Insomnie

Numai o vorbă

Spusă la întâmplare

Neiertătoare

Mă doboară.

Inima crede,

Gândul o măsoară,

Dusă e liniștea

Pentru totdeauna.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvânt că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul meu.

Numai o vorbă

Mi-aduce gânduri grele

Și doar cu ele

Mă-nconjoară.

E gelozie,

Vine ca povară

Și-un coșmar nedescris

Noaptea-n vis coboară.

Din pacate, asta-i firea mea,

Dar mereu în gând îmi spun așa:

„Nu te enerva!”

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Poate fără voie câteodată ești lovit

De-un cuvant că nu e potrivit.

Nu te enerva, nu te enerva,

Hai zâmbește și ascultă sfatul.

Și vei știi

Să îți spui

Orișicând,

Orișicui

Nu te enerva!

Nu te enerva, nu te enerva,

Vorbele pot fi înșelătoare.

Nu te enerva, nu te enerva,

Că nu-i bună nicio supărare.

Nu te enerva!

Bare ett ord

Sagt tilfeldig

Utilgivende

Det slår meg ned.

hjertet tror

Tanken måler det,

Stillheten er borte

For alltid.

Dessverre er det min natur,

Men alltid i tankene mine sier jeg dette:

"Ikke bli sint!"

ikke bli sint ikke bli sint

Ord kan lure.

ikke bli sint ikke bli sint

At ingen sinne er bra.

Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet

Med et ord, det er ikke passende.

ikke bli sint ikke bli sint

Kom igjen smil og hør på rådene mine.

Bare ett ord

Det gir meg tunge tanker

Og bare med dem

Det omgir meg.

Det er sjalusi

Det kommer som en byrde

Og et ubeskrivelig mareritt

Natten i drømmen senker seg.

Dessverre er det min natur,

Men alltid i tankene mine sier jeg dette:

"Ikke bli sint!"

ikke bli sint ikke bli sint

Ord kan lure.

ikke bli sint ikke bli sint

At ingen sinne er bra.

Kanskje utilsiktet noen ganger blir du truffet

Med et ord, det er ikke passende.

ikke bli sint ikke bli sint

Kom igjen smil og lytt til rådene.

Og du vil vite

Å fortelle deg

uansett,

alle som

Ikke bli sint!

ikke bli sint ikke bli sint

Ord kan lure.

ikke bli sint ikke bli sint

At ingen sinne er bra.

Ikke bli sint!

Suspină pereții în noapte, sufletele ce-au îngropat

Şi vântul hârâie-n pervazuri şi-n geamul crāpat.

Prin crengi, un luminar se zbate-n tenebre,

Despletind din pereți siluete funebre.

În răpăitul de ploaie solemn cadențat,

O cucuvea solitară macabru geme printr-o umbră de sat.

Apare doar ca umbra-n soare,

Doar atunci când e nevoia.

Victoria-n unica-ți valoare

Ce-n carte se tot reînoia...

Toamna arată frumusețea

De-a lăsa și de-a pleca,

De-a uita toată tristețea

Simțul cărei ne apleca.

Poate poezia ne creează,

Poate poezia ne distruge,

Dar oricum, totul militează -

Se-ntocmesc căi indifuge. 

Arată totul la alegere,

Dar nu-i totul cu folos,

Aș da versu-n înțelegere

Pentru cei mai valoros.

Stelele-s doar în paradis

Visându-le d-aici, de jos,

Dar viața-i un manuscris -

Fiind cel mai prețios. 

Viața-i ca și-o frunză, 

Când mai vine toamna

Te legi de-o pânză

Să nu-ți cazi capcana...

E-o boală fără nume, ce-n suflet mi-a pătruns,

Ca umbra unei toamne, tăcută m-a străpuns.

Nu simt durerea-n carne, dar în adânc mi-e greu,

Ca un ecou de șoapte ce n-aud glasul meu.

Mă bântuie prin gânduri, prin nopți fără sfârșit,

Un dor nedefinit, un vis ce m-a rănit.

Nici leac nu-i și nici semn, dar știu că e aici,

Îmi apasă orice zbor, m-aruncă-n negre licii.

Mă poartă ca pe-o frunză, vântul necunoscut,

Din zori până-n amurguri, pe drumuri ce-s pierdut.

N-am glas să-i cer vreo milă, n-am chip să mă opresc,

Căci boala mea tăcută îmi cere să trăiesc.

Mă leagă fără lanțuri, mă cheamă fără glas,

Și tot ce-am fost vreodată s-a stins într-un impas.

Din zi în zi mă mistuie, mă-ngroapă tot mai mult,

Îmi sapă-n carne umbre, și-n suflet foc ascult.

E-o boală ce mă știe, din timpuri fără rost,

A crescut în mine tainic, ca focul adăpost.

Și n-are ce să-i facă nici cerul și nici lutul,

Căci ea e-n rădăcina uitării, ca trecutul.

Cu fiecare oră mă macină mai greu,

În clipele tăcute, se-așterne tot mai eu.

Nu pot să fug de dânsa, căci e parte din mine,

O boală fără nume, dar știu că nu mă ține.

Am plecat din Piatra Neamț

Și-am mânat puțin cam tare,

Tocmai către Marea Neagră

Să mă ard mai mult la soare

Pe traseu ne-am abătut

Pe la podul suspendat,

Neam de neam nu a văzut

Așa pod pe stâlpi fixat

La o vilă ne-am cazat

Și-apoi la plaja-m plecat,

Aici lume de pe lume

Pe șezlong și pe cearșaf

Soarele e azi puternic

Iar nisipul ușor frige,

Intru în apa cu Marce

Și în doi batem o minge

Apa mării este călduță

Te îmbie la o bălăceală,

Puțin frig când ieși afară

Te-ncălzești prin țopăială

Briza caldă te mângâie

Și pielea o răcorește,

In jur multă hărmălaie

Valul frumos unduiește

Ne dăm cu ulei de plajă

Să fim protejați de soare,

Vrem un bronz de abanos

De la cap până-n picioare

Lipsă nu e la mâncare

Peste tot comercianți,

Ia porumbul și gogoașa

Totul face zece șfanți

Seara vine peste noi

Și ne-mpinge către casă,

Ne e sete, puțin foame

Iute ne grăbim la masă

Nu durează multă vreme

Până plaja se golește,

Vine noaptea, pleacă ziua

Pe drum lumea povestește

A fost o zi minunată

Cu înnot și stat la soare,

Tolăniți am stat la plajă

Până s-a lăsat răcoare

Acum cinăm în balcon

Bunătăți gătite-acasă,

Vom ieși la o plimbare

La un vin sec pe terasă

Mâine o luăm de la capăt

Tot la plajă, apă, briză, soare,

Ne petrecem tot concediul

Nu la munte, ci la mare!

Nerodnicia mea e cruntă,

Sunt un nevrednic maestru,

Idei în convulsii m-abundă,

Gândul îmi e sub sechestru.

Nervul mi-l înmoi în cafele,

Mestec un titlu de carte,

Ochii sunt duși printre stele,

Țigara-mi miroase a moarte.

Pe o filă cuvinte triste aștern,

Sunt cioburi de minte nebună,

În bezna lăsată, m-apropii matern,

De raza gălbuie avortată de lună.

Strivit între doruri și umbre,

Mă întreb dacă totu-i pierdut,

Căci clipele trec fără urme,

Și mă simt ca un prunc ne născut.

Din scrum se ridică tăcerea,

Un șarpe ce mușcă tavanul,

În minte îmi cade vederea,

Văd duhul cum botează Iordanul.

Pe hârtie îmi picură vina,

O lacrimă din ochiul închis,

Fugind, îmi ucid rădăcina,

Și mă-ndrept resemnat spre abis.

Fă-mă Doamne apă, 

Lumea să mă bea, 

Viața să înceapă, 

Chiar din palma mea. 

Să fiu un izvor, 

Să curg pe vecie, 

Ca un aprig dor, 

Lumea să mă știe. 

Fă-mă câmp cu flori, 

Raiuri pe pământ, 

Să le dau culori, 

Și fluturi zburând. 

Să fiu fir de mac, 

Roșu ca un sânge, 

În râs să prefac, 

Ochiul care plânge. 

Fă-mă Doamne vânt,

Să mângâi ușor,

Fruntea ce-n pământ,

Plânge cu mult dor.

Să fiu adiere,

Dulce alinare,

Să duc mângâiere,

În inimi amare.

Fă-mă cer senin,

Stele să presar,

Peste-al lumii chin,

Să-i fiu far hoinar.

Să fiu lună blândă,

Tainic legământ,

Noaptea să-mi ascundă,

Lacrima-n pământ.

Fă-mă doar o clipă,

Un bob de lumină,

Să aprind în pripă,

Iubirea divină.

Dragostea s-apară,

Să mă sting pe cruce,

Răul tot să piară,

Omu-n rai să urce.

Îmi torn puțină noapte în cafea,

Și o răcesc c-un cub de lună,

Țin primăvara-n mâna mea,

Și înverzim pădurile împreună.

Mă spăl cu vara pe picioare,

Din sânul toamnei beau amurg,

Iar mintea-mi zboară migratoare,

Înspre locașul marelui Demiurg.

Pictez pe lacrimi milostenii,

Și altoiesc în scorburi trandafiri,

Fac stăvilare împotriva vremii,

Și-ofer comete pentru musafiri.

Vin îngerii la mine în fiecare seară,

Cu aripile să le curăț de păcate,

În mâna mea având pe primăvară,

I-am transformat în crini și în mușcate.

Îmi torn puțină ziuă-n ceai,

Și-l încălzesc c-un cub de soare,

Pe primăvară astăzi o chemai,

Dar vara o ascunse sub izvoare.

Iar mi se-ntoarce gândul spre trecut,

În dulci amintiri de copil să se scalde,

Focuri de toamnă din piepturi strănut,

Iar ochii îmi pleacă spre țările calde.

E noapte în mine, un vifor roșu-albastru,

În care colcăie șerpi și dansează năpârci,

Mă simt sechestrat de propriul dezastru,

Răstignit pe-un întreg cimitir fără cruci.

Clopote aud zilnic plângând în timpane,

Sufletul surâde într-un zbucium al minții,

Iubirile-mi mor în uitate aziluri de foame,

Tainica rugă întruna mi-o tulbură sfinții.

Gonesc nebun după nopți albe și chinuri,

Ucid filozofi ce principii morbide sădesc,

Mi-e trupul ciuntit de exaltări și leșinuri,

Despuiat de cuvinte într-o carte sfârșesc.

Spre ce să mă-ntorc, spre ce să mai fug?

Ca o frunză grăbită să cadă mă aștern,

În pământul anost sub o brazdă de plug,

Să renasc din sămânță de cer ori infern.

Dacă tu ai dispărea,

Ca un vis sfârșit deodată,

Te-aș sculpta din umbra mea,

Într-o noapte înstelată.

Ți-aș croi din dor veșmânt,

Pe suspine te-aș aduce,

Să te port până-n mormânt ,

Să-mi fii și pământ, și cruce.

Dacă tu ai dispărea,

M-aș topi în neființă,

Și m-aș face-n cer o stea,

Să te-ndrum spre biruință.

Mai apoi, să poți, să vii,

Ca un zumzet îngeresc,

Lin, pe aripi să mă ții,

Și să-ți spun cât te iubesc.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș zidi icoana vie,

Dintr-un colț uitat de stea,

Dintr-o lacrimă târzie.

Și-ntr-o zi, din visul meu,

Ți-aș întoarce pașii-n lume,

Și-am să-l rog pe Dumnezeu,

Să îți dea același nume.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș găsi urma în vânt,

Aș culege aroma sa,

Și aș pune-o în pământ,

Să răsară câmp cu flori,

Și izvoare ce suspină,

Să te nască apoi în zori,

Dimineața cea divină.

Dacă tu ai dispărea,

Ți-aș lua clipa trăită,

Și m-aș îngropa în ea,

Ca o șoaptă nerostită.

Și-ntr-o zi, cu cer superb,

De mă vei striga, ca ciută,

M-aș întoarce ca un cerb,

În pădurea ta, pierdută.

Ridică-mă când sunt căzut,

Ajută-mă când am pierdut,

Răneşte-mă când sunt ostil,

Şi pune-mi suflet de copil.

Ajută-mă când nu mai pot,

Învaţă-mă când sunt netot,

Şi-atunci când sunt cuprins de teamă,

Mă mângâie cu mâini de mamă.

Răneşte-mă când sunt viclean,

Învaţă-mă să fiu mirean,

Şi când greşesc ca altădată,

Tu să mă ierţi precum un tată.

Iubeşte-mă când sunt prea crud,

Învaţă-mă cum să te ascult,

Pătrunde-n somnul meu tiptil,

Şi pune-mi suflet de copil.

Chiar dacă totul astăzi e normal, 

Va fi curând o noapte sângerie, 

În care-mi las salutul cordial, 

Și-ntreaga inimă pustie. 

Nu spuneți nimănui ce ați văzut, 

Citiți ce-am scris, într-un fotoliu, 

Că ieri, smerit, în poartă v-am bătut, 

Și v-am lăsat scrisoarea mea de doliu. 

Vă cer la toți să râdeți nebunește, 

Să nu vă pese că încă unul a sfârșit,

Sunt inutil, dar poezia mea trăiește, 

În omul trist, și-n cel îndrăgostit. 

Uitați, uitați de tot, cuvintele ce-am spus, 

Lăsați-mi drumul, cum îl știți, pustiu,

Fiindcă-am primit mesaj, de undeva, de sus, 

Că încă mi-e sortit, ca vouă să vă scriu.