Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 3 февраля 2024
Просмотры: 370
Стихи из этой категории
Liceu de George Bacovia în engleză
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
Pedanti profesori
Si examene grele...
Si azi ma-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele! –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Si mintea ma doare...
Nimic nu mai vreau –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare... –
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele –
In lume m-ai dat
In valtorile grele,
Atat de blazat...
Liceu, - cimitir
Al tineretii mele!
High School
High school, a graveyard
Of my youth—a sham!
Pedantic teachers
And hardcore exams…
You still make shiver
High school, a graveyard
Of my youth, a sham!
High school, a graveyard
With endless aisles
I’m not me today,
And my brain cries—
Don’t care either way—
High school, a graveyard
With endless aisles
High school, a graveyard
Of my youth—a sham!
You spit me out
Not giving a damn,
Blasé and burnt-out.
High school, a graveyard
Of my youth—a sham!
Este cu mine mereu
Cui să mulțumesc mereu?
Doar bunului Dumnezeu.
El na ajută, ne îndrumă
Și ne dă o viață bună.
Duhul sfânt ma ajutat,
Lângă mine nencetat
Ma îndrumat, mereu, mereu...
Ca să fie cu Dumnezeu.
Dumnezeu cu-a lui putere,
In credință și-ajutor,
Lângă mine în veci este,
Îmi este bun protector.
Eu cred , această putere,
Sporește in viitor,
Mă îndrumă simt mereu,
Cum ma-ajuta Dumnezeu.
Doamne cât am așteptat,
Acest lucru minunat
Îți sunt recunoscător,
Pentru marele ajutor.
Fără tratament…
Sunt gol, pierdut, și imprudent,
Mă îndrept umil spre nicăierea,
Mi-e gândul mort și pasul lent,
Și-mi car în suflet mângâierea.
Se seceră pârdalnic ani din vârstă,
Și nu mai pot sădi măcar o clipă,
Sunt obosit iar zilele mă mustră,
Că-mi smulg penajul din aripă.
Cad mituri despre viață încontinuu,
Iar omu-i doar un nume-n catastif,
O amăgire în cer îi e destinul,
Iar mântuirea-i o trudă de sisif.
N-a fost îndeajuns o răstignire,
Iar Învierea am trecut-o la legendă,
Ne-am implantat păcatele în fire,
Şi-am luat în iad locașuri în arendă.
Prea multă răutate învăluie pământul,
Din om transpiră ura permanent,
Îmi sunt secate și lacrima, și gândul,
Sunt gol, pierdut și fără tratament.
Bucuria vieții!
Ce bine e că sunt copil,
În trup și chip de-adult,
Și lacrima nu mi-o rețin,
Când simt să plâng
Ce mult îmi place să vorbesc,
De dulcea mea copilărie,
De satu-n care m-am născut,
Și unde am primit un nume,
Ce mândru sunt unde-am ajuns,
Trecând prin școli și greutăți,
Și că nu m-am lăsat învins,
De cei ce ura o sădesc
Ce fericit mă simt că mă alinți,
Și permanent ești lângă mine,
Cum aș putea vreodat' să uit,
Iubirea ta...soția mea cea bună
............................
Nu sunt vreun mare menestrel
Și doar un novice,
Și nici nu-mi doresc să fiu model,
Și doar un om ce crede-n vise
...................................
Vouă mă-nclin și mulțumesc,
Că versurile scrise le citiți,
Făr' a vă ști, vă prețuiesc,
Și-n viața mea sunteți...bine veniți!
Scrisă de Cezar!
Pe curând!
Fior
Răcoarea primăverii
se lasă peste noi,
chiar la lăsarea serii,
când ne simțim mai moi.
Ne trec fiori plăpânzi,
din cauza brizei pare...
Seara cu ochii blânzi
pornește o-ntâmplare.
E zgomot cam puțin,
căci nu e lume multă.
Nu mi se pare-un chin
că nimeni nu m-ascultă.
Pe foaie-mi las cuvântul
uitându-mă în zori...
Ivesc apoi pământul
cum se cufundă-n nori.
E un complex peisaj,
pot zice-un cadru feeric...
Sau e doar un miraj
Văzut în întuneric.
Dragos Plesa - Fior
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Fraților văd că deja mulți înnebuniţi,
De ceva zile doar de cutremur vorbiți.
Voi acolo în Gorj altceva nu mai știți,
Doar de cutremur zilnic voi ne vorbiți.
Dar nu vă pune-ți nici unul întrebarea,
De ce nu mai la voi seismul e în zona aia.
Și zilnic acest cutremur el la voi se repetă,
Și stați cu toții în case, blocuri sau cuşetă?
Nu vă gândiți că în Gorj exploatările sunt,
Prea multe și de ani buni și-au luat avânt.
Excavatoarele când taie produc fisuri mari,
Fiindcă uneori cupele lovesc în roci tari.
Și că aceste fisuri petrecute mereu în pământ,
Se interceptează cu undele seismice ce sunt.
Provocate de faliile mişcătoare la suprafața,
Și că aceștia pot produce cutremurele îndată?
Așa dar dacă doriți ca aceste cutremure să fie,
Oprite și să nu mai existe doborâtă vreo clădire.
Sau cineva să moară zdrobiţi pe sub ruine,
Atunci opriți cu totul mineritul și va fii bine.
Dacă veți continua să exploataţi cărbunele așa,
Cu siguranța că moartea ea vă va aștepta.
Fiindcă fisuri se vor petrece mereu în strat,
Iar cutremurul ce urmează va fii mereu repetat.
Și atunci gândiți-vă bine ce aveți de făcut acum,
Trebuie oprit de îndată mineritul ăsta vă spun.
Că acolo în Gorj voi numai de asta ne vorbiți,
Dar mineritul care vă ucide nu vreți să îl opriți !
Другие стихотворения автора
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit...dar nu eram: nici mort și nici în vis. Eram o pradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otrăvuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fără iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Destin
E fadă orice amintire,
Iar visu-mi dănţuie pe-un gând,
Strivesc cu lacrimi a mea nenorocire,
Şi mă predau în faţa zeilor înfrânt.
În lanţuri zace al meu suflet,
Şi-i biciuit de tragice năpaste,
Mi-e fuga un apocaliptic umblet,
Divina suliţă mă-npunge-n coaste.
Lumini îmi obosesc privirea,
Iar oboseala carnea-mi stoarce,
Durerea mi-e servită cu de-a sila,
Doar moartea…ea mă lasă în pace.
Îmi murmur doine suspinând,
Căci stramoşesc îmi este chinul,
Ai mei, cu toţii, rând pe rând,
În patimi şi-au trăit destinul.
Epigrame IV
Avarul
V-am convocat pe toți urgent,
Să vă citesc din testament:
-Defunctul a crezut în Înviere,
Și și-a lăsat tot lui întreaga avere.
Unui soţ beţiv
Să dispari, îi strigă soaţa,
Căci veniră beat acasă,
N-avu timp să-i vadă faţa,
Dispăru subit sub masă.
Beţivul gospodar
Cu prea mult alcool în el,
Făcea clătite împachetate,
Dar când să pună puţin gem,
A tuşit, şi au ieşit flambate.
Unui inspector - defect profesional
Mă duc la el cu o problemă,
Căci na, se întâmplă orişicui,
Şi-n loc de ajutor, el fără jenă,
Mă ia la inspectat întâi.
Uneia cu diabet
A vrut Maldive, Bora Bora,
O insulă cu plajă și piscină,
Și-a afirmat în fața tuturora,
Că a ajuns… pe insulină !
Unui agronom
A terminat Agronomia primul,
Şi-i specialist în plante, peste-o mie
Dar stând şomer şi dând cu vinul,
Mai ştie doar… viţa de vie.
Unui “multicalificat”
Se crede tehnocrat gagiu,
Cu facultăţi de anduranţă,
Făcute două pe la Spiru,
Iar pe a treia... la distanţă.
Unui inginer
Ca inginer s-ajungi ai învăţat,
Normal, ca mai toţi tinerii...
Şi-n loc să profesezi, noi am aflat,
Că tu, faci fiscului inginerii.
Unora
Văzut-am care-i baiul,
În acest stupid război,
La mine-n ochi e paiul,
Iar bârna e la voi.
Epigrama
E un catren cu versuri aranjate,
Şi de-un motiv sau caracter legate,
Dar să le-nţelegi şi să n-ai răutate,
Îţi trebuie şi un pic de carte.
Destin
M-am prăbușit cu capul pe genunchi,
Și plâng ca un copil ce-și pierde mama,
Iar toate zilele le-am strâns mănunchi,
Ca să le dărui unui muribund de-a valma.
Și-mi strig destinul ca să-l iau la rost,
Și tac în gura mare că omenesc n-am voie,
Mi-e trupul dat a fi un simplu adăpost,
Și apoi să-l car pe brațe oriunde am nevoie.
Și-n fiecare zi îmi umplu palmele de sânge,
Că lacrimi nu-mi mai curg, ci numai jertfă,
Mă mistui pe picioare și osul mi se frânge,
Și am nevoie de-un transplant sau de o grefă.
N-am mai dormit de când eram un biet copil,
Ursit mi-a fost să lupt, ce pentru altu-i gratis,
Iar poftele mi le-am ținut uitate într-un exil,
Și am primit spășit ce-n soartă mi-a fost scris.
M-aș plânge neîncetat până în fundul gropii,
M-aș plânge pe coșciug și nefiresc pe cruce,
I-aș plânge pe diaconi, pe dascăli și toți popii,
Și-apoi tot drumul morții, oriunde mă va duce.
De-aș fi...
De-aș fi în mâna ta o floare,
Pe ale ei petale buza să îți frângi,
Eu aș roși până mă doare,
Iar tu cu stropi de rouă ai să plângi.
Apoi pe frunze să mă mângâi,
Și să mă culci ușor după ureche,
Cu părul ca de aur să mă râzgâi,
De-a pururi să îți fiu pereche.
Aș fi doar primăvară pentru tine,
Te-aș îmbrăca pe veci în curcubeie,
Iar muguri vor erupe din stamine,
Și mii de flori te vor iubi femeie.
Și le vei prinde în buchet pe toate,
Iar inima-ți va fi o uriașă glastră,
Pe care v-oi fura-o într-o noapte,
Ca s-o așez la mine în fereastră
Trecere…
Îmi torn puțină noapte în cafea,
Și o răcesc c-un cub de lună,
Țin primăvara-n mâna mea,
Și înverzim pădurile împreună.
Mă spăl cu vara pe picioare,
Din sânul toamnei beau amurg,
Iar mintea-mi zboară migratoare,
Înspre locașul marelui Demiurg.
Pictez pe lacrimi milostenii,
Și altoiesc în scorburi trandafiri,
Fac stăvilare împotriva vremii,
Și-ofer comete pentru musafiri.
Vin îngerii la mine în fiecare seară,
Cu aripile să le curăț de păcate,
În mâna mea având pe primăvară,
I-am transformat în crini și în mușcate.
Îmi torn puțină ziuă-n ceai,
Și-l încălzesc c-un cub de soare,
Pe primăvară astăzi o chemai,
Dar vara o ascunse sub izvoare.