Cântecul tău...

O iubire oarbă a unui suflet timid,

Ce n-a avut curaj să rostească,

Să strige, să urle . . .  te-am iubit,

La câtă iubire, o vorbă firească.

Cu ochi umezi şi suflet tremurând,

Fiind lângă tine, simţind că mă topesc,

Vreau să-ţi împărtăşesc iubirea plângând,

Dar crede iubito, nu pot să vorbesc,

Căci apăsarea din suflet e cît un munte,

Mă rog lui Eros să-mi vină-n ajutor,

S-o rupă, s-o spargă, curaj să mă inunde,

Să-ţi pot spune iubito, că fără tine mor.

Dar Eros nu-mi ascultă rugămintea,

Rostită pentru a nu ştiu-câta oară,

Neputinţa îmi apasă mintea,

Iubirea printre degete îmi zboară.

Rămân cu sufletul şi inima aridă,

De amor şi iubiri mistuite,

Fiindcă sunt o fiinţă timidă,

A cărui vorbe rămân nerostite.

I.

Mai ții minte

când m-ai sărutat

prima oară?

Am murit puțin...

II.

Te sorb din ochi,

și simt că beau lumină,

și nici măcar nu ești tu,

ci umbra ta.

Hai vino...

Orbește-mă!

III.

Aleargă, aleargă, aleargă...

bate, bate, bate din aripi,

mai tare, mai tare...zbori!

Așa arată îngerii,

să nu mai cobori,

niciodată...

IV.

Plâng strămoșii în mine,

prin oase,

prin privire

prin fața ovală,

prin toate...

Dar sub gorunul bătrân,

de sute de ani,

plânsul încetează,

iar crengile, înmugurind,

mă îmbrățișează.

V.

Dacă nu-ți pot rosti

cuvinte frumoase,

pot să te mângâi?

Atâta liniște e-acum în toate,

C-abia se mai aude al meu glas,

Eternitatea parcă nu mai poate,

Și cere-un veșnic bun rămas.

Atâtea griji și atâta tragedie,

Abia mai pot pe umeri să suport,

Iar fiecare pas îmi pare-o nebunie,

Spre aceeași prăbușire ce o port.

Atâta drum se pierde-n mine,

Că nici nu știu ce-a fost și ce va fi,

Dar simt cum vechi dureri străine,

Se-aprind în ruguri zi de zi.

Și totuși, într-o margine de suflet,

Un dor tăcut începe să-nflorească,

Ca și cum timpul, după atâta umblet,

A hotărât subit să se oprească,

Iar peste gânduri, ca o ploaie lină,

Se lasă pacea, fără nici un glas,

Și tot ce-a fost clipă străină,

Se risipește-n vremea fără ceas.

Simt azi o răsuflare adâncă,

Povara de pe umeri m-a lăsat,

Iar trupul greu precum o stâncă,

E-un colț de piatră înaripat.

De ce umbra mă strigă, 

Când umblu fără soare, 

Și plânsul nu irigă, 

Uscatele-mi ogoare? 

De ce-am râuri în față, 

Și poduri nicăieri, 

Iar inima mă-nvață, 

Să tac în loc să zbier? 

De ce se frânge zborul,

În aripi de tăcere,

Și plânge-ntruna dorul, 

Lipsit de revedere? 

De ce noaptea se-aprinde,

În suflet ca un rug,

Iar luna mă cuprinde, 

Când vreau spre zori să fug? 

De ce rămâne-n mine, 

O sete fără rost,

Când caut prin destine, 

Un semn din ce am fost?

De ce sunt ca o rană, 

Ce nu-și găsește leac, 

De ce sunt rădăcina,

Lipsită de copac...? 

Am iubit ca și cum aș fi vrut să mă topesc în tine,

când tu erai o flacără,

iar eu o ramură de lemn care dorea să se mistuie până la cenușă. 

Iubirea mi-a luminat noaptea atât de tare,

încât somnul n-a mai găsit niciun colț de întuneric

în care să se așeze.

Iubind, ne-am înălțat tinerețea până la ceruri. 

Dar tu, tu mi-ai lăsat focul tău și ai plecat.

De atunci, ard parcă de o veșnicie… 

Și mi-e dor de cenușă.

Ne-am depărtat de Dumnezeu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

Ne place în ură să trăim,

Să gemem de păcate mari,

La fel ca demonul să fim,

Anticrişti revoluţionari.

Multe sunt în astă lume,

Zdruncinată de războaie,

Alte-s rele, alte-s bune,

Însă toate ne înmoaie,

Căci povara e prea mare,

Şi încercând s-o micşorăm mereu,

Am făcut-o şi mai mare, căci

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Cum ploaia irigă puietul,

Din care creşte copacul,

Aşa ura ne inundă sufletul,

Din care se naşte păcatul.

Nu vrem să facem nimic,

Nu vrem ca iubiţi să mai fim,

Din rău muşcăm câte un pic,

Noi toţi ce creştini ne numim.

Lăsăm aşa în voia lui satan,

Purtaţi de a lui mreje viclene,

Reacţionăm doar gândind în van,

Fiind atraşi de ispite obscene.

Iar cum plin de omizi e pomul,

Plin de păcate ni-i sufletul şi greu,

Urând, ne-am depărtat de Domnul,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu.

Sperăm cu toţi într-o iertare,

Venită iar de la Isus,

Izbăvindu-ne de faptele murdare,

Făcându-ne egali Celui de sus.

Aşa de mult El ne iubeşte,

Dar noi iubiţi nu vrem să fim,

Cu dragoste, El tot ne mântuieşte,

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim.

De ce cu visuri să trăim,

Când visul îl putem îndeplini?

Doar buni şi milostivi să fim,

Iar semenul să îl putem iubi.

Dar nu, e osteneala mult prea mare,

Căci inima-n păcate ne-o zidim,

Cu mintea înceţoşată şi mâinile murdare,

Ne place în ură să trăim.

Să fim conduşi spre întuneric,

Spre pierdere şi neeternitate,

De pofta şi simţul luciferic,

Ce ne împinge de la spate.

În spate stă şi tot ne-apasă,

Să devenim nişte tâlhari,

Să jefuim pe cel de-acasă,

Să gemem de păcate mari.

Ca Iuda vrem să devenim,

Să-L vindem pentru arginţi,

Părtaşi cu demonul să fim,

Şi apoi să cerem rugăminţi.

Inchidem cartea sfânta de pe raft,

Ca-n ură şi invidie să trăim,

Dorinţa noastră e de fapt,

La fel ca demonul să fim.

Veniţi-vă în fire oameni buni,

Acum cât nu e prea târziu,

Ardeţi ura prefăcând-o în tăciuni,

Şi îndreptaţi-vă privirea către Fiu,

Înainte ca răul din noi să stârnească,

Împotrivirea spre Cel Atot-vizionar,

Fiindcă atuncea o să ne numească,

Anticrişti revoluţionari.

Anticrişti revoluţionari,

La fel ca demonul să fim,

Să gemem de păcate mari,

Ne place în ură să trăim.

Ştiind că-n fiecare zi păcătuim,

Şi totuşi ne rugăm la El mereu,

Noi toţi ce creştini ne numim,

Ne-am depărtat de Dumnezeu.

Sunt obosit, iubito și lumea-i mult prea grea,

Mă poartă printre umbre, mă strânge înspre ea.

Dar te găsesc prin vise, pășind lasciv prin gând.

Și timpul se-oprește. Nu mă mai simt înfrânt.

Si vreau doar să mă cufund în simțurile tale,

Să uit de ploi, de vânturi, să umplu clipe goale,

Să dorm pe-al tău suflet, s-aud cum mă alinți,

Să-mi fii a mea chemare si sufletu-mi să-l simți.

Vreau ca iubirea ta să îmi ghideze visul,

Să-mi stingă tăcerile, să-mi aline-abisul.

Să-mi fii adăpostul în care să m-afund,

Când de lumea rece vreau sa mă ascund.

Nu vreau altceva, decât pe noi doi,

Să-mi fii odihnă lină peste vânt si ploi.

Căci brațele tale sunt a mea chemare

Când inima-mi caută un colț de uitare.

Se-aude-n mine iarba cum mă cheamă,

Cu rădăcini de umbră mă-nvelesc,

Îmi cresc pe tâmple frunze de aramă,

Iar pașii mei prin timp se-nzepezesc.

Pe umeri port tăceri de altădată,

Ca pe o haină roasă de-nserări,

Și-n pieptul meu o mare tulburată,

Cu fiecare val mi-aduce alte stări.

Iar când mă-ntorc în mine ca acasă,

Cu ușile zidite-n fragede amintiri,

Găsesc lumina caldă și frumoasă,

Ce o purta măicuța dragă în priviri.

În mine mierla-și cântă însingurarea,

Mă desfrunzesc de ani ca o pădure,

De plânset ochii și-au schimbat culoarea,

Și mă rog zilnic nopții să mă fure.

Din umbra vremii cad încet cuvinte,

Ca niște frunze lipsite de copac,

Le-adun la piept, le leg de cele sfinte,

Și peste rană le presar ca leac.

Dar vai, cum vântul mă destramă,

În brume reci prin toamnă rătăcind,

Rămân în lume ca o veche ramă,

Dintr-un tablou cu luna înflorind.

Am ajuns la anii vieții

Când pot spune am de toate,

Și te rog pe Tine Doamne,

Dă-mi mai multă sănătate

Am și casă și nevastă,

Puțini bani puși deoparte,

Mândru sunt de fiu și noră,

Că au studii și știu carte. 

Sigur,  mai am o dorința 

Să  fiu bunic, s-am nepoți, 

Iar de Domnul se îndura

Poate cresc și-un strănepot .

Încă sunt în câmpul muncii,

Mă îndrept spre pensionare,

Ziua o încep cu Tatăl Nostru,

Și nu uit s-aprind o lumânare.

Simt cum timpul trece iute,

Și îmi ia cu el din viață anii,

Doar câțiva am vrut să cumpăr,

Mi s-a spus...păstrează banii!

… Cred că sufăr de inimă

plină, plină,

(în ultimul stadiu)

pentru că încep să mă asemăn

din ce în ce mai tare

cu o lumină.

Tot ce știu despre lumina asta

este ca îți este identică, aș putea să zic,

(ba nu, tu ești mai frumoasă)

oricum de când mi-e dor de privirile tale,

până și boala asta incurabilă

e mai blândă un pic.

Dacă am fi construiți fizic din lumină,

Te-aș duce pe marginea unei prăpastii să iți spun că te iubesc,

într-un decor plin de crini,

în timp ce mă dau mare în fata altor lumini.

Tu nu ai zice nimic,

Dar din felul tău de a mă privi,

de a fi,

te uiți prin mine și îmi spui că deja știi.

Și îți pui mâna pe obrazul meu,

dar nu rezist atingerii tale

așa că îți iau mâna în mâna mea

și îți sărut podul palmei.

Inima îmi bate ca nebuna,

(Nu serios, ți-am zis la început ca sufăr de inimă plină, plină)

Ne uităm unul la altul cu atâta iubire,

Că stânca pe care stăm nu ne mai ține.

Dar stânca a pierdut din vedere

că suntem lumini și luminile

nu mor în cădere.

(Doar de inimă plină, plină)

Îmi cer iertare mie

Ca n-am putut ierta 

Ca nu a fost sa fie

Ce cred ca trebuia...

Îmi cer iertare pentru 

Apusuri nevăzute

Pentru zilele plânse,

Momentele pierdute...

Îmi cer iertare pentru 

Clipele uitate...

Răsărituri negre..

Și pentru nedreptate..

Îmi cer iertare mie...

Pentru povesti citite...

De atâtea ori visate...

Dat totuși ne trăte...

Îmi cer iertare iar...

Ca viata care-i dar...

Am risipit jumate

Pentru ce nu se poate 

Îmi cer iertare din nou

Petru lacrimi vărsate

Pun mana pe stilou...

Le-oi imprima intr-o carte....


(A.Turcan)

Aș vrea sa strâng la piept, într-o îmbrățișare-adâncă,

Copiii ce-au trăit cu inima pe stâncă,

Ce-n viciu și-au găsit doar umbrele-i pierdute,

Rămând pe veci captivi în luptele tăcute.

Copii ce au fost părinți, cărând poveri amare,

În case-n care dragostea era doar-o întâmplare.

S-au zbătut să crească, să fie stâlp și scut,

Uitând că și ei însăși au nevoie de-ajutor.

România se miră, că tinerii-s fugiți,

De gândul unei case, de visuri împliniți.

Dar cum să-și dorească familie și rost,

Când haosul în sânge a devenit adăpost?

Au confundat iubirea cu trupuri trecătoare,

Și casa cu o luptă, o veșnică-ncercare.

N-au cunoscut ce înseamnă să fi iubit curat,

Când prinții lor au doar umbre de-mprumumutat.

Pe cei ce au pierdut părinți, 

căzuți-n negru hău.

Sau alungați de-acasă, învățați că n-au sălășluire-n râu.

Pe cei ce au părinții vii, dar suflete pustii,

Absenți din viețile care ar trebui să fie vii.