Colegi
Cât mi-aș dori să ne-întâlnim,
Nu mult, măcar pentr-un minut,
Colegi de clasă iar să fim,
Acei haioși, ce-am fost demult.
Apoi, așa bătrâni precum suntem,
În fața clasei să ieșim pe rând,
Şi plini de tracul ce-l avem,
Să spunem fiecăruia câte-un cuvânt.
De pildă, eu, la fete le-aș rosti,
Că deopotrivă le-am iubit pe toate,
Și-n acea zi când ne vom întâlni,
Am să le dărui garoafe și mușcate.
Iar pe băieți i-oi strânge-n brațe bucuros,
Și-ntreaga ziuă vom petrece,
Ne-om aminti de tot ce-a fost frumos,
Și cum pârdalnica de viață ne petrece.
Стихи из этой категории
Testament pentru o lume moartă
Nu-mi lăsați țara pe mâna slugii,
Ce-n buzunar își vâră soarta,
Ce vinde codrii, cerul, rugii
Și-și sapă-n aur propria groapă.
Nu-mi scrieți visul în hârtie,
Căci foaia-i scrum și tușul minte,
Vreau stele-n cer și-o veșnicie,
Nu un mormânt de legăminte.
Dar dacă-n moarte mă prefaceți,
În bronz topit și chin uitat,
Să știți că-n umbre mai trăiesc,
Și-n vis mai ard, și-n vis curg lacrimi.
Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.
Se scurge vremea-n noi…
Se scurge vremea-n noi ca-ntr-o fântână,
Lăsând pe fund bacterii și nisip,
Și-n ochii obosiți ce noaptea-i mână,
Trec umbre reci fără de chip.
Azi boli ciudate ne pătrund în oase,
Și-n pașii grei ce uită să mai calce,
Nebunul timp, secundă de secundă coase,
Din tot ce-a fost, nimic ne se întoarce.
Iar urmele ce viața tristă ni le scrie,
Le strângem în boccea și-o punem pe spinare,
Și dintr-un dor de ieri, ne comandăm sicrie,
Și așteptăm smeriți, dar nimeni nu mai moare.
Ziarul, cine-l citește...?
Cartea mănâncă din scris,
Analfabeți să hrănească,
Cititul să fie numai în vis,
Și foile albe să crească.
Lampa se stinge devreme,
Omul își iese din fire,
Mintea urlă și geme,
Ochiul se mută-n orbire.
Poiana e tristă și goală,
Ziarul, cine-l citește...?
Iocan bocește pe nicovală,
Moromete-n Italia trudește.
Credea
Ea credea ca rupe clipe,
dar zmulgea ceva din timp
cu tristetea invelita,
si cu gindul impletit.
Unde mai striga cu soapte,
unde culegea din frig
asteptarile desarte
mai lasat imbatrinit.
Ea credea ca este piatra,
aruncind-o ridicind
dar o inima desarta
intre cer si un pamint.
Tot credea si poate crede
ea asa si a ramas,
cu rupturi tristete,clipe
fara timp ce are pas.
Testament pentru o lume moartă
Nu-mi lăsați țara pe mâna slugii,
Ce-n buzunar își vâră soarta,
Ce vinde codrii, cerul, rugii
Și-și sapă-n aur propria groapă.
Nu-mi scrieți visul în hârtie,
Căci foaia-i scrum și tușul minte,
Vreau stele-n cer și-o veșnicie,
Nu un mormânt de legăminte.
Dar dacă-n moarte mă prefaceți,
În bronz topit și chin uitat,
Să știți că-n umbre mai trăiesc,
Și-n vis mai ard, și-n vis curg lacrimi.
Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.
Se scurge vremea-n noi…
Se scurge vremea-n noi ca-ntr-o fântână,
Lăsând pe fund bacterii și nisip,
Și-n ochii obosiți ce noaptea-i mână,
Trec umbre reci fără de chip.
Azi boli ciudate ne pătrund în oase,
Și-n pașii grei ce uită să mai calce,
Nebunul timp, secundă de secundă coase,
Din tot ce-a fost, nimic ne se întoarce.
Iar urmele ce viața tristă ni le scrie,
Le strângem în boccea și-o punem pe spinare,
Și dintr-un dor de ieri, ne comandăm sicrie,
Și așteptăm smeriți, dar nimeni nu mai moare.
Ziarul, cine-l citește...?
Cartea mănâncă din scris,
Analfabeți să hrănească,
Cititul să fie numai în vis,
Și foile albe să crească.
Lampa se stinge devreme,
Omul își iese din fire,
Mintea urlă și geme,
Ochiul se mută-n orbire.
Poiana e tristă și goală,
Ziarul, cine-l citește...?
Iocan bocește pe nicovală,
Moromete-n Italia trudește.
Credea
Ea credea ca rupe clipe,
dar zmulgea ceva din timp
cu tristetea invelita,
si cu gindul impletit.
Unde mai striga cu soapte,
unde culegea din frig
asteptarile desarte
mai lasat imbatrinit.
Ea credea ca este piatra,
aruncind-o ridicind
dar o inima desarta
intre cer si un pamint.
Tot credea si poate crede
ea asa si a ramas,
cu rupturi tristete,clipe
fara timp ce are pas.
Другие стихотворения автора
Depărtare
Demult m-am depărtat de laic,
M-am cufundat în vraf de cărţi,
Nu că aş fi vreun biet prozaic,
Ci doar să fiu aproape de cei morţi.
Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,
Căci două bestii e mult de suportat,
Cu toţii am devenit o mare tragedie,
Pentru natură şi acest pământ curat.
M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,
Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,
Nestăpânit consum peste măsură poezie,
Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.
Mă recompun din murmur de izvoare,
Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,
Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,
Şi cum devine omul... o simplă vietate.
Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,
Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,
Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,
Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.
Nici gând nu am să mă întorc acasă,
Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,
Doar o durere mare în inimă m-apasă,
Că oamenii cu oameni au devenit străini.
Amar venin
Amar venin mai port în cârcă,
Murdar destin mi s-a ursit,
Dar sufletul mai toarce încă,
Al vieţii fir iezit.
Nu pot s-accept drumuri închise,
Nu pot umbla pe nicăieri,
Vreau să străbat acele visuri,
Ce ascund speranţă şi mister.
Mi-e silă şi de faima ce o port,
De mersul ce mă-nţeapă în călcâie,
Mi se oferă o şansă de confort,
Dar fug ca dracul de tămâie.
Pribeag îmi e sortit să umblu,
Să vântur false idealuri,
Să îngurgitez un viitor prea sumbru,
Şi apoi să port cununi de lauri.
Contopire
Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,
Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,
Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,
Umbra ei caldă cu miros de plăcere.
Să-i fiu amurgul topit în privire,
Cenușa fierbinte a zilei ce moare,
Să ard în lumina priviri-i subțire,
Precum o plăpândă rază de soare.
Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,
Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,
Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,
Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.
Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,
Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,
Să-i port primăvara în floarea ce plânge,
Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.
Și dacă destinul va vrea să m-alunge,
Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,
Un ultim sărut ce pe buze se frânge,
Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.
Femeia
Cu furca aș pleca în cer,
Să-ncarc un car cu stele,
Apoi pe toate să le-ofer,
Numai femeilor rebele.
Să prind în mână sânul lunii,
Să mestec razele de soare,
Strângând în ciur apa furtunii,
C-apoi să pot scuipa răcoare.
Aș reclădi femeia din mătasă,
Şi nu i-aș da nici soţ, nici casă,
Aș pune-o la răscruce ca ispită,
Să moară inima de hepatită.
Un scurt salut...
Nici bună ziua n-aș mai zice,
De când cu toții ne vedem străini,
Ne este inima făcută arșice,
Și sufletul învăluit în spini.
Nici bună seara n-aș mai spune,
Când văd că-ntoarceți capul în opus,
La gură vă apare albe spume,
Chiar dacă nu aveți nimic de spus.
M-am răzgândit, și adio vă mai zic,
Căci n-are rost și politețea s-o-njosesc,
Chiar dacă nu avem de împărțit nimic,
Un scurt salut ar fi firesc și omenesc.
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.
Depărtare
Demult m-am depărtat de laic,
M-am cufundat în vraf de cărţi,
Nu că aş fi vreun biet prozaic,
Ci doar să fiu aproape de cei morţi.
Mi-e silă ca alt om alăturea să-mi fie,
Căci două bestii e mult de suportat,
Cu toţii am devenit o mare tragedie,
Pentru natură şi acest pământ curat.
M-am izgonit în grote aflate-n sihăstrie,
Şi-mi rumeg gândul măsluind un vers,
Nestăpânit consum peste măsură poezie,
Şi mă rescriu acolo, unde, am fost şters.
Mă recompun din murmur de izvoare,
Şi recitesc la nesfârşit pe Kant şi pe Socrate,
Dezbat cu ei manipularea marilor popoare,
Şi cum devine omul... o simplă vietate.
Ascult în nopţi ploioase stihiile gemând,
Şi prind să înţeleg ce e cu omenirea,
Căci suntem daţi acestui sfânt pământ,
Ca o cunună şi nicidecum să îi grăbim sfârşirea.
Nici gând nu am să mă întorc acasă,
Deja îmi cresc aici în grotă rădăcini,
Doar o durere mare în inimă m-apasă,
Că oamenii cu oameni au devenit străini.
Amar venin
Amar venin mai port în cârcă,
Murdar destin mi s-a ursit,
Dar sufletul mai toarce încă,
Al vieţii fir iezit.
Nu pot s-accept drumuri închise,
Nu pot umbla pe nicăieri,
Vreau să străbat acele visuri,
Ce ascund speranţă şi mister.
Mi-e silă şi de faima ce o port,
De mersul ce mă-nţeapă în călcâie,
Mi se oferă o şansă de confort,
Dar fug ca dracul de tămâie.
Pribeag îmi e sortit să umblu,
Să vântur false idealuri,
Să îngurgitez un viitor prea sumbru,
Şi apoi să port cununi de lauri.
Contopire
Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,
Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,
Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,
Umbra ei caldă cu miros de plăcere.
Să-i fiu amurgul topit în privire,
Cenușa fierbinte a zilei ce moare,
Să ard în lumina priviri-i subțire,
Precum o plăpândă rază de soare.
Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,
Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,
Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,
Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.
Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,
Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,
Să-i port primăvara în floarea ce plânge,
Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.
Și dacă destinul va vrea să m-alunge,
Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,
Un ultim sărut ce pe buze se frânge,
Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.
Femeia
Cu furca aș pleca în cer,
Să-ncarc un car cu stele,
Apoi pe toate să le-ofer,
Numai femeilor rebele.
Să prind în mână sânul lunii,
Să mestec razele de soare,
Strângând în ciur apa furtunii,
C-apoi să pot scuipa răcoare.
Aș reclădi femeia din mătasă,
Şi nu i-aș da nici soţ, nici casă,
Aș pune-o la răscruce ca ispită,
Să moară inima de hepatită.
Un scurt salut...
Nici bună ziua n-aș mai zice,
De când cu toții ne vedem străini,
Ne este inima făcută arșice,
Și sufletul învăluit în spini.
Nici bună seara n-aș mai spune,
Când văd că-ntoarceți capul în opus,
La gură vă apare albe spume,
Chiar dacă nu aveți nimic de spus.
M-am răzgândit, și adio vă mai zic,
Căci n-are rost și politețea s-o-njosesc,
Chiar dacă nu avem de împărțit nimic,
Un scurt salut ar fi firesc și omenesc.
Viețile-s deșarte…
Am adormit în zborul către tine,
Și-acum mie rău de atâta bine,
Citesc nedumerit pe-o filă-n carte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte.
Gândesc acum ce mult am mai iubit,
Și brusc din zboru-mi m-am oprit,
Căci și iubirea are un fel de moarte,
Atunci e adevărat, că viețile-s deșarte!
Prea mult cu ochii cufundați în carte,
Deodată m-am trezit că ești departe,
Și soarta manifeste peste tot împarte,
Că toate viețile de om ar fi deșarte,
Iar fiecare arde-n propriul univers,
Și-apoi din Cartea Vieții va fi șters.