Devreme...
M-oi prăbuși târziu,
În zbucium neîncetat,
Pe-o lacrimă de fiu,
Între suspin și oftat.
Mă strigă al vremii glas,
Din iarba peste piept,
Și sub al morții pas,
Mă pasc în zori discret.
Hai toamnă și dă-mi frunza,
Rămâi și tu cu mine,
Uscată îmi este buza,
Iar ploaia nu mai vine.
M-am prăbușit devreme,
Într-o tăcere surdă,
Pe umede poeme,
Din lacrima-mi absurdă.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 14 февраля 2024
Просмотры: 498
Стихи из этой категории
Lumea în care trăim
Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,
Învârtindu-se în propriile ţâţâni,
Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã
Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?
Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,
Cã nu are capãt firul de pe fus!
Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte
Când mai are înc-atât de mult de spus!?
Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,
Spre-a putea şi cântãri şi observa
Greutatea celor spuse-n teorie?
Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...
Acum la miezul nopţii,
Acum la miezul nopţii,
Când clopotele bat.
Domnul Isus Hristos,
El singur a înviat.
Şi a înviat din morţi,
EL pentru omenire.
EL a înviat se ştie,
Ca să ne dea de ştire.
Că a venit acum,
Din nou e pe pământ.
EL e domnul Isus,
E domnul cel răpus.
De romani şi evrei,
Pe muntele Golgota.
Pe cruce îi pus se ştie,
Să moară în agonie.
La mâini şi la picioare,
Piroaie i-au bătut.
Pe cap i-au pus cunună,
De sârmă şi de rug !
Безымянный
Акустика в ушах, бессмысленные звуки.
Два дня подряд лежу в цепях, теряя твои руки.
Я не знаю как сказать и стоит ли вообще.
Тебя ведь не вернуть назад...
два дня как не вернуть уже.
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
Amurg
Și iarăși tainic cerul plânge,
Melancolia norilor fugiți,
Iar raza soarelui se frânge,
În ochiul celor prea grăbiți.
Văzduhul este plin de sânge,
Penumbra se lungește pe asfalt,
Iar pasărea la cuib se strânge,
Și liliecii orbi în peșteră tresalt.
În poala cerului ziua se-ascunde,
Luceafărul e gata să apară,
Iar timpul lacom mestecă secunde,
Și-ncet, încet se face seară.
Lumea în care trăim
Într-o lume care n-ar mai vrea s-apunã,
Învârtindu-se în propriile ţâţâni,
Cine-şi face timp sã spun-o vorbã bunã
Sau s-asculte, cu rãbdare, pe bãtrâni?
Orişicine-n lume, ştie-aşa de multe,
Cã nu are capãt firul de pe fus!
Şi, atunci, de unde timp sã mai asculte
Când mai are înc-atât de mult de spus!?
Când şi cum ne vom opri din vorbãrie,
Spre-a putea şi cântãri şi observa
Greutatea celor spuse-n teorie?
Poate-aşa vom ajuta pe cineva!...
Acum la miezul nopţii,
Acum la miezul nopţii,
Când clopotele bat.
Domnul Isus Hristos,
El singur a înviat.
Şi a înviat din morţi,
EL pentru omenire.
EL a înviat se ştie,
Ca să ne dea de ştire.
Că a venit acum,
Din nou e pe pământ.
EL e domnul Isus,
E domnul cel răpus.
De romani şi evrei,
Pe muntele Golgota.
Pe cruce îi pus se ştie,
Să moară în agonie.
La mâini şi la picioare,
Piroaie i-au bătut.
Pe cap i-au pus cunună,
De sârmă şi de rug !
Безымянный
Акустика в ушах, бессмысленные звуки.
Два дня подряд лежу в цепях, теряя твои руки.
Я не знаю как сказать и стоит ли вообще.
Тебя ведь не вернуть назад...
два дня как не вернуть уже.
Beție nostalgică
Noaptea îmi curge prin vene,
Somnul de mine se teme,
Taina-mi ascunde viață și moarte,
La fel ca-n sfârșituri de carte.
Cu talpa de plumb strivesc trandafiri,
Visele-mi curg prin ochii subțiri,
De plictiseală beau iarăși cu luna,
Pustie și rece îmi vorbește întruna.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
Aprind temător lumânări de botez,
Umbra să-mi cânte un vals vienez.
Mă plec în tăcere sub cerul cernut,
Sub stele aflate la primul sărut,
Iar vântul, ca un poet, uitat în pustiu,
Îmi cântă balada unui suflet târziu.
Din frunza uscată culeg un oftat,
E cântul ce-alină un chip întristat,
Pe pragul de piatră al unei vechi amintiri,
Aștept să renască din scrum trandafiri.
Mă-mbrac cu lumina de la jar și tăciuni,
Invoc peste mine pe urmași și străbuni,
Și-n dansul de umbre ce mă-nconjoară,
Din inima-mi arsă dezgrop o comoară.
Nostalgie îmi torn cu nesaț în pahar,
Scriu poezii pe un perete murdar,
De sete îl sparg... cuvintele curg,
Iar versu-mi dispare încet în amurg.
Amurg
Și iarăși tainic cerul plânge,
Melancolia norilor fugiți,
Iar raza soarelui se frânge,
În ochiul celor prea grăbiți.
Văzduhul este plin de sânge,
Penumbra se lungește pe asfalt,
Iar pasărea la cuib se strânge,
Și liliecii orbi în peșteră tresalt.
În poala cerului ziua se-ascunde,
Luceafărul e gata să apară,
Iar timpul lacom mestecă secunde,
Și-ncet, încet se face seară.
Другие стихотворения автора
Primăvara
Gheaţa crapă ca o coajă,
Soarele râde iară,
Iese ursul din găboajă,
Va fi iarăşi primăvară.
Iarba luptă în pământ,
Să poată ieşi afară,
Peste tot oameni săpând,
Pe ogor se ară iară.
Iese puiul din găoace,
Câmpu-i plin de ghiocei,
Sosesc păsările încoace,
Iar la stână primii miei.
Mugurele crapă-n ram,
În ecou se-aude cucul,
Grădinarul tam-nesam,
Curăţă acuma nucul.
Codrul prinde iar verdeaţă,
Musca zboară amorţită,
Un batal cu lână creaţă,
Umblă să îşi ia iubită.
Hornul nu mai scoate fum,
S-a ieşit din hibernare,
Toate s-au trezit acum,
Soba, merge la culcare.
Un broscoi pe cap cu gheaţă,
A ieşit acum din mâl,
Se holbează la albeaţă,
- Încă nu-i topit destul.
Curg pâraiele la vale,
Râul stă să se revarsă,
Strânge tot ce-i iese-n cale,
Cară tot, nimic nu lasă.
Se aud triluri în văzduh,
Păsări, stoluri mari, sosesc,
Raţa îşi cată cuibu-n stuf,
Totul e prea pitoresc.
Se trezeşte iar natura,
Lin se metamorfozează,
Iar îşi va schimba alura,
Totu-n jur vibrează.
Focul inimii
Iubita mea, te port ca pe-un blestem,
dar și ca pe-o comoară otrăvită,
tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,
iar viața mea, în tine-i răstignită.
Ești leacul care-mi frânge vindecarea,
și steaua ce nu vrea să mai apună,
o pasăre ce-și caută pierdută zarea,
zburând în cerc sub razele de lună.
Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,
un chin tăcut, și greu, fără salvare,
căci te iubesc enorm, ca un fanatic,
otrava mea, balsamul ce mă doare.
Iubita mea, te port ca pe-un păcat,
ce-mi sapă-n carne urme adâncite,
și nu te las, căci zeii m-au avertizat,
că doar prin tine mi-s visele-mplinite.
În focul stins tu ești ce mă aprinde,
o umbră vie în prag de agonie,
și chiar de firul vieții s-ar desprinde,
te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Ocheade
Cu părul despletit,
Şi gene rimelate,
Împarţi la nesfârşit,
Ocheade înduioşate.
Prin mâna diafană,
Cu degetul subţire,
Mişcarea ta profană,
Mă atrage în iubire.
Cu-n mers de balerină,
Din coapse graţiat,
Pândeşti ca o felină,
Amorul necurat.
Bezele arunci în aer,
Suflându-le din palmă,
Cu dragostea mă-ncaier,
Căci vrea să mă adoarmă.
Rebelă şi şireată,
Târcoale-mi dai în loc,
Iar inima-ţi aşteaptă,
Să te iubesc cu foc.
O ultimă săgeată,
În inimă-mi înfingi,
Prin luptă necurată,
Ai reuşit să învingi.
Ca fiara îmblânzită,
Din palmă îţi mănânc,
Şi te dezmierd iubită,
Şi lângă tine plâng.
Am pângărit pământul
O floare îşi dă duhul,
Un suflet se usucă,
Fiori îmi scaldă trupul,
Trăiesc ca o nălucă.
Am pângărit pământul,
Cu a mea călcătură,
Mi-am murdărit cuvântul,
Ce l-am rostit pe gură.
Iar cerul am întunecat,
Atunci când l-am privit,
Şi m-am simţit trădat,
Şi-n suflet umilit.
Îmi este al vieţii fir,
De buruieni strivit,
Cu mintea în delir,
Pe cruce-s răstignit.
Priveşte printre lacrimi,
Priveşte-mă Doamne,
Aruncă-mă-n patimi,
Şi taie-mi din coarne.
Călătorul
Mă plimb mereu fără vreun scop,
Şi fac risipă de noroc,
Adaug înc-un drum la viaţa-mi lungă,
Şi fac pământului degeaba umbră.
Străbat cărări nicicând umblate,
Itinerarii lungi cărând în spate,
Fac hărţi din scoarţă de alun,
Şi le arunc la un sfârşit de drum.
Mă-ncurc în vorbe şi în gânduri,
Prin faţă clipele-mi trec rânduri,
Doar una pare să mai stea,
Şi-ncerc să mai trăiesc prin ea.
În aer simt mirosul morţii,
Rămân la învoiala sorţii,
Nimic din mine nu mai vrea nimic,
Doar eu, mai vreau să mă mai plimb un pic.
Primăvara
Gheaţa crapă ca o coajă,
Soarele râde iară,
Iese ursul din găboajă,
Va fi iarăşi primăvară.
Iarba luptă în pământ,
Să poată ieşi afară,
Peste tot oameni săpând,
Pe ogor se ară iară.
Iese puiul din găoace,
Câmpu-i plin de ghiocei,
Sosesc păsările încoace,
Iar la stână primii miei.
Mugurele crapă-n ram,
În ecou se-aude cucul,
Grădinarul tam-nesam,
Curăţă acuma nucul.
Codrul prinde iar verdeaţă,
Musca zboară amorţită,
Un batal cu lână creaţă,
Umblă să îşi ia iubită.
Hornul nu mai scoate fum,
S-a ieşit din hibernare,
Toate s-au trezit acum,
Soba, merge la culcare.
Un broscoi pe cap cu gheaţă,
A ieşit acum din mâl,
Se holbează la albeaţă,
- Încă nu-i topit destul.
Curg pâraiele la vale,
Râul stă să se revarsă,
Strânge tot ce-i iese-n cale,
Cară tot, nimic nu lasă.
Se aud triluri în văzduh,
Păsări, stoluri mari, sosesc,
Raţa îşi cată cuibu-n stuf,
Totul e prea pitoresc.
Se trezeşte iar natura,
Lin se metamorfozează,
Iar îşi va schimba alura,
Totu-n jur vibrează.
Focul inimii
Iubita mea, te port ca pe-un blestem,
dar și ca pe-o comoară otrăvită,
tu-mi ești și iad, și crin, și lemn,
iar viața mea, în tine-i răstignită.
Ești leacul care-mi frânge vindecarea,
și steaua ce nu vrea să mai apună,
o pasăre ce-și caută pierdută zarea,
zburând în cerc sub razele de lună.
Și, de-ai pleca, aș fi un gol sălbatic,
un chin tăcut, și greu, fără salvare,
căci te iubesc enorm, ca un fanatic,
otrava mea, balsamul ce mă doare.
Iubita mea, te port ca pe-un păcat,
ce-mi sapă-n carne urme adâncite,
și nu te las, căci zeii m-au avertizat,
că doar prin tine mi-s visele-mplinite.
În focul stins tu ești ce mă aprinde,
o umbră vie în prag de agonie,
și chiar de firul vieții s-ar desprinde,
te-aș duce-n rai, cu ultima-mi beție.
Protest
Mama ei de viață, mama ei de moarte,
Trupul la picioare zilnic le aștern,
Om cu idealuri, om cu multă carte,
Doarme și se scoală zilnic în infern.
Mama ei de moarte, mama ei de viață,
Muncă de galeră pentr-un blid de ciorbă,
Frigul din odaie inima-mi îngheață,
Și privesc spre ceruri fără nici o vorbă.
Mama ei de soartă, mama ei de toate,
Astăzi guvernanții ne-au luat drept slugă,
Scoală-te fecioare, scoală-te nepoate,
Să-i zdrobim pe aceia care ne subjugă.
Mama mea de mine că stau și suport,
Inima de câine, talpa pe grumaz,
Dau cu semnătură, că mai bine mort,
Decât viu, și zilnic, scuipat în obraz.
Mama ei de moarte, mama ei de viață !
Ocheade
Cu părul despletit,
Şi gene rimelate,
Împarţi la nesfârşit,
Ocheade înduioşate.
Prin mâna diafană,
Cu degetul subţire,
Mişcarea ta profană,
Mă atrage în iubire.
Cu-n mers de balerină,
Din coapse graţiat,
Pândeşti ca o felină,
Amorul necurat.
Bezele arunci în aer,
Suflându-le din palmă,
Cu dragostea mă-ncaier,
Căci vrea să mă adoarmă.
Rebelă şi şireată,
Târcoale-mi dai în loc,
Iar inima-ţi aşteaptă,
Să te iubesc cu foc.
O ultimă săgeată,
În inimă-mi înfingi,
Prin luptă necurată,
Ai reuşit să învingi.
Ca fiara îmblânzită,
Din palmă îţi mănânc,
Şi te dezmierd iubită,
Şi lângă tine plâng.
Am pângărit pământul
O floare îşi dă duhul,
Un suflet se usucă,
Fiori îmi scaldă trupul,
Trăiesc ca o nălucă.
Am pângărit pământul,
Cu a mea călcătură,
Mi-am murdărit cuvântul,
Ce l-am rostit pe gură.
Iar cerul am întunecat,
Atunci când l-am privit,
Şi m-am simţit trădat,
Şi-n suflet umilit.
Îmi este al vieţii fir,
De buruieni strivit,
Cu mintea în delir,
Pe cruce-s răstignit.
Priveşte printre lacrimi,
Priveşte-mă Doamne,
Aruncă-mă-n patimi,
Şi taie-mi din coarne.
Călătorul
Mă plimb mereu fără vreun scop,
Şi fac risipă de noroc,
Adaug înc-un drum la viaţa-mi lungă,
Şi fac pământului degeaba umbră.
Străbat cărări nicicând umblate,
Itinerarii lungi cărând în spate,
Fac hărţi din scoarţă de alun,
Şi le arunc la un sfârşit de drum.
Mă-ncurc în vorbe şi în gânduri,
Prin faţă clipele-mi trec rânduri,
Doar una pare să mai stea,
Şi-ncerc să mai trăiesc prin ea.
În aer simt mirosul morţii,
Rămân la învoiala sorţii,
Nimic din mine nu mai vrea nimic,
Doar eu, mai vreau să mă mai plimb un pic.