La cules de lacrimi
La cules de lacrimi,
De pe obraz de român,
Am trecut prin patimi,
Şi suflet străbun.
La cules de dor,
Din inima sa,
Am plutit pe un nor,
Prin care fulger-o stea.
La cules de iubire,
Din suflet şi neam,
Am simţit tresărire,
Ce la alţii n-o am.
La cules de lacrimi,
De pe obraz de ţăran,
E o durere continuă,
Şi-o suferinţă de neam.
Category: Love poems
All author's poems: Gabriel Trofin
Date of posting: 24 сентября 2023
Views: 205
Poems in the same category
Dorul
O poezie despre dor
Aș scrie foarte ușor
Când am inima grea
Rănită de absența ta.
Fraze dulci despre iubire
Aș așterne în neștire
Dar oare le-ai citi cândva
Să sper că dorul se va alina?
Să cer oare o privire?
E prea puțin pentru iubire...
Să cer iar o-mbrățișare?
Vei zice că e preț prea mare.
Am să cer atunci cu umilință
Cu lacrimi în ochi de pocăință
Un sărut să îmi țină de urât
Să-mi mângâie sufletul amărât.
Dorințe
De apusurile aurii ale soarelui
Stelele încep sa ți se închine
Strălucind din ochii demiurgului
În miezul nopților meschine
In adâncul sufletului meu echitabil
Aud in codul morse iubiri limpezi
Mărturisind ca te-aș dori veritabil,
Pentru o vesnicie…si incă o zi.
Tu ești in mintea mea acel “nimic”
Când sunt întrebat la ce ma gândesc,
Cu inima ratacita ce bate ritmic
Pe muzica iubirii când pe tine te zăresc…
Omul înger
Iubito,tu ești omul înger !
Îți mai rămâne să omori neîncrederea
Să poți rămâne doar înger
Acel înger pe care eu îl pot vedea și nimeni altcineva,
Tu știind de asemenea că ești un înger..
Iubito omoară neîncrederea
Chiar dacă oamenii sunt trădători
Mint și se prefac că iubesc!
Eu dacă te iubesc nu mă prefac
Pentru că vreau și eu să devin înger ca tine...
Dragostea mea nu poate exista unde este minciună
Neîncrederea se naște din răutatea lumii care iubește mincinos,
Noi nu vrem așa ceva,
Noi alergăm după Hristos,
Noi suntem altcineva!
(3 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Iubirea și Acum
Iubește-mă acum!
Mâine nu exisă,
Ieri este mort,ce ne pasă!
Dansează pe luciul de apă și cântă,
Bea elixirul fericirii,valsează,
Acum este clipa iubirii noastre..viețuiește doar în prezent!
Nimic nu există în afara clipei de-acum,
Iubirea trăiește aici,privește-o!
Respiră odată cu mine și spune-mi ce vreau să aud!
Minciunile tale sunt adevăr pentru mine!
Nu-mi pasă ce zice sau ce crede lumea cea rece,
Exiști doar tu și iubirea ce tună,
Furtuna cu ploaie si vântul turbat ce ne strigă pe nume,
Iar amorul nebun e orfanul ce-și caută zadarnic părinții,
Eu iubindu-te ca pe-un copil rătăcit și uitat!
Tu esti acel acum și aici,
Cu părul ce-i flacără vie!
Șuvoaie de foc ce scântei risipesc,
Clipa aceasta e infinită,
Are timpul ferecat ca o fiară în cușcă,
Ne vorbește povești minunate,
Ce contează de-s minciuni gogonate,
Acum e timpul iubirilor toate!
Să ne iubim doar privindu-ne,
Eu pe tine, tu pe mine,
Neplictisindu-ne vreodată!
Amorul nu știe să moară de fel,
Precum gurile rele ne spun!
Acum este viața, acum este clipa,
Acum este regele ce stă deasupra a toate,
Are sceptrul,coroana,slujitorii puterea,
Viața și moartea și strălucirea!
Acum este ziua sau noaptea,
Acum îți șoptesc dragostea nenăscută vreodată,
E timpul lui Acum personajul de basm născocit,
Iubirea-i tot ce contează,
Făra ea totu-i sărac, pustiit!
(3-13 aug 2023 H.S. Irepetabila iubire)
De lume..nici că-mi pasă!
M-ai primit și ți-am luat inima,
Simțind că ea îmi aparține,
Și mai lăsat să cred că-s hoț,
Când am furat iubire de la tine
Mult timp a trebuit să treacă,
Până ce seama eu mi-am dat,
Că poarta inimii era deschisă,
Ca eu să intru, fără să bat
Curaj mi-am făcut de multe ori,
Să-i mărturisesc iubirea mea,
Dar am rămas cu gura-nchisă,
Și în gâtlej mi s-a-necat vocea
Salvarea a venit tot de la ea,
Chemându-mă la o plimbare,
Am plutit pe-alei îmbrățișați,
Și m-am ales cu prima sărutare
De-aici am început și am plecat,
Pe drumul vieții, în călătorie,
De-a fost ușor sau greu am navigat,
Pe val, în doi, cu scumpa mea soție
Acum ne continuăm povestea,
Și spun făr' a greși una frumoasă,
Eu sunt cu vâsla, ea ține cârma,
Pereche fac..de lume..nici că-mi pasă!
Vesnic frumoasă fără egal
Nu-mi amintesc nimic deasupra-ți să existe...
Nici frumusețe, nici amor sau eros plin de pasiune,
Tu ești doar dragoste nebună,
Fie de-o clipă sau poate-o veșnicie!
Ce-ai dăruit,ai rupt din tine,
Și nu se uită...
Tu ești sirena ce-a ieșit din valuri,
Ești frumusețea ce-o visează marinarii
Ești zâna care vine-n visele frumoase,
Ești înger ce șoptește vorbele duioase,
Ai fost iubirea mea nemuritoare,
Precum corăbii temerare sunt aruncate-n valurile mării,
Destin ce-i dus în lumea asta mare!
Neînfricată ai fost dar și frumoasă tare!
Poveștile ce-ai scris toate-s din aur,
Nu au egal în strălucire,
Și poartă pietre prețioase,
Smaralde și safire!
Și chiar minciună de-ar fi fost,
Furtună într-un pahar cu apă,
Ce contează!?
Căci dragostea odată ce-i aprinsă,
Nici moartea n-o poate omorâ!
Amorul naște ființe,
Iar ființele-s amor la rândul lor
Cu glasuri,mers sau formă,
Gingașe-s toate,
Nimic nu-i mai presus de-acestea,
Și totuși lipsit de rațiune este amorul!
Nebunul cu chip frumos
Ce minte fermecat pe toată lumea,
Actor desăvârșit a fost sortit,
Discernământ nu are!
Se vrea doar consumat,trăit,
Și viețuiește precum un pește,
Ce cade-n plasa de pescari,
Se zbate ca să moară totuși în final,
Apoi renaște din propria-i țărână,
Precum pasărea Phoenix face;
Neștiind ce soartă crudă are,
Dar astăzi încă viețuiește;
Parând să prindă chip sau ființă nouă!
Despre amor aduc vorbire;
Aș vrea să-l văd pe cel ce știe să-l ucidă!
Dar știu că nu există!
Iubirea mea încă trăiește pentru tine,
Chiar de se zbate în visele confuze,
Are un ego doar al ei ,n-are rușine,
Și orice-i spun nu mă aude,
Amor,dragoste sau iubire
Am mai spus-o,
Nu sunt decât nemuritoarea nebunie!
(28 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)
Other poems by the author
Tot neamul meu...
Tot neamul meu e acuma sub lut,
Iar când păşesc e un pas peste tata,
De aceea mă aplec spre pământ să ascult,
Ce-mi zic străbunii şi care mi-e soarta.
Tot neamul meu e acuma sub iarbă,
Iar când păşesc o mângâi pe mama,
Sângele-n trup începe să-mi fiarbă,
Treptat înverzesc şi nu îmi dau seama.
Tot neamul meu e acuma în cer,
Iar când privesc sus, cineva mă priveşte,
Un semn dintr-o stea îmi apare stingher,
Şi simt cum în trup o celulă-mi sclipeşte.
Tot neamul meu e acuma în mine,
Şi-mi strigă din pământ, din ceruri înalte,
Când moartea va veni nefiresc şi la tine,
Prin pruncii tăi, să ne duci mai departe.
Ce frumoasă ești...
Ce frumoasă ești când îmi lipsești,
Amintirea-mi ninge peste suflet,
Păsările-mi spun că mă iubești,
Soarele mă arde cu-al tău zâmbet.
Ce frumoasă ești când iar nu ești,
Luna plânge întruna și suspină,
Stelele îmi spun că mă iubești,
Ochiul mi se scaldă în lumină.
Ce frumoasă ești când ești departe,
Dorul mi te cântă-n poezie,
Te iubește!...scrie într-o carte
Cu o lacrimă rămasă pe hârtie.
Ce frumoasă ești în gândurile mele,
Zbor ades cu ele înspre trecut,
Mi-am închis uitarea undeva sub piele,
Să nu te ia cu dânsa, de aia m-am temut.
Ce frumoasă ești când îmi lipsești,
Nu te mai întoarce niciodată acasă,
Păsările-mi spun că-mbătrânești,
Eu te port în suflet...tânără, frumoasă!
A șaptea zi
Mănâncă liliecii bufnițe de noapte,
Şi umblă șarpele pe mere coapte,
Se-ascund în scorburi pustnici goi,
Hai vino raiule înapoi!
Atomii se ciocnesc în eprubete,
În univers zbor îngeri pe comete,
Trudește Doamne și a șaptea zi,
Că ai Tu vreme spre a te odihni,
Şi fă-l pe om c-o inimă mai mare,
Și-n loc de mers, Tu fă-l să zboare,
Să stea cu îngerul de după gât,
Și când ești trist, să-ți țină de urât.
Viaţa
Pe eșafod stă și m-așteaptă viața,
Cu ștreangurile puse-n rând,
De aceea merg pe fir întins ca ața,
Echilibrist pe moarte pedalând.
Mă-mbrac și-n clovn câteodată,
În orice număr la nevoie figurez,
Căci viața într-o zi m-așteaptă,
Să fac un salt mortal de la trapez.
Înot mereu pe sub năvoade,
Și am lansări de bumerang,
Târâș mă-ndrept spre eșafoade,
Ca umbra-mi s-o agăț în ștreang,
Să păcălesc pe viață și pe moarte,
Să fiu uitat aicea pe pământ,
Și zilnic să-ntocmesc rapoarte,
Cu toți acei ce intră în mormânt.
Oamenii străzii - glosă
Sub felinarul ce întunericul străbate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Muşcând din mâini şi încurajări trucate,
Sperând că poate mâine, vor fi din nou iubiţi.
Sunt goi la trup dar cu o inimă curată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
E un tablou ce-n astă lume ţipă,
Strigând durerea şi mâhnirea,
Către avuţi şi-a lor ferice clipă,
Ce-i putredă şi amară cum e fierea.
Ei nu răspund căci inima le e de piatră,
Dar ştiu că a lor resturi aruncate,
Sunt strânse şi-mpărţite încă odată,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Nu vor din plinul lor să dăruiască,
Măcar o firmitură, doar pentru cei copii,
Că-s prinşi şi ei de soarta mişelească,
Ce-i poartă prin mizerii şi pustii.
Se bat cu pumnu-n piept că fac şi-ajută,
Că-s iubitori şi sunt de toţi iubiţi,
Dar niciodată nu au fost acolo unde,
Stau roată cei de soartă chinuiţi.
Mârşavă le e vorba ce-o grăiesc,
La fel ca sufletul lor de nababi,
Minciună-i adevărul ce-l rostesc,
Şi înjosire pentru cei sărmani şi slabi.
Spun că asupra nevoiaşilor veghează,
Că îi ajută să aibă chiar de toate,
Fiinţa, gestul însă îi trădează,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate.
Ei nu cerşesc la nimenea la uşă,
Lumea-i goneşte la muncă, nu l-a întins,
Dar sunt bătrâni şi viaţa li-i cam dusă,
De-abia se mai zăreşte din părul lung şi nins.
Au fost cândva oameni de seamă şi-n putere,
Dar de copii au fost izgoniţi,
Acum trăiesc în crâncenă durere,
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi.
La cei ce le-au furat fericirea,
Nu se revoltă-n prag, ba i-a iertat,
Gândind că poate aşa le-a fost menirea,
Sau cu ceva rău pe Dumnezeu au supărat.
Priviţi copii pe stradă la ai voştri taţi,
Şi de la ei să învăţaţi încă odată,
Căci poartă o comoară de care nu pot fi prădaţi,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Nu stingeţi lumina în traiul lor precar,
Nu închideţi uşa, căci ei nu vă vor bate,
Nu-l izgoniţi ca pe-un bătrân murdar,
Şi nu-i scuipaţi indiferenţă pe la spate.
Orgoliul în sufletul lor puternic izbeşte,
Le poartă umbra deformată pe pământ,
Şi chiar de se zbat în al sărăciei cleşte,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând.
O clipă străpunge ca un fulger viitorul,
Trăieşte doar o zi la fel ca ei,
Şi ai să simţi cât de puternic e dorul,
După fosta casă şi copiii tăi…
Cu trupul stors, agonic şi înfometat
Dar în piepturi cu o inimă curată,
Stau dârzi, cu-n zâmbet rareori crispat,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată.
La fel şi aceşti copii abandonaţi,
Ce casă le e iarba, soarele şi cerul,
Oare de ce nu-s trişti şi-ndureraţi?
În ce le este fericirea sau care li-i misterul?
Chiar şi în zilele mai nereuşite,
Când trupul le este sleit şi flămând,
Alături de bătrâni şi bătrâne slăbite,
Sunt veseli şi-i auzi râzând.
Sunt veseli şi-i auzi râzând,
Chiar dacă speranţa le-a fost demult furată,
Nu-s trişti, deşi îi vezi plângând,
Sunt goi la trup dar au o inimă curată.
Sperând că poate mâine vor fi din nou iubiţi,
Muşcând din mâini şi-ncurajări trucate,
Stau roată cei de soartă chinuiţi,
Sub felinarul ce întunericul străbate.
Veghetorul
Mi-e întreaga viață numai chin,
Un fulger din pământ spre cer,
În sânge-mi curge doar venin,
Și mușc din patimi și mister.
Alerg cu umbra în sincron,
Și construiesc giganți de lut,
Sunt pregătit de Armaghedon,
De sfânta luptă către absolut.
Mi-e întreg trecutul în pustiuri,
Și cern în plete ploi și vânt,
În cer, spășit, îmi caut alibiuri,
Când sunt chemat de Geea în pământ.
Mi-e casa, piscul unui vârf de munte,
Și mă rotesc pe boltă ca un vultur,
Iar moartea doarme pe tâmplele-mi cărunte,
Și-n fiecare an, de ea, mă scutur.
Absorb în mine a lumii răutate,
Smerit păzesc un sumbru viitor,
Car multe centenare în etate,
Și-s blestemat să fiu nemuritor,
Să stau de veghe aici pe stânci,
Cu veșnicia injectată în genom,
Iar moartea mea va fi numai atunci,
Când va pieri și cel din urmă om.