Saint-Nazaire, Petit Maroc
În Micul Maroc am stat câțiva ani,
Loara îmi cânta lângă geam,
Vapoare-mi urau La mulți ani!
Și totuși străin mă simțeam.
În zare priveam către casă,
C-o fi înspre nord ori spre est,
Dorul pe suflet m-apasă,
Și pasul mi-i tot mai funest.
Atlanticul e chiar lângă mine,
Cu apa turcoaz mă încântă,
Dar valuri, mari valuri străine,
Doine de doruri îmi cântă.
Lumina din Far mi-i speranța,
Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,
De aici, de departe, din Franța,
Vă simt dragii mei răsuflarea.
Poems in the same category
O raza de soare
Iti doresc eu fericire,bucurie si succes
Da -le celora din jur, stralucirea mea
Inima sa-ti fie plina de iubire ca in vis
Acufunda -ma copilo in dragostea ta
Unde te-as vedea, sa te salut
Unde te- as intilni, sa te sarut
Tu esti mindra mea aleasa
Imi esti steaua de pe cer
Ce n-as da sa-mi fii mireasa
Cit astept , dar inca sper
Tu da-i zilei,frumusete
Florilor , a ta culoare
Cerului ii da-i tu stele
Mie, raza ta de soare
Voi cei aleși!
Voi care ne priviți de sus în jos
Și parlamentul vă este adăpost,
De ce mă rog munciți fără folos
Și nu vedeți că iese tare prost
De când nu a-ți mai fost în țară?
De când nu a-ți mai fost la sat?
Voi mergeți tot mai des afară
Pe noi cui zălog ne-ați lăsat?
Noi v-am ales s-avem dreptate
Voi a-ți promis că ve-ți fi drepți,
Noi vrem salarii, pensii, sănătate
Și vă rugăm să fiți corecți
Acum sunteți zilnic pe sticlă
Și tare multe mai promiteți,
Însă în jurul nostru este pâclă
Ca să vedem ceea...ce vindeți
Nu vrem averi mari ca să facem
Și să ne fie doar puțin mai bine,
La sărăcie nu dorim să ne întoarcem
Și să avem pe masa noastră pâine
Vă amintim când ne-ntâlnim
Că nu nutrim plăceri și conturi,
Și doar un pic mai bine să trăim
Și un bănuț mai mult la lefuri
Vedem, că pentru voi se poate
Și cei de stânga dați la dreapta,
Unde-s bani vă ajutati de coate
Și cu elan vă cocoțați pe treaptă
Voi averi, proprietați, tot adunați
Siguri nu fiți că treapta asta ține,
Sunteți prea mulți pe ea urcați
Și ea se poate rupe, chiar și măine
Să nu gândiți că noi suntem cadou
Și doar să v-amintiți ca-ici e votul,
Pe care îl vom pune negreșit din nou
Dar nu pe voi și la căsuța,, altul"
Ce să vă spunem despre prețuri
Ne amagiți c-avem subvenționări,
Nu știți ce greu e să plătim facturi
Iar voi ne tot mințiți cu plafonări
Noi nu putem cumpăra lemnul
Chiar dacă pădurea pică pe noi,
Acesta merge la străini cu trenul
Iar munții îi vedem cum rămân goi
La pompă motorina și benzina
Au prețul tot mai sus, prea sus,
Alimentând ne cheltuim chenzina
Și banii noștri cei puțini s-au dus
Gazul, curentul, nu mai stau pe loc
Iar la asociație amân mereu să trec,
Voi renunța și la centrala de la bloc
Și sigur am să mai sting încă un bec
Speranța noastră e una mică
În voi aleșii noștri de pe listă,
Am vrea să nu mai fiți o clică
Iar viața nu ne-o mai faceți tristă
Trăim din ce în ce mai greu
Și dezbinați cum voi doriți,
Noi rugă înălțăm la Dumnezeu
S-avem aleși școliți și mai cinstiți!
E timpul iertării!
Ce buni prieteni am fost odată
Când mult mai tànăr eu eram,
Încredere-am avut în oameni
Trădarea pe atunci nu o știiam
Ne întâlneam pentru distracții
Găsind prilejuri pentru asta,
Ce bucurie mai aveam în suflet
Când masa o-ntindea nevasta
În jurul mesei abia-n-căpeam
Dar se găsea loc pentru fiecare,
Gustam și un pahar de băutură
După atâtea feluri de mâncare
Tot timpul era o bună dispoziție
Când împreună petreceam,
Mereu trăgeam câte-o cântare
Vecinii din somn noi îi trezeam
Țin minte că nu era supărare
Unii cu alții mereu glumeam,
Astăzi am fost noi la butoane
Mâine e rândul vostru la bairam
Și cum nimic nu ține-o veșnicie
Iar timpul ne-a mușcat din ani,
După o viață lungă de prietenie
Câțiva din ei îmi sunt dușmani
Când te gândești din ce motive
Noi spatele ni l-am întors,
Aș spune...minte n-am avut
Când ne-am certat de la un borș
................................
Cum timpul are sens doar înainte
Și niciodată nu s-a oprit minutul,
Bine ar fi să ne iertăm pân'a ne duce
Să-ne-mpăcăm și să uităm trecutul!
Suras de muză
Mă îmbăt cu dezordinea cuvintelor
Știu să legiferez două texte literare
Devin critic cand moralul tău de critic literar
e judecat dur de muză.
Să mă înveselesc cu gandul la muză
ce se frămantă în gol de erori literare
puse capcană de niște poeți iscusiți,
la limbajul poetic,
Muza dorește să judece poeții și poeziile
dar nu o face,
în schimb le dă o inspirație fructoasă
pe calea poetică.
FIGURI GEOMETRICE
Un triunghi mai mititel,
Sta infipt maricel
Pe latura unui patratel,
Sprijinit pe un isoscel.
Cercul se da rotund
De-a lungul unui prund.
Se opreste intr-un dreptunghi
Pe marginea unui unghi.
Other poems by the author
Scrisoare
Iubita mea îţi scriu tardiv,
De aici de la capăt de lume,
Deşi nu mai avem nici un motiv,
Şi nici o vorbă a ne spune.
Iubita mea să-ţi povestesc un vis,
Ce l-am avut spre seară,
Părea că pe vecie sunt închis,
În a ta lacrimă amară.
Iubita mea mă simt ciudat,
Şi-ntruna gândul mă apasă,
Că prea uşor m-am lepădat,
De-a ta făptură prea frumoasă.
Iubita mea la mine acuma plouă,
Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,
Eu simt deopotrivă pe amândouă:
A ta atingere şi extazul.
Iubita mea la mine acum e soare,
Şi-n raza ce mă încălzeşte,
Eu simt făptura-ţi arzătoare,
Şi chipul care mă iubeşte.
Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,
Că soarta ne-a învins deopotrivă,
Păstrează însă nedeschisă-n plic,
Scrisoarea mea tardivă.
Între coperţi
Pentru tine sunt greu de citit,
Sunt un roman cu multe volume,
Ce cred că va fi tipărit,
Pentru generații postume.
Sunt un sonet shakespearian,
Citit în al lumii spectacol,
De un prinț anglican
Hărăzit de profeți și oracol
Sunt o baladă asaltată de zei,
Cântată prin Olimp câteodată,
Pe câmp printre lupi, printre miei,
Și de pruncii rămași fără tată.
Sunt poezia ce durerea-ți alină,
Nimfa ce-ți cântă îngeresc la ureche,
O stea căzătoare dintr-o noapte senină,
O șoaptă rostită într-o limbă străveche.
Pentru tine sunt greu de citit,
De aceea mă iubești și mă ierți,
Iar eu te privesc mereu fericit,
Din lumea de aici, dintre coperți.
Voi sta şi voi scrie
Voi sta şi voi scrie,
Şi ca să fiu înţeles,
Voi trimite solie,
A mea vorbă în vers...
Voi muşca din hârtie,
Şi-am să scuip unde-am şters.
Voi sta să recit,
Al meu vers neînţeles,
Un mesaj răstignit,
De poeţi mai ales…
Un cuvânt ce-a înviat,
Din om bun şi curat.
Am să stau să citesc,
Ca apoi să-nţeleg,
Ce-i normal şi firesc,
Ce-i sfărmat ori întreg…
Ce ne-ndeamnă să fim,
Şi de ce nu iubim.
Sânge alb
În trecutul meu albastru, plin de clipe minunate,
Dansuri, chefuri, câteodată și petreceri până-n zori,
Stând la masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Apăru ca o mireasă într-o rochie lungă, fără urmă de culori,
O femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte.
Aşezându-se la masă, nepoftită, nechemată spuse printre şoapte:
- Vai ce viață fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Zilnic bei și cânţi, și aduci mereu ocară tuturor din preajma ta,
Sufletul cu neştiinţă ţi-l dai astăzi de pomană la femei şi la satană,
Şi-apoi schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană,
C-ai mai bea înc-o stacană, și-apoi înc-o sută ai vrea.
Dans și cântec, și dezmăț, în urechi vioara plânge dureros și blând,
Porţi cadânele pe umeri aruncându-te în vals, şi cu mintea tulburată
Arzi precum o lumânare aflată, chiar la căpătâiul unui muribund.
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Ca lovit c-o piatră în frunte, mintea mi se limpezi deodată,
Şi-am putut vedea în jur, cum femeia albă, se așternu ca o zăpadă,
Pe podea și peste mese, pe tavan și pe pereți, și pe faţa mea uscată,
Şi-am crezut că-s dus cu capul, ori că-i farsă, vreo șaradă,
Ori că am murit gândit-am, că sunt dus spre cer la judecată...
Am zâmbit, dar nu era... nici mort, nici vis, nici mascaradă!
Frica îmi intrase-n suflet, dărâmat de oboseală și de albul necuprins,
Am voit s-o iau la goană ca să scap de nepoftită, însă ușa-i încuiată iar fereastra e zidită...
Cum să scap de spaima albă, de femeia nechemată ce neliniști mi-a aprins?
O fi poate vreo nebună ce-a scăpat din vreun ospiciu, ori a iadului ispită?
-Dă zăpada la o parte, pune muzica să cânte și adu-mi un vin distins,
Că nu-mi pasă de nebuna ce-a venit la a mea masă ca la casa părăsită.
Ea, stătea de-o bună vreme, ca un abur împietrit, tot la masa mea murdară,
Şi privea în ochii mei, ca-ntr-o mare abisală dintr-o lume întunecată,
Şi-mi părea că-i ca o ziuă, o lumină nesfârșită care bezna o doboară,
O nălucă înaripată, cu ochi albi, cu faţa albă şi cu părul ca de vată.
Scoase încet ca dintr-un nor, un pocal strălucitor, şi cu-o șoaptă de fecioară,
Spuse: -Bea-l pe tot și dintr-o dată!
Tâmplele-mi zvâcneau în creştet ca un tunet surd pocnind tăcerea,
Mâna-mi tremura săraca precum stuful biciuit de vântul rece,
Mă învălui lumina, și simţeam că-mi pierd spontan vederea,
Că tot vinul ce-l băusem, revenea ca să mă înece.
Ca o pradă, m-am întins pe masă pentru a-mi opri căderea,
Şi-am rostit c-o voce rece:
- Cine eşti, tu, spaimă albă, înger mort căzut din lumi rebele,
De-ai venit precum o hoaţă și te-ai pus la masa mea,
Şi-ai oprit și dans, și cântec înălbind întreaga sală din tavan până-n podele,
Spune, spune, de ce vii pe nepoftite când se cântă și se bea?
Ea, stătea de-o bună vreme, cum stă umbra între perdele,
Şi-apoi spuse: -Ia acest pocal și-l bea!
Am rămas mut de uimire, ochii roșii îmi sparg orbita,
Nu puteam vorbi nici tace, doar un murmur vag scoteam,
Murmur, murmur fără noimă și-ncercam să-mi plâng ursita,
Spaima albă fără nume, ce voia nu înțelegeam...
Aș mai bea un pic de vin, însă acel pocal iar strălucit-a
Și-mi striga încontinuu: Bea, bea! Însă îndărăt fugeam...
Lucru necurat la mijloc, ori e taină ascunsă sau magie,
De prin neant s-apară așa deodată o nălucă albă, indignată,
C-un pocal de argint ascuns sub haină și umplut cu cine știe
Ce licori ori ce otravuri... să mă schimbe pe vecie,
O stafie, o nebună nepoftită, nechemată care șade nemișcată,
Și-mi oferă un pocal, ca să-l beau pe tot deodată...
Cred că în împărăția-i albă e vreun jude sau călăul obștii,
Ce-i trimisă ca să cearnă grâul de neghină, floarea de scaiete,
Să oprească din petreceri zurbagii, bețivanii, desfrânatele și proștii,
Sau o fi vreo vrăjitoare ce-i trimisă ca să-nșele cu magie și secrete,
Pe acei ce știu cei viața, și nu stau ascunși sub fusta cloștii,
Sub aripa protectoare, obosiți cu vieți discrete care împrăștie regrete.
-Cine, cine ești tu spaimă albă? Ochi de abur fară iris și pupilă,
Enervantă și stresantă ca un spin înfipt sub piele,
Uită-te în jur la fete sau în ochii lumii, și vei inspira doar milă.
Ești prea albă, fără sânge, fără carne, fără os...fără tot și fără cele
Ce-are omul mai frumos... ești în lumea asta doar o hâdă inutilă!
Ea, tăcea în astă vreme, și-apoi spuse: -Bea-l, mișele!
-Ce tot vrei cu acest pocal și de ce insiști să-l beau deodată?
Cine te-a trimis la mine să mă tulburi, rău și aspru ca să fiu?
Ce-i în el de nu se vede nici măcar un strop sau pată?
Nu-i nimic, e gol...Uite, i se vede fundul plat și sidefiu.
De nu-i vin, și nici nu-i apă, spune-mi, te întreb încă odată
Ce-i în el, că dacă-l beau este musai ca să știu?
Și-am simțit deodată iarăși un vertij în piept și-n frunte,
Amorțisem de picioare, mut eram și doar pierdut priveam,
Cum se scoală de la masă, și-mi părea că-i cât un munte,
Apucă în mâini pocalul și se-ndreaptă ca o ceață înspre geam,
Și pe loc se încropiră din fereastră până-n cer o albă punte,
Și vedeam un tânăr chipeș cum plângea...și-mi părea că eu eram!
Nu puteam să spun nimica doar priveam cu ochiul minții,
Înspre tânărul ce plânge și suspină pe o punte care duce înspre cer,
Însă când privii mai bine, la jumate era ruptă, parcă o rosese dinții,
Și în partea dinspre cer, pe o iarbă albă, m-așteptau plângând părinții.
Maica mea, măicuță albă, părul alb și ochi de lapte și cu mâinile de zer,
Jalnic se uita la mine, și-avea ochii spaimei albe și cu buzele de ger.
Ea se-ntoarse brusc spre mine, geamul, maica, puntea parcă nici n-a fost,
Și începu să ningă iarăși pe tavan, și pe podele, pe perete și pe masă,
Măruntaiele din mine, sufletul bătut de soartă, cătau parcă adăpost,
Iar femeia albă, nepoftita, nechemata se făcu mai luminoasă.
Prinse apoi pocalu-n palme, care strălucea de alb, și rosti ca pe de rost:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată!
-Nu pot bea de nu mi-ai spune, ce-i acolo, ce minune?
Căci îmi pare a fi nimica, e ceva ce nu se vede, e ceva de neînțeles,
Vrei să beau precum un câine, haide spune-mi, spune...
Nici nu-i rece, nici nu-i cald, nici nu curge, nici nu-i dres...
Nechemata, nepoftita îmi șopti prin păru-i dalb:
-Este sângele meu alb!
-Eu, să beau un sânge alb, să fiu hâd cu ochi de lapte și cu buzele de ger,
Tu, nu vezi azuru-n ochii-mi și roșeața-mi de pe buze,
Ce-or să zică ai mei tovarăși pentru care am fost odată, marele boier,
Ale mele doamne, când voi fi de-un alb ca varul, vor începe să mă acuze,
Se vor depărta cu toții, de un monstru alb, ce-arată ca un simplu gunoier,
Nu voi bea, și du-te, du-te-n lumea ta albită, și găsește-ți alte muze.
- Vai de viața-ți fericită, fără griji și nepăsare, fără zbucium, fără teamă,
Vai de cântul și de dansul, de ocara adusă tuturor din preajma ta,
De femei și de dezmăț, sufletul cu neştiinţă azi ți-e-n gheara la satană,
Iar tu, schilodit de oase ţipi spre cer că viața-i mizerabilă şi grea.
Scuipi pe oameni și-apoi plângi în bezna minţii lâng-un demon în sutană.
Înțelege, înțelege... Nu mai aparții de lumea ta!
Te topești, şi apoi te-nvălui în vârtejuri de întunecimi ce poartă,
Doar otrăvuri parfumate, vicii din Tartar alese ce în sânge îţi pătrund,
Ca să-și bată joc de tine și de viața ta deșartă.
Înțelege, înțelege... sufletul în iad îți este... În străfund!
Și vedeam pocalul, alb, precum luna strălucea, ea șopti c-o voce moartă:
-Bea-l pe tot și dintr-o dată... pân- la fund!
Ochiul minții iar mă-ncearcă și mă poartă îngerește către puntea ruptă, roasă,
Unde maica stă și plânge, albă e ca o mireasă, albă tristă și frumoasă.
Simt cum sar bucăți din mine că plutesc peste trecutul ce amarnic mă îmbie,
Sunt pierdut de tot prieteni, și mă simt ca o stafie...
Iau pocalul de pe masă, și-acum văd un sânge alb, alb nemaivăzut vreodată,
Și-l beau tot și dintr-o dată!
Sângele a-nceput să-mi fiarbă ca o lavă de vulcan, tremur, tremur...
Carnea urlă trist pe oase, până-n măduva spinării urlă,
Ochiu-mi plânge și m-apasă, inima e într-un necontenit cutremur,
Roșul sânge, alb devine și prin trup îmi curge gârlă...
Cad pe masa mea murdară, istovit, cu mintea-n noapte,
Iar femeie albă, neasemuit de albă și cu ochii ca de lapte,
Ea, mireasa cea cu rochie lungă, lungă fără urmă de culori,
Nepoftita, nechemata dispăruse de la masă, parcă niciodată fuse,
Iar zăpada de pe mese, din tavan, de pe podele, de pe umerii ușori,
Se topi în ochii mei și mă duse-n tinerețe unde totul începuse.
-Stai așteaptă, așteaptă, așteaptă o strigai de multe ori...
Însă alba, neasemuit de albă, în lumină dispăruse!
Albul sânge ca un șarpe, vreme lungă-mi șerpuise-n vene,
Ani de zile, zi și noapte, am bolit printre morminte,
Toți amicii de-atuncea, de la chefuri și serate, nu voiau să mă mai cheme,
Eram alb, de-un alb aparte, eram tot și dintr-o dată. Eram altfel și cuminte.
Nu eram din lumea lor...
Nu eram din lumea lor!
Test nuclear .... Mama
Pe locul fostei Mănăstiri
Pe locul fostului Palat,
Pe aleile fostului Parc,
Pe locul testului nuclear
În străfundurile pământului
Unde să te mai caut
Carne şi os?
Mama
Când m-am născut,
În prima clipă de viață,
În loc de scâncet,
În loc de plânset,
Am rostit cu putere:
Mama ….
Și am rămas mut pe vecie!
A fost jertfa mea închinată
Acestui cuvânt divin…
Ciobăniţa
Pe dealul din sat,
Sub pădure aşezat,
Un pâlc de mioare,
Paşte-n răzoare.
Oiţe ţurcane,
Cu iarbă în coarne,
Miei ne-nţărcaţi,
Şi-n piele pătaţi,
Straşnic vegheaţi,
De câinii grupaţi,
Sub fagul bătrân,
Lângă stăpân.
În a vântului şuier,
Se aude un fluier,
O doină de astru,
Cu sunet măiastru.
Pădurea străbate,
Iar păsări mirate,
Se-ntrec a cânta,
Şi-n zbor a dansa.
Mioarele pasc,
Sub doine de basm,
Încet le îngână,
Câinii din stână.
Întreci tu stăpână,
Şi cântul de zână,
Doineşti ciobăniţă,
Precum o crăiţă.
Cu părul de soare,
Dă turmei ocoale,
La miei le doineşte,
Cu triluri celeste.
A lor ciobăniţă,
Cu trup de zeiţă,
Cu chip îngeresc,
Şi mers nelumesc,
Cu pielea de lapte,
Cu buzele coapte,
Ochii safire,
Sclipind de iubire,
Îi poartă în braţe,
Le pune şi moaţe,
Roşii ca focul,
Să pască norocul.
Amurgul se-arată,
Câinii iar latră,
Ciobăniţa tresare,
În stâna apare.
Dinspre pădure,
Încep iarăşi să urle,
Lupii flămânzi,
Cu ochii bolânzi.
Din cingătoare,
Ia fluierul mare,
Şi începe uşor,
O doină de dor.
Lupii tot urlă,
Ciobăniţa din surlă,
Mai tare doineşte,
Pe lupi îmblânzeşte.
Se văd luminiţe,
În poieniţe,
Sunt ochii de lup,
Cum stau şi ascult.
Până în zori,
În câmp cu mohori,
Ciobăniţa doiniră,
Pe lupi îmblânziră.
A doua zi iar,
Un cântec bizar,
Doineşte cu foc,
Şi prinse în joc,
Oiţe cu lupi,
Miei cu căţei,
Lupi cu căţei,
Oiţe cu miei.
Ciobăniţa doineşte,
Pădurea huieşte,
Iarba mult creşte,
Stâna domneşte.