La cules de lacrimi
La cules de lacrimi,
De pe obraz de român,
Am trecut prin patimi,
Şi suflet străbun.
La cules de dor,
Din inima sa,
Am plutit pe un nor,
Prin care fulger-o stea.
La cules de iubire,
Din suflet şi neam,
Am simţit tresărire,
Ce la alţii n-o am.
La cules de lacrimi,
De pe obraz de ţăran,
E o durere continuă,
Şi-o suferinţă de neam.
Категория: Стихи про любовь
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 24 сентября 2023
Просмотры: 671
Стихи из этой категории
CODRUL PLÂNGE
S-au vorbit toamna și vântul
Să cutreere pământul
Să se asundă în pădure
Și tot farmecul să-i fure.
Sus în vârf de rămurele
Cântă în coruri păsărele,
Simfonie de culori
Te vrăjește până-n zori.
Dar un zvon de brumă rece
Fac ca frunzele,florile să plece,
Cântăreții triști se adună
Au plecat, ne fac din mână!...
Codrul plânge după ele
Noaptea-i neagră fără stele
Doar pustiul se așterne
Norii grei zăpadă cerne.
Așteptând iubirea
Așteptând mesajul tău,
Simt că mi se face rău.
Am un gol în stomac,
Și nu știu ce să fac.
Prima dată când ți-am scris,
Am fost curios și indecis.
Am încercat să-ți vorbesc,
Temându-mă să risc.
Totul a început ca o glumă,
Credeam că e de umplutură.
Dar după ce te-am cunoscut,
Eu sincer m-am îndrăgostit.
Acum, fiecare zi înseamnă așteptare,
Un mesaj de la tine, o alinare.
Și sper că dragostea noastră va dăinui,
Căci în inimile noastre mereu va trăi.
Cântecul tău...
Se pierde-un gând,
Ca frunza-n vânt,
Spre zări uitate,
Dar cui să-i spui,
Când pașii lui,
Sunt pași de moarte?
Și-n ceas târziu,
Pierdut, pustiu,
Mă-ntorc în mine,
Dar ce folos,
Când tot ce-a fost,
Nu-mi aparține...
Frânturi de dor,
Din visul lor,
Se sting, tăcute,
Pe drumul scris,
De-un glas ucis,
În lumi pierdute...
Tăcut, mă-nchin,
Străin, străin,
Privind spre stele,
Dar ce folos,
Căci chip frumos
Nu-i lângă ele...
Și-n noaptea grea,
Ca umbra mea,
Mă sting, departe,
Cu pas lejer,
Cu-n gând stingher,
Și-o veche carte...
E vânt uscat,
Și iarăși cad,
Din umbre șoapte.
Oare ce sunt,
Un dor mărunt,
Or iz de moarte?
Dar a rămas,
În vântul ars,
Urma iubirii,
Ca vechi ecou,
Cu sunet nou,
Pe-altarul firii.
Și-n noaptea grea,
Fără o stea,
Pierdut prin mine,
Eu mă destram,
Dar tot mai am,
Un dor de tine...
Poate cândva ai să vezi
Poate cândva ai să vezi tu cât te-am iubit, sau poate nu. Probabil tu nu crezi nimic din tot ce spun.
Dar, dacă nu-i așa, te rog explică-mi tu, cum ar putea un om a se ruga la Dumnezeu seară de seară pentru alt om, care străin îi e acum?
Și cum ar putea, oare, să-și dorească pentru el tot ce-i mai bun?
Poate c-ai râs de mine, spunând că între noi puțin a fost și dragostea nu avea cum să vină
Dar vei înțelege, poate, peste ani, că nu e vorba de timp, ci de persoană, că inima de tine mi-a fost plină
Ai fost exact ce mi-am dorit, omul pentru care m-am rugat atâta timp
Și știi că tot ce spun acum e sincer, pentru că nu am așteptat nimic în schimb
Plâng și acum, când scriu aceste versuri
Și, poate, voi mai plânge multe gânduri
Eu nu am scris vreodat' o poezie
Dar când mă uit la pozele cu tine în suflet mi se-așterne o bucurie
Ce simt acum? Simt dor, un dor imens care m-apasă
De dor am mers să te văd atunci, atunci când ai cântat
Și din tot sufletul mi-aș fi dorit să nu mă fi lăsat
Mă gândesc doar la cum eu te priveam, în ziua-n care prima dată te-am văzut
M-am rușinat, nu m-am uitat la tine și cred că numai Dumnezeu știe de ce nu am putut
Nu am putut atunci și nici acum nu cred că aș putea
Pentru că tu pentru mine ai fost și vei rămâne altceva.
AB
Deasupra tuturor ești tu
Iubito,
Tu ești deasupra tuturor
Când dragostea își are glasul său,
Căci Dumnezeu este iubire,
Precum o spun și Sfinții din vechime!
Așa știu eu că Cerul mi-a vorbit,
Din clipa când mi te-a trimis,
Ori mai degrabă pe mine mi te-a-ncredințat,
Să te iubesc așa cum nimeni n-a putut,
Căci dragostea e dar divin și nu e lesne de găsit!
Eu am știut că te iubesc din prima clipă când te-am privit,
Îți amintești sau nu,ce mai contează,
Sau poate n-am știut....
Dar știu acum!
Îmi amintesc cum noi pășeam agale pe poteci de munte,
Iar munții ne priveau nostalgic și ei pe noi,
Cum Raiul ne vorbea rostind tăcerea sa,
Chiar dacă noi temându-ne să nu apară pe cărare
Vreun urs iar teama era mare,
Dar dragostea alungă orice frică,
Iubito, Tu ești deasupra tuturor Când dragostea își are glasul său, Căci Dumnezeu este iubire, Precum o spun și Sfinții din vechime! (11 iulie 2024 Vasilica dragostea mea)
Vasilica
Nu pot să spun doar Vasilica
Căci este lesne de-nțeles
Ce mai lipsește lângă Vasilica
Tu sigur știi ce îți vorbesc!
Îndrăgostit sunt eu de tine
Și doar așa cu siguranță
Nu bine ci foarte bine îmi și stă,
Nu mai există-n astă lume
Femeie să risipească frumusețe,
Sau blândețe sau să râdă
Așa sonor și pitoresc!
(1 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
CODRUL PLÂNGE
S-au vorbit toamna și vântul
Să cutreere pământul
Să se asundă în pădure
Și tot farmecul să-i fure.
Sus în vârf de rămurele
Cântă în coruri păsărele,
Simfonie de culori
Te vrăjește până-n zori.
Dar un zvon de brumă rece
Fac ca frunzele,florile să plece,
Cântăreții triști se adună
Au plecat, ne fac din mână!...
Codrul plânge după ele
Noaptea-i neagră fără stele
Doar pustiul se așterne
Norii grei zăpadă cerne.
Așteptând iubirea
Așteptând mesajul tău,
Simt că mi se face rău.
Am un gol în stomac,
Și nu știu ce să fac.
Prima dată când ți-am scris,
Am fost curios și indecis.
Am încercat să-ți vorbesc,
Temându-mă să risc.
Totul a început ca o glumă,
Credeam că e de umplutură.
Dar după ce te-am cunoscut,
Eu sincer m-am îndrăgostit.
Acum, fiecare zi înseamnă așteptare,
Un mesaj de la tine, o alinare.
Și sper că dragostea noastră va dăinui,
Căci în inimile noastre mereu va trăi.
Cântecul tău...
Se pierde-un gând,
Ca frunza-n vânt,
Spre zări uitate,
Dar cui să-i spui,
Când pașii lui,
Sunt pași de moarte?
Și-n ceas târziu,
Pierdut, pustiu,
Mă-ntorc în mine,
Dar ce folos,
Când tot ce-a fost,
Nu-mi aparține...
Frânturi de dor,
Din visul lor,
Se sting, tăcute,
Pe drumul scris,
De-un glas ucis,
În lumi pierdute...
Tăcut, mă-nchin,
Străin, străin,
Privind spre stele,
Dar ce folos,
Căci chip frumos
Nu-i lângă ele...
Și-n noaptea grea,
Ca umbra mea,
Mă sting, departe,
Cu pas lejer,
Cu-n gând stingher,
Și-o veche carte...
E vânt uscat,
Și iarăși cad,
Din umbre șoapte.
Oare ce sunt,
Un dor mărunt,
Or iz de moarte?
Dar a rămas,
În vântul ars,
Urma iubirii,
Ca vechi ecou,
Cu sunet nou,
Pe-altarul firii.
Și-n noaptea grea,
Fără o stea,
Pierdut prin mine,
Eu mă destram,
Dar tot mai am,
Un dor de tine...
Poate cândva ai să vezi
Poate cândva ai să vezi tu cât te-am iubit, sau poate nu. Probabil tu nu crezi nimic din tot ce spun.
Dar, dacă nu-i așa, te rog explică-mi tu, cum ar putea un om a se ruga la Dumnezeu seară de seară pentru alt om, care străin îi e acum?
Și cum ar putea, oare, să-și dorească pentru el tot ce-i mai bun?
Poate c-ai râs de mine, spunând că între noi puțin a fost și dragostea nu avea cum să vină
Dar vei înțelege, poate, peste ani, că nu e vorba de timp, ci de persoană, că inima de tine mi-a fost plină
Ai fost exact ce mi-am dorit, omul pentru care m-am rugat atâta timp
Și știi că tot ce spun acum e sincer, pentru că nu am așteptat nimic în schimb
Plâng și acum, când scriu aceste versuri
Și, poate, voi mai plânge multe gânduri
Eu nu am scris vreodat' o poezie
Dar când mă uit la pozele cu tine în suflet mi se-așterne o bucurie
Ce simt acum? Simt dor, un dor imens care m-apasă
De dor am mers să te văd atunci, atunci când ai cântat
Și din tot sufletul mi-aș fi dorit să nu mă fi lăsat
Mă gândesc doar la cum eu te priveam, în ziua-n care prima dată te-am văzut
M-am rușinat, nu m-am uitat la tine și cred că numai Dumnezeu știe de ce nu am putut
Nu am putut atunci și nici acum nu cred că aș putea
Pentru că tu pentru mine ai fost și vei rămâne altceva.
AB
Deasupra tuturor ești tu
Iubito,
Tu ești deasupra tuturor
Când dragostea își are glasul său,
Căci Dumnezeu este iubire,
Precum o spun și Sfinții din vechime!
Așa știu eu că Cerul mi-a vorbit,
Din clipa când mi te-a trimis,
Ori mai degrabă pe mine mi te-a-ncredințat,
Să te iubesc așa cum nimeni n-a putut,
Căci dragostea e dar divin și nu e lesne de găsit!
Eu am știut că te iubesc din prima clipă când te-am privit,
Îți amintești sau nu,ce mai contează,
Sau poate n-am știut....
Dar știu acum!
Îmi amintesc cum noi pășeam agale pe poteci de munte,
Iar munții ne priveau nostalgic și ei pe noi,
Cum Raiul ne vorbea rostind tăcerea sa,
Chiar dacă noi temându-ne să nu apară pe cărare
Vreun urs iar teama era mare,
Dar dragostea alungă orice frică,
Iubito, Tu ești deasupra tuturor Când dragostea își are glasul său, Căci Dumnezeu este iubire, Precum o spun și Sfinții din vechime! (11 iulie 2024 Vasilica dragostea mea)
Vasilica
Nu pot să spun doar Vasilica
Căci este lesne de-nțeles
Ce mai lipsește lângă Vasilica
Tu sigur știi ce îți vorbesc!
Îndrăgostit sunt eu de tine
Și doar așa cu siguranță
Nu bine ci foarte bine îmi și stă,
Nu mai există-n astă lume
Femeie să risipească frumusețe,
Sau blândețe sau să râdă
Așa sonor și pitoresc!
(1 feb 2024 Vasilica dragostea mea)
Другие стихотворения автора
Trăiri contorsionate
Strigătul mi-e plânset,
Plânsul mi-e rânjet,
Rânjetul mi-e zâmbet,
Zâmbetul mi-e grimasă,
Iar grimasa mi-e urlet.
Urletul mi-e geamăt,
Geamătul mi-e suspin.
Suspinul mi-e mângâiere,
Iar mângâierea, strigătul meu,
Cufundat atemporal în tăcere.
Tâlhar pe cruce
Tăcerea mă cuprinde cu brațele-i grele,
Nesomnul topește o noapte fără sfârșit,
Mă privesc, dar nu recunosc faptele mele,
Și sunt doar povestea unui om rătăcit.
Rămân doar ecouri de pași pe pământ,
Sufletul frânt, nu-l mai simt, nu-l aștept.
Întunericu-mi cere să fac cu el legământ,
La schimb să îi dărui bătaia din piept.
Un fum se ridică din palme spre stele,
Și eu, ca o umbră, după el mă întind,
Absorb întuneric prin mâini și prin piele,
Deodată sunt hău, și abisul cuprind.
Parcă stau în genunchi cu călcâiele-n lună,
Pe dinăuntru sunt gol, aproape sunt vid,
În jur e tăcere, doar îngeri din clopote sună,
Și alături de El, mă zăresc răstignit...
Îndrăznesc să rostesc cu sânge pe buze:
Pomenește-mă Doamne, în împărăția ce-o ai,
Iar El, surâzând, îmi răspunse:
Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai!
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
O, de-aş fi...
O, de-aş fi o dimineaţă,
Să stau la fereastra ta,
Să privesc cum dormi tăcută,
Să te mângâi prin perdea.
O, de-aş fi o adiere
Să-ţi sărut obrazul roz,
Să-ţi aduc înspre vedere,
Tot ce-n lume e frumos.
Iar un fulg de nea de-aş fi,
Pe-a ta buză m-aş topi,
Să mă sorbi sub clar de lună,
Să fim pururea împreună.
O, de-aş fi o albă floare,
Să mă pui după ureche,
Să-ţi şoptesc plin de pudoare,
Vorbe dulci în limba veche.
O, de-aş fi copacul vieţii,
S-odihneşti la umbra mea,
Să-ţi simt vraja tinereţii,
Şi să-mi trag seva din ea.
Iar de-aş fi pământ sub iarbă,
Să mă calci cu pasul lent,
Lava-n mine o să fiarbă,
Şi-am să-nghit un continent.
Hai toamnă…
Hai toamnă, fă-mi frunza de-aramă,
Iarna să-mi bată în suflet cu teamă,
Amurgul fă-l roșu ca văpaia de foc,
Păsări să cânte al meu nenoroc...
Hai toamnă, fă-mi părul galben ca luna,
Din stele apuse împletește-mi cununa,
Zorii să-i verși în ochii-mi albaștri,
Să pot să vorbesc cu sfinți și sihaștri.
Hai toamnă, îngână-mi visarea târzie,
Presoară-mi cărarea cu iasomie,
Cu ploaie să-mi torni un cântec uitat,
Să-l port peste iarnă ca dor legănat.
Hai toamnă, dă-mi vântul să-mi smulgă căința,
Să-mi tremure vocea șoptindu-ți dorința,
Să scriu pe ferestre, cu abur și scrum,
Povești de iubire ce miros a parfum.
Hai toamnă, rămâi în inima-mi stinsă,
Ca fraga uscată, de brumă atinsă,
Să-mi curgă prin vene trecutul tău greu,
Să fiu ca un foșnet pe aripi de zeu.
Hai toamnă, într-o noapte, ca adiere,
Deschide lin ușa și intră-n unghere,
Te-așază la masa cu roade mănoase,
Să mâncăm și să bem cu perdelele trase.
Vremuri noi
S-a pus o ceață neagră pe pământ,
Pe suflet, ochi și-n caractere,
Pe unde mergem locu-i strâmt,
Şi orbecăim smintiți după avere.
Ne este sângele mai năclăit, mai rece,
Și ochii în orbită scufundați,
Uităm că viața ca un fulger trece,
Uităm c-am fost cândva ca niște frați.
Adulmecăm vânatul ca o fiară,
Tăiem în carne vie, ce tot ne e străin,
Ce nu-i al nostru, e musai ca să piară,
Căci sufletul ni-i plin, de ură și venin.
Ne-am preschimbat în umbre fără nume,
Purtăm în noi doar zgură și păcat,
Pe rude le mai știm doar din albume,
Nepăsători, rânjim, spre cel îndurerat.
Nici plânsul pruncilor nu ne mai frânge,
Nici soarele nu-l mai simțim în piept,
Sub pașii noștri, lațu-ncet se strânge,
Și-l condamnăm pe omul înțelept .
Dar ce va fi când totul va fi scrum,
Când bogăția va rămâne o povară,
Vom regăsi spre ceruri un alt drum,
Ori vom pieri sub lacrima amară?
Trăiri contorsionate
Strigătul mi-e plânset,
Plânsul mi-e rânjet,
Rânjetul mi-e zâmbet,
Zâmbetul mi-e grimasă,
Iar grimasa mi-e urlet.
Urletul mi-e geamăt,
Geamătul mi-e suspin.
Suspinul mi-e mângâiere,
Iar mângâierea, strigătul meu,
Cufundat atemporal în tăcere.
Tâlhar pe cruce
Tăcerea mă cuprinde cu brațele-i grele,
Nesomnul topește o noapte fără sfârșit,
Mă privesc, dar nu recunosc faptele mele,
Și sunt doar povestea unui om rătăcit.
Rămân doar ecouri de pași pe pământ,
Sufletul frânt, nu-l mai simt, nu-l aștept.
Întunericu-mi cere să fac cu el legământ,
La schimb să îi dărui bătaia din piept.
Un fum se ridică din palme spre stele,
Și eu, ca o umbră, după el mă întind,
Absorb întuneric prin mâini și prin piele,
Deodată sunt hău, și abisul cuprind.
Parcă stau în genunchi cu călcâiele-n lună,
Pe dinăuntru sunt gol, aproape sunt vid,
În jur e tăcere, doar îngeri din clopote sună,
Și alături de El, mă zăresc răstignit...
Îndrăznesc să rostesc cu sânge pe buze:
Pomenește-mă Doamne, în împărăția ce-o ai,
Iar El, surâzând, îmi răspunse:
Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai!
Apocalipsa mea
Pierdut mi-e pasul sprinten pe cărare,
În față nu mai e nimic din vechea junglă,
Iar mersul obosit îmi e fără răbdare,
Și nu mai știe pe unde ar vrea s-ajungă.
E totul fad, și-n jur întreg pământul crapă,
Sinistru urlă cerul înroșit și văile deșarte,
Văd lacuri și fântâni ce latră după apă,
Și abisuri nesfârșite ce jinduiesc a moarte.
Himerele amuțesc subit sub lungi priviri,
Iar munții plâng nemângâiați de stele,
Din ceruri cad întruna și îngeri, și martiri,
Și plânge Dumnezeu cu lacrimile mele.
Mi-aș țintui acum și trupul sus pe cruce,
Dar e târziu, și crucea, nu vrea de noi să știe,
Mi-e drumul rătăcit și n-am unde mă duce,
Decât să mor în vers, în poezia mea pustie.
Și simt că tot infernul lumii-l port în spate,
Din când în când am dreptul să respir,
Sunt obosit de-atâta umblet după moarte,
Și nici nu mai am dreptul să fiu măcar martir.
Și nu știu cât mai am puterea să rezist,
Și-n rai, și-n iad sunt porțile demult închise,
Și nici măcar ca nume, aici nu mai exist,
Că toate neamurile au fost pe veci proscrise.
Pun capul pe pământ și singur mă îngrop,
Dar lacrimi nu mai am pe mine a mă plânge,
Văd însă moartea furioasă cum vine în galop,
Mă smulge din sălaș și-mi scuipă-n vene sânge:
"Poetul e sortit să bântuie necontenit pământul,
Iar moartea să-l aștepte cât cerul vrea să-l ție,
Să poarte-n suflet: creația, lumina și cuvântul,
Să plângă neîncetat și-apoi durerea să o scrie."
O, de-aş fi...
O, de-aş fi o dimineaţă,
Să stau la fereastra ta,
Să privesc cum dormi tăcută,
Să te mângâi prin perdea.
O, de-aş fi o adiere
Să-ţi sărut obrazul roz,
Să-ţi aduc înspre vedere,
Tot ce-n lume e frumos.
Iar un fulg de nea de-aş fi,
Pe-a ta buză m-aş topi,
Să mă sorbi sub clar de lună,
Să fim pururea împreună.
O, de-aş fi o albă floare,
Să mă pui după ureche,
Să-ţi şoptesc plin de pudoare,
Vorbe dulci în limba veche.
O, de-aş fi copacul vieţii,
S-odihneşti la umbra mea,
Să-ţi simt vraja tinereţii,
Şi să-mi trag seva din ea.
Iar de-aş fi pământ sub iarbă,
Să mă calci cu pasul lent,
Lava-n mine o să fiarbă,
Şi-am să-nghit un continent.
Hai toamnă…
Hai toamnă, fă-mi frunza de-aramă,
Iarna să-mi bată în suflet cu teamă,
Amurgul fă-l roșu ca văpaia de foc,
Păsări să cânte al meu nenoroc...
Hai toamnă, fă-mi părul galben ca luna,
Din stele apuse împletește-mi cununa,
Zorii să-i verși în ochii-mi albaștri,
Să pot să vorbesc cu sfinți și sihaștri.
Hai toamnă, îngână-mi visarea târzie,
Presoară-mi cărarea cu iasomie,
Cu ploaie să-mi torni un cântec uitat,
Să-l port peste iarnă ca dor legănat.
Hai toamnă, dă-mi vântul să-mi smulgă căința,
Să-mi tremure vocea șoptindu-ți dorința,
Să scriu pe ferestre, cu abur și scrum,
Povești de iubire ce miros a parfum.
Hai toamnă, rămâi în inima-mi stinsă,
Ca fraga uscată, de brumă atinsă,
Să-mi curgă prin vene trecutul tău greu,
Să fiu ca un foșnet pe aripi de zeu.
Hai toamnă, într-o noapte, ca adiere,
Deschide lin ușa și intră-n unghere,
Te-așază la masa cu roade mănoase,
Să mâncăm și să bem cu perdelele trase.
Vremuri noi
S-a pus o ceață neagră pe pământ,
Pe suflet, ochi și-n caractere,
Pe unde mergem locu-i strâmt,
Şi orbecăim smintiți după avere.
Ne este sângele mai năclăit, mai rece,
Și ochii în orbită scufundați,
Uităm că viața ca un fulger trece,
Uităm c-am fost cândva ca niște frați.
Adulmecăm vânatul ca o fiară,
Tăiem în carne vie, ce tot ne e străin,
Ce nu-i al nostru, e musai ca să piară,
Căci sufletul ni-i plin, de ură și venin.
Ne-am preschimbat în umbre fără nume,
Purtăm în noi doar zgură și păcat,
Pe rude le mai știm doar din albume,
Nepăsători, rânjim, spre cel îndurerat.
Nici plânsul pruncilor nu ne mai frânge,
Nici soarele nu-l mai simțim în piept,
Sub pașii noștri, lațu-ncet se strânge,
Și-l condamnăm pe omul înțelept .
Dar ce va fi când totul va fi scrum,
Când bogăția va rămâne o povară,
Vom regăsi spre ceruri un alt drum,
Ori vom pieri sub lacrima amară?