Saint-Nazaire, Petit Maroc

 

În Micul Maroc am stat câțiva ani,

Loara îmi cânta lângă geam,

Vapoare-mi urau La mulți ani!

Și totuși străin mă simțeam.

 

În zare priveam către casă,

C-o fi înspre nord ori spre est,

Dorul pe suflet m-apasă,

Și pasul mi-i tot mai funest.

 

Atlanticul e chiar lângă mine,

Cu apa turcoaz mă încântă,

Dar valuri, mari valuri străine,

Doine de doruri îmi cântă.

 

Lumina din Far mi-i speranța,

Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,

De aici, de departe, din Franța,

Vă simt dragii mei răsuflarea.


Category: Diverse poems

All author's poems: Gabriel Trofin poezii.online Saint-Nazaire, Petit Maroc

Date of posting: 3 февраля

Views: 63

Log in and comment!

Poems in the same category

Umbra viitorului

Si asa mergeam odata

Printre pomii din gradina

Admirand natura toata

Era un vis, doar noi de vina

 

Am visat trecutu n umbra

Viitorul generatiei noastre

Distrus de o hartie si o punga

Ajutat de mari relatii

 

Devenim niste roboti

Programati de bani, de hoți

Azi maine nu mai suntem

Traim doar sa *promitem

More ...

Oamenii străzii - glosă

 

Sub felinarul ce întunericul străbate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Muşcând din mâini şi încurajări trucate,

Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.

Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

 

E un tablou ce-n astă lume ţipă,

Strigând durerea şi mâhnirea,

Către avuţi şi-a lor ferice clipă,

Ce-i putredă şi amară cum e fierea.

Ei nu răspund căci inima le e de piatră,

Dar ştiu că a lor resturi aruncate,

Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

 

Nu vor din plinul lor să dăruiască,

Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,

Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,

Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.

Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,

Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,

Dar niciodată nu au fost acolo unde,

Stau roată cei de soartă chinuiţi.

 

Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,

La fel ca sufletul lor de nababi,

Minciună-i adevărul ce-l rostesc,

Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.

Spun că asupra nevoiaşilor veghează,

Că îi ajută să aibă chiar de toate,

Fiinţa, gestul însă îi trădează,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.

 

Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,

Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,

Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,

De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.

Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,

Dar de copii au fost izgoniţi,

Acum trăiesc în crâncenă durere,

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.

 

La cei ce le-au furat fericirea,

Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,

Gândind că poate aşa le-a fost menirea,

Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.

Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,

Şi de la ei să învăţaţi încă odată,

Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

 

Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,

Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,

Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,

Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.

Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,

Le poartă umbra deformată pe pământ,

Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.

 

O clipă străpunge ca un fulger viitorul,

Trăieşte doar o zi la fel ca ei,

Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,

După fosta casă şi copiii tăi…

Cu trupul stors, agonic şi înfometat

Dar în piepturi cu o inimă curată,

Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.

 

La fel şi aceşti copii abandonaţi,

Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,

Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?

În ce le este fericirea sau care li-i misterul?

Chiar şi în zilele mai nereuşite,

Când trupul le este sleit şi flămând,

Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,

Sunt veseli şi-i auzi râzând.

 

Sunt veseli şi-i auzi râzând,

Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,

Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,

Sunt goi la trup dar au o inimă curată.

Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,

Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,

Stau roată cei de soartă chinuiţi,

Sub felinarul ce întunericul străbate.

More ...

Corabie în finlandeză

Corabie dragă, plutești în oceanul ce pare fără de sfârșit,

Spre ce continente vei mai merge și de această dată,

Ce te mai așteaptă la viitoarea destinație?

Corabie, corabie...

De ce nu mi-ai spus că îți place să navighezi atât de mult?

De ce nu m-ai prevenit?

De ce, doar întorcându-mi spatele la tine, pentru o clipă, ai plecat din port?

Cum am să mă pot obișnui cu golul pe care mi l-ai lăsat?

Cum îl voi umple?

Corabie, corabie...

Erai ușoară ca o vrabie,

Sper să te întorci mai veselă de ori unde te-ai fi dus,

Îmi dau seama că a trebuit să pleci,

Așa ai simțit,

Tot așa ai și socotit.

Te construisem atât de bine, din lemn, cârma, puntea,

Din mai multe cearceafuri velele,

Ți-am atașat chiar și ancoră,

Știu că nu îți va fi ușor,

Oceanul are mofturile lui,

Nu știi la ce să te aștepți,

Când devine agitat și te scutură în toate direcțiile,

Te poartă doar pe rutele care îi sunt lui mai accesibile,

Când îți va fi greu, când vei simți că nu mai ai cum să te mai menții la suprafață,

Te rog, privește în jos, vezi ancora atașată,

Gândește-te că de departe, chiar și de la mii de kilometri,

Eu te veghez, te am în suflet,

Doar că nu mai ești lângă mine să îți arăt,

Cu adevărat, cât de mult legătura dintre noi a însemnat,

(Pe un ton de ceartă)

Simte-te bine, lasă, uită cine te-a creat,

În două săptămâni nici nu ne-am apropiat,

Dacă așa consideri, este alegerea ta...

Să știi doar că eu țin la tine, de aceea te-am și construit atât de bine,

Ca ultimă încurajare îți mai spun:" Nu trebuie să te intimideze furtunile pe care le vei întâmpina cât vei străbate oceanul. Nu uita că după furtună vine vreme bună."

Corabia:,,Ce ai fă? Nu am voie să stau o zi în Rio de Janeiro? Doar o zi, atât vreau, după mă întorc la tine, promit!"

 

Laiva

 

Rakas laiva, kellut loputtomalta näyttävässä valtameressä,

Mille mantereille menet uudelleen tällä kertaa,

Mikä odottaa sinua seuraavassa määränpäässäsi?

Laiva, laiva...

Mikset kertonut minulle, että pidät purjehduksesta niin paljon?

Mikset varoittanut minua?

Miksi, kun käänsin sinulle selkäni hetkeksi, lähdit?

Kuinka voin tottua siihen tyhjyyteen, jonka jätit minulle?

Miten täytän sen?

Laiva, laiva...

Olit kevyt kuin varpunen,

Toivon, että palaat onnellisempi kuin minne menit,

Ymmärrän, että sinun piti mennä

Siltä sinusta tuntui

Sitä sinä ajattelit.

Olimme rakentaneet sinut niin hyvin, puusta, peräsimestä, kannesta,

Useista purjelevyistä,

Kiinnitin jopa ankkurisi,

Tiedän, että se ei tule olemaan sinulle helppoa,

Merellä on omat päähänpistonsa,

Et tiedä mitä odottaa,

Kun se kiihottaa ja ravistaa sinua joka suuntaan,

Hän vie sinut vain hänelle paremmin saatavilla oleville reiteille,

Kun se on sinulle vaikeaa, kun sinusta tuntuu, ettei sinulla ole mahdollisuutta pysyä pinnalla,

Katso alas, katso kiinnitetty ankkuri,

Ajattele, että kaukaa, jopa tuhansien kilometrien päästä,

Valvon sinua, minulla on sinut sydämessäni,

Et vain ole enää lähelläni näyttääksesi sinulle,

Todellakaan, kuinka paljon yhteytemme merkitsi,

(kiinnostavaan sävyyn)

Voi hyvin, päästä irti, unohda kuka loi sinut,

Kahdessa viikossa emme tulleet edes lähelle,

Jos luulet niin, se on sinun valintasi...

Tiedä vain, että välitän sinusta, siksi rakensin sinut niin hyvin,

Viimeiseksi rohkaisuksi sanon teille: "Et saa pelästyttää myrskyjä, joita kohtaat valtameren ylittäessä. Älä unohda, että myrskyn jälkeen tulee hyvä sää."

Laiva:,,Mitä tekisit? Enkö saa oleskella yhden päivän Rio de Janeirossa? Vain jonain päivänä, siinä on kaikki mitä haluan, sitten palaan luoksesi, lupaan!"

More ...

Odihnă

,, Caci noi, neavand zi de odihna, am desavarsit celelalte creaturi ale lumii "  Demonul, Marna.

 

Când plutea întuneric, să se facă lumină,

ai zis , și eu, din adânc, tot lumină am strigat,

Dar vocea mea Nchisă, ca tigrul vărgat,

Se rotea-n neant ca-ntr-o cușcă.

 

Și iata pământul, cu suflu de viață,

Căci viață ai zis, s-a – nălțat,

Urlasem și eu, din adânc, însă viața,

Ca tigrul vărgat te-a urmat.

 

Odihnă apoi, odihnsească-se-toate,

N noroaie de stele și frunze uscate.

Țineam strâns de lanț, și cu gheara ,

tot mai dezgropam cate-un mort.

                         ***

Dar iată ca Abel s-a-ntors,

Sprijinit de Hristos, prin grădină,

Pășeau amândoi: Dă-i să bea,

Hristos mi-a spus, și i-am dat,

Chipu-i era albicios, brațul era degerat,

Pe piept o dâră de sânge/i sclipea ca un sarpe,

vinul s-a –ntors în mocirlă de ape,

Dar el l-a băut chiar și asa.

 

Unde sunt morții? Mă-ntreabă Hristos,

I-am zis, am țipat, dar tigrul vărgat...

Să taci! Zice Abel, și – mi face un semn

S-arăt unde-i groapa...

 

Tăceam toți trei și săpam în adânc,

în mâl și în os și-n cobalt și în piatră

Iată-i:  copii, bărbați și femei,

Bieti muritori, toti, laolaltă.

 

Atunci am simțit cum din catacombe,

Mirosul urât , de napalm și de bombe,

Se ridică spre noi, și pe fețele arse,

De bezna torturii , încă rămase,

Mari cicatrici, retezau câte-o umbră.

Ce ati făcut? Dar drumul de seară,

Prinse deodată sunet de pași. 

- Eu îmi lăsasem capul în jos -

Privi către zare Cristos, și întors,

Încercă  să învie un mort.  

More ...

RUGĂGIUNEA-I ZILNIC HRANĂ

,,Tatăl nostru
care ești în ceruri,,
Vino cu a ta povață,
Privește viața și-a ei  neputință
Ajută oamenii să nu  rătăcească,
Să nu-și piardă nădejdea în credință.

,, Sfințească - se voia ta,,
Tată ceresc
Nu lăsa omenirea oropsită,
De zeii întunericului urgisită
De ființe hidoase și perfide
Posedate de setea de-a ucide.
Să ,, Vie împărăția ta,,
Hrană să ne fie  a ta pildă
S-alungi minciuna din  falsa catedrală
Cu idoli  războinici ce-n  sânge
De creștin,  urâțenia lor și-o scaldă
Credința-n tine , ar vrea  să dispară.

,, Facă-se voia ta ,,
Și-a tale zece, drepte porunci
Să fie în drumul nostru călăuze
Avem de ele nevoie în faptă și în gând
Azi, mâine și oricând.
Pacea, iubirea nu mai sunt
Nici în cerul atât cât îl privim,
Nici pe pământ.

,,Pâinea noastră cea de  toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi,,
Mâine și cât va  fi să fie…
Zilnic la tine ne rugăm
Puteri să ne dai  ca să muncim
Noi nu vrem pâinea s-o cerșim.

,,Iartă-ne nouă greșelile noastre,,
Păcate facem… Îngenunchiați
La icoană, din suflet regretăm
Iar pentru cei ce ne dau lanțuri,
Ne constrâng  credința în tine
să nu  o respectăm,
Noi,  înlăcrimați tot ne rugăm:
Dă-le doamne înțelepciune,
Empatie și dreaptă judecată

,, Că a Ta este împărăția
Slava și puterea,,
De-a modela neoamenii în omeni.
,,Tatăl nostru,, cel ceresc
,,Din valul ce  ne bântuie
Înalță-ne,  ne mântuie ,,
Numai TU poți ,numai TU.

More ...

Început

Pe scenă iarna își așterne fulgii,

În dansul clasic și contemporan;

Se-aude-ncet ecoul rugii

De a pătrunde-n noul an

 

Pe-o cale nevăzută, sub zăpadă...

Ne scuturăm bocancii grei, murdari,

Ce ne-au purtat o lungă perioadă

Prin groaza-n care-atâți hoinari

 

Se zbat și se spetesc, crezând

Că totul ține de puterea omenească;

Dezvoltă tot în ei și-n jur, uitând

Că binele-i din dragostea dumnezeiască.

 

Irina Anghel, București, 2021.

More ...

Other poems by the author

Eu ţi-am spus…

 

Eu ţi-am spus… într-o toamnă ploioasă,

Când picuri dansau pe-a ta faţă frumoasă,

Când vântul sufla neîncetat şi câinos,

Prin rănile din sufletu-ţi blând şi pios,

 

C-am să plec undeva la capăt de lume,

Unde soarele se pierde-n genune,

Şi luna urlă neîncetat la pustiu,

Aruncând peste noapte praf argintiu.

 

Eu ţi-am spus… neîncetat la ureche,

C-am să zbor către lumea cea veche,

Pe-alt tărâm unde-s pajuri şi zmei,

Şi-am să lupt pentru tine cu ei…

 

Iar apoi să mă-ndrept spre Demiurg,

Şi să-l rog, spre sfârşit, în amurg,

Nemurire să sufle peste ochii mei reci,

Să rămân lângă tine peste moarte, pe veci.

 

More ...

Cu fiecare vers...

Cu fiecare vers pe care-l scriu,

Mai scad o zi din viață,

Cu pasul greu, cu ochiul viu,

Îmi pun poemele la gheață.

 

Mai dorm c-o sâmbătă sub cap,

Și trag pe mine lungi duminici,

Apoi în ghețuri plec să sap,

Să-mi internez poemele în clinici.

 

Acasă plâng biserici reformate,

Iar clopotele lung și trist nechează,

La masa mea, pe foile uscate,

Mai scriu un vers ce tainic lăcrimează.

 

Cu fiecare vers pe care-l scriu,

Încă o zi din mine îngheață,

Cu pasul greu, cu ochiul viu,

Încarc poeme în librării de gheață.

More ...

Schimb...

 

I-aș pune oase sufletului meu,

Să-l văd cum umblă derbedeu,

Să-l bat și să-l închid în turlă,

S-aud cum carnea părăsită urlă.

 

Să-l chinui ca pe trupul meu,

Să nu se mai întoarcă-n Dumnezeu,

Să fie îngropat într-un coșciug,

În rai să fie carne din belșug.

 

Să lucre zilnic pentru-o pâine,

Să ducă viața mea de câine,

Apoi cu zâmbetul pe față,

Să roage-n fiecare dimineață,

 

Ca osul alb și luminos să fie,

Și carnea să miroase-a iasomie,

Tot trupul să se-nalțe-n cer,

Iar el să stea-n pământ stingher,

 

Să moară viermele de foame,

Că nu mai are os și carne,

S-aștepte descărnat și fără piele,

În trup o nouă Înviere.

More ...

Rătăcire

 

Din ochii tăi albaştri izvorăşte marea,

Ce mă poartă ca pe o corabie în derivă,

Acolo unde timpul sărută uitarea,

Şi unde iubirea-i destinaţia definitivă.

 

Valurile vieţii mă lovesc acum cu putere,

La pieptul tău ca un copil mă ascund,

Mângâierea adusă îmi alină orice durere,

Şi-n liniştea ta, încet, încet mă scufund.

 

În braţele tale aş dori să dorm pe vecie,

În sufletul tău curat mi-aş face sălaş,

Şi apoi cuprins acerb de nostalgie,

Să învălui în uitări, tot ce din noi a rămas.

 

More ...

Noi, n-am știut!

 

Intră-n pământ amurgul tău,

Sfârșind sub brazdele de lut,

Ai plâns iubito atât de rău,

Și n-am știut!

 

Îmi arde inima demult mocnit,

Și-am învățat profund a suferi,

Cât mi-am dorit să fiu iubit...

Tu nu vei ști!

 

Deodată visul ți s-a risipit,

Nesomn și patimi a născut,

Ai plâns, și nopții te-ai jelit,

Și n-am știut!

 

Mi-e trupul sfâșiat de pribegie,

Și-am învățat răbdarea a trăi,

Dar cum mi-a fost și o să-mi fie,

Tu nu vei ști!

 

Intră-n pământ amoru' încins,

Sub flori și ierburi s-a pierdut,

Ce a născut ori ce a stins,

Tu, nu vei ști! Eu, n-am știut!

 

More ...

Fata morgana

 

Iubita mea, te întreb nefiresc,

Trecutul pe unde-ți mai cântă?

Copacii din jur îmi șoptesc,

Că-n pădure sunt urme de sfântă.

 

Iubita mea, te întreb curios,

Pasul pe unde-ți apare?

Izvorul ce curge sfios,

Te-a văzut undeva lângă soare.

 

Iubita mea, te întreb temător,

Inima cine ți-o cere ?

Ieri, un nebun vânător,

Căuta să vâneze himere.

 

Iubita mea, voi pleca după tine,

Pe pământ, prin cer, pe sub ape.

Departe, cât piciorul mă ține

Sau aici, undeva pe aproape…

 

Unde să-mi astâmpăr prigoana,

Unde să aflu, pe fata morgana.

 

More ...