-e teamă c-am să te găsesc 

Te doresc, dar n-am dreptul să te privesc, 

Mereu greșesc, deci n-am dreptul să te iubesc 

Spune-mi ceva nu mă lăsa să-nebunesc

Pentru cei care spun că nepăsarea altora doare,

Copilărește este aceasta!

Amintirile toate au ceva efemer,

Demult nu mai există!

Regretele sunt asemenea,

Clipe moarte care dor,

Și vor să ne muște acum

Venite din trecutul ireversibil,

Precum lupii intrați într-o stână!

Alungă ciobanul adormit din tine,

Care-și uită înalta menire,paza...

Gândurile noastre toate se vor născute,

Eu spun că trebuie închise,

Precum fiarele salbatice în cuști ferecate,

Izolate de noi înșine!

Gândurile toate au colți ascuțiți ce sfâșie

Fie de ură sau iubire egoistă,

Ce-i doar soră tristă cu nepăsarea!

(1 noiembrie 2022 Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Se lasă noaptea-n trup și peste pleoape,

Puterile îmi sunt acum înspre amurg,

Mi-e pielea galbenă iar toamna e aproape,

Și din copacul vieții toți anii mi se scurg.

Și iarba crește peste mine tot mai deasă,

Iar ochiul meu se pierde printre rădăcini,

Și simt pământul cum fruntea mi-o apasă,

Și mă înțeapă-n suflet păduri de mărăcini.

Lumina mea e aici din ce în ce mai fadă,

Iar gustul vieții îmi pare acuma mai amar,

Mă uit pe cer cum stele dorm grămadă,

Sub mângâierea lunii întinsă pe-un altar.

Sunt desfrunzit de amintiri și totu-i întâmplare,

Iar focu-n sobă trosnește întruna a bun rămas,

Mă strigă sânul mamei să-mi deie de mâncare,

Și casa părintească să vin măcar pentru un ceas.

Acuma, somnul de o clipă, îmi pare veșnicie,

Și, totuși, paharul morții îl voi gusta oricum,

Și, vai, ce toamnă e azi în lacrima-mi sălcie,

Și frunze, multe frunze stau galbene pe drum.

În noapte plânge un poet,

Cu gândul printre stele,

Și murmură ceva încet,

Târând picioare grele.

Agale merge spre pustiu,

Și nimeni nu-l mai știe,

Cu ochiul mic și pământiu,

În toate vede poezie.

Și urlă moartea lângă el,

Iar îngerii îi plâng pe umăr,

Din spate pare-un bătrânel,

Dar trupu-i încă-i tânăr.

Și pasu-i cade neatent,

Iar toamna de sub talpă urlă,

Un gin sosit din transcendent,

Ce lacrimi împrejur azvârlă.

Își cântă versul funerar,

Zdrobit de ploaia  rece,

Și-un bocet se aude clar,

Pe unde trubadurul trece.

Se prind în valsuri hohotind,

Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,

Și cântă-ntruna, suferind...

Un biet poet cu pasul neatent.

Pe celălalt mal al vieţii,

Ca o vită bătută,

În zorii dimineţii,

Şade mama tăcută.

Gândul ei grijile cern,

Pasul ei caută alt drum,

Căci doar instinctul matern,

Ne mai salvează acum.

Vremurile sunt alterate,

Mucegaiul de pâine e trufanda,

Trăieşte cine mai poate,

Şi cine poate lupta.

Teroarea se respiră ca aer,

Somnul e doar aţipiri,

Cu boala în fiecare zi mă încaier,

Durerea o simt la mama-n priviri.

Pe celălalt mal al lumii,

Ca o vită flămândă,

O mamă îşi strigă străbunii,

Undeva în cer s-o ascundă.

Grijile ei se macină-n gând,

Drumul ei cere alt pas,

Fiindcă acum pe pământ,

Doar calea morţii a rămas.

Biserica-i pe primul loc la bursă,

Iar milostenia stă atârnată-n garduri,

Dansează sfinți spre ați întinde-o cursă,

Iar popa mustăcește de sub farduri.

Hai vino păcătoaso că-i deschis bazarul,

Și cumpără icoane, insigne și fulare,

Și nu uita să vizitezi și altarul,

Și varsă tot ce ai prin buzunare.

Ți-e cruce strâmtă, hai pune-o pe tarabă,

Și-aduți copiii ca să-nvețe ritualul,

De la amvon ne predică râzând o babă,

Apocalipsa întârzie că îi vândură calul.

Stau îngerii în cercuri și vând aripi,

Iar demonii-și fac cruce cu-amândouă gheare,

Îți vine să te rogi dar trebuie să țipi,

Căci morții din cavouri au început să zboare.

Hai vino să te ung cu mir sfințit,

Și închină-te smerit cu ochii rugători,

Că astăzi în biserici Miracol s-a împlinit,

Preoții orbit-au pe aceia văzători.

Ce suflet o fi fost, între apă şi lut?

Ce muget anost, peste veacuri ascult.

Ce lumină a pătruns la-nceput în genom?

Ce întuneric i-acum pe pământ, peste om.

Ce cuvânt s-a rostit în vremelnicul haos?

Ce minciuni proslăvesc ei acum in pronaos.

Ce rugi au fost înălţate de sfinţi către cer?

Ce viaţă urâtă şi ce suflet mizer.

Ce om, ce cuvânt, care sfânt legământ?

Ce lumină, ce început, care apă... ce lut?

Sub mângâierea ta mă gudur,

Și-n ochii-ți negri rătăcesc,

Și zbor năuc precum un flutur,

Iar aripi tot mai lungi îmi cresc.

Pe pielea ta mă pierd în alb,

Și mă înalț, și punct devin,

Și-mi pari o boabă de smarald,

Crescută-n poala unui crin.

În ochii tăi îmi caut leac,

Amorul meu e numai rană,

Subit în lacrimi mi te-mbrac,

Ca să îmi stai în colț de geană.

Ne este visul pur și-nalt,

Și goi ne tăvălim prin iarbă,

Și ne privim cu ochii celuilalt,

În lumea noastră oarbă...