Epigrame XIV

Lumina podețului, săgeată către orizont

Împrăștie noanțele cerului asupra ființei.

Ziua se lasă-n amurg la poalele înserării

Și albul norilor îmbracă pelerina înstelată.

Caut pe cer constelația aducătoare de vești,

Transmit telepatic dorința de cunoaștere,

Și aștept ca Universul să își trimită mesagerul

Liniștii, păcii, împăcării și reculegerii.

Degeaba am face atâtea lucruri căci vor fi îndeajuns de a mulțumi pe alții

Am construi și reconstrui ziduri imense în jurul nostru

Am ridica flăcări imense prin dansuri de-o emoție necontrolată

Am ridica totodată și tăcerea nespusă ca într-o pădure pătrunsă cu-nturenic inexplicabil

Am rezista noi acestei multiple răzbunare sau mai bine zis cumplitei distrare?

Am câștiga noi cumplita răzbunare sau mai bine zis al acestei înghețări fatale 

Sau am irosi timp sa luptăm până eșuăm

Căci la final nu rezistăm… căci pierdem tot

Salut,sunt iarăși eu,

Un tînăr ,,scriitor",

Și-acum cumva îmi vine greu,

Să scriu,dar mă uscam de dor. 

De dorul de a-mi rupe capul,

Să tipăresc un vers firesc,

Să stau și să trântesc dulapul,

Să scot o foaie,și,scriind mă liniștesc. 

Legând în versuri gând cu gând,

Obțin și eu o poezie,

Privesc uimit,înțelegînd,

Că nu e doar cerneală pe hîrtie. 

Cam prost,netalentat,nechibzuit,

Dar uite că mi-a reușit și mie

Chiar dacă  mult nu m-am gândit,

Mi s-a primit să scriu o poezie. 

Nici nu știu cum mi-a reușit,

Probabil,mi-am găsit o muză

Ce m-a susținut,m-a repornit

Și-mi este-n versuri călăuză. 

Știi,îmi trebuia o astfel de relaxare,

Să pot să scriu în liniște , tăcere,

Să mă descarc scriind pe-o simplă foaie,

Să mă înec în satisfacție, plăcere. 

Sunt iarăși,,scriitor"

De ce? că parcă sună a prostie,

Răspuns simplu: mi-a fost dor ,

Mi-a fost dor să scriu o poezie.

mi-e greu să-i descifrez pe oamenii politici

apar cât este ziua de lungă pe ecranele televizoarelor

la concurență cu reclamele comerciale mincinoase

care ne propun vindecări imposibile

bunuri  de ”veșnică” folosință

inutilizabile

Ginkgo Biloba sau tinerețe fără bătrânețe

exact după modelul acesta

ne inundă zilnic viețile cu mizeria lor funciară

de la primul până la ultimul buletin de știri

până la greață

uneori chiar înainte de a răsări Soarele

încât îți vine să-ți iei lumea în cap

să te ascunzi în creierul munților

unde nu pot ajunge atât de ușor

cu fețele lor ruginite din tablă ieftină

insensibile la temperatura ambientală a inimilor

ipocriți până la ultima consecință

fără coloană vertebrală

ca melcii-de-purpură

mi-e greu să-i deosebesc de amibele citoplasmatice

cu funcții de nutriție și reproducere

de șerpii cu clopoței sau vipere

aflați la subsolul lanțului trofic

împinși din tenebrele înfricoșătoare ale subconștienului colectiv

vinovat de existența și proliferarea lor

până la urmă expresia orgoliului și rătăcirii noastre ...  

nu știu dacă ai ținut vreodată în palmă un fluture
dacă ai mai văzut atâta frumusețe și gingășie la un loc
sau dacă te-ai mirat descoperind întreaga splendoare a lumii
în ceva atât de mic și neînsemnat
dar nu te întreb
așa cum zbori în lumina aceasta difuză
desenată de stele
pari și femeie și fluture
rochia ta indigo se unduiește fluid
sub răsuflarea sfioasă a vântului
din bluză îți țâșnesc milioane de fluturi
într-o vâltoare caleidoscopică de culori
și iarăși nu știu care dintre voi risipește cuvinte de dragoste
care zâmbește dimineața soarelui
care mângâie petalele pline de rouă ale trandafirilor
există atâta exces de frumusețe în voi
încât și cerul izbucnește în lacrimi ...

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal.

.

Nu am nevoie de întreg Pământul,

dați-mi, vă rog, motivul geometric ideal,

un șir a lui lui Fibonacci, simplu și ușor ca vântul,

sintagma lui Mandelbrot , din latinescu ”frangere”,

( a sparge în fragmente!),

redenumit fractal.

În tot ce ne-nconjoară  exist-o simetrie rece, un  mister,

o succesiune de detalii care se repetă dup-o matrice absolută,

de la cristalele de gheață ale lui Fournier,

l-aripile de fluture sau frunza (urât mirositoare) de cucută

.

Tiparele acestea de alchimist ce caută argintu-n humă,

desprinse de origini în mod accidental,

sunt similare cu tiparul mumă

și pot oricând să se întoarcă în original,

urmând parc-o predestinare, un alogaritm universal...

Plouă întruna de un veac,

Ba plouă chiar de sub pământ,

Natura nu-și mai află leac,

Iar Domnul nu mai face legământ.

Mi-e ochiul ud și în orbită,

Iar inima în piept stă inundată,

Mi-e udă pâinea de pe plită,

Iar apa din fântână e udată.

Un nor în curte îmi pare că se joacă,

Că apa-i cățărată în copac,

Iar soarele e dus ca să petreacă,

Căci umbra îmi e moartă de un veac.

Din apocrife aflu cum era uscatul,

Cum soarele zâmbea la răsărit,

Iar mama cred că a mușcat păcatul,

Căci plouă chiar de când m-a zămislit.

Și plouă întruna de un veac,

S-au înecat în valuri toți eroii,

Și-aud o știre de dincolo de lac,

Că moartea-l caută pe fiul ploii.

Azi am plecat pe ultim drum,

Cu îngerul plângând pe umăr,

Purtam în plete vin și scrum,

Femei și dansuri fără număr.

El tot plângea pe înfundate,

Oprind la crâșma lui Satan,

Şi am băut pe nemâncate,

Plătind ca-ntodeauna cu un an.

Pe toți i-am cheltuit cu ardoare,

Şi nu mai am o zi în buzunare,

Aș mai lua puţin de la fârtaţi,

Dar toţi sunt lefteri şi plecaţi.

Am fost astăzi la mine acasă,

Şi-am avut doar părere de rău

În inima-mi tristă şi arsă,

Că nu l-am găsit pe fratele meu.

Am păşit apoi nostalgic prin casă,

Şi brusc m-a cuprins teama,

Că-n tăcerea ce amarnic apasă,

Nicăieri nu am găsit-o pe mama.

Şi-am intrat şi-n odaia cea mică,

Mustrându-mă din nou prejudecata,

Că ce dojeni acum o să-mi mai zică,

Dar astăzi, n-a mai fost acolo tata.

Şi-am ieşit lăcrimând pe terasă,

Adresând întrebări tuturora,

De ce soarta mi-e crudă şi laşă,

De ce mai trăiesc, şi unde mi-i sora?

Mistuit în piept de dorul de-ai mei,

De tot ce a fost şi n-o să mai fie,

Înalţ rugăminţi înfierat către zei,

Omorâţi-mă acum, aici, în casa pustie!

Iubita mea îţi scriu tardiv,

De aici de la capăt de lume,

Deşi nu mai avem nici un motiv,

Şi nici o vorbă a ne spune.

Iubita mea să-ţi povestesc un vis,

Ce l-am avut  spre seară,

Părea că pe vecie sunt închis,

În a ta lacrimă amară.

Iubita mea mă simt ciudat,

Şi-ntruna gândul mă apasă,

Că prea uşor m-am lepădat,

De-a ta făptură prea frumoasă.

Iubita mea la mine acuma plouă,

Şi-n stropii ce-mi ating obrazul,

Eu simt deopotrivă pe amândouă:

A ta atingere şi extazul.

Iubita mea la mine acum e soare,

Şi-n raza ce mă încălzeşte,

Eu simt făptura-ţi arzătoare,

Şi chipul care mă iubeşte.

Iubita mea nu îţi mai scriu nimic,

Că soarta ne-a învins deopotrivă,

Păstrează însă nedeschisă-n plic,

Scrisoarea mea tardivă.

Tăcută stai sub bradul falnic,

Și-ngândurată brusc ai devenit,

Să îți vorbesc îmi e zadarnic,

De ce am mai venit?

Privești în gol cu ochii reci,

Și trupu-ți pare îmbolnăvit,

Refuzi cu mine să petreci,

De ce am mai venit?

E câmpu-n jur umplut cu flori,

Și-un tril de păsări nesfârșit,

Nu spui nimic și mă ignori,

De ce am mai venit?

De zile-ntregi trăiești o dramă,

Iar totu-n jur îţi pare îmbătrânit,

Privești spre cer și-ntrebi cu teamă,

De ce n-a mai venit?

Nici bună ziua n-aș mai zice,

De când cu toții ne vedem străini,

Ne este inima făcută arșice,

Și sufletul învăluit în spini.

Nici bună seara n-aș mai spune,

Când văd că-ntoarceți capul în opus,

La gură vă apare albe spume,

Chiar dacă nu aveți nimic de spus.

M-am răzgândit, și adio vă mai zic,

Căci n-are rost și politețea s-o-njosesc,

Chiar dacă nu avem de împărțit nimic,

Un scurt salut ar fi firesc și omenesc.