Să nu-mi mai scrii...

Sclipesc miriadele pe cer
Înecate parcă-n bleu,
Le admirăm și le-adorăm,
Cum te admir și eu pe tine,
Dar rămân cufundată-n acest întuneric gol
Și te pierd prin miriadele de sclipiri din jurul tău!

Ai spus că nici moartea nu ne va despărți,

Dar te caut disperată prin aceste părți,

Și tot ce văd sunt numai cărți.

Ți-am zis că dacă mi-aș putea alege Raiul

Cărțile ar fi detaliul.

Unde ești? Eu te aștept.

Tot ce faci este nedrept.

Chiar îți place să te joci,

Tu nu vezi că mă sufoci?!

M-am plictisit să tot aștept,

Eu nu mai pot să te accept.

Îmi pare rau, eu am plecat

Cerul s-a întunecat.

De n-ai știut iubita mea

Cum ne-au străpuns săgețile lui Cupidon,

Povestea lui Amor se pare că-i asemenea lui Eros,

Și toată taina iubirii ce ne-a cuprins

Pe mine mai întâi apoi pe amândoi,

Desigur și pe tine,

Pare un vis trimis de zei să ne iubim!

E dragostea destinul unor oameni obișnuiți ca noi?

Ori noi bieți muritori înflăcărați și îmbătați de-a lui Amor licoare,

Am devenit niște mici zei

Cuprinși de o iubire așa mare?

Ce mai contează acum acestea toate,

Ce-mi par mărunte pe lângă o dragoste ce crește cât un munte,

Căci clipele frumoase de iubire

Ce-am trăit sau cele ce încă nu-s venite,

Nu se aseamănă cu mai nimic

Din cele povestite!

(23 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Iubesc acei ochi ai tăi

Ochi de care m-am îndrăgostit

Ți-ai ales un risipitor poet.

Cât îți voi mai scrie ?

Ce mai faci ,dragul meu străin,

Mă mai crezi tu divină?

Pururi veci te-aș săruta

Inima-mi spune să te simt mai mult

Iar eu doar pe ea știu să o ascult.

Ia-mi trupul și fă-l al tău

Doar ție-ți aparțin, sunt iubirea ta

Prin tine a avut loc Renașterea mea.

Când de-abia răsar zorii

Tu deja-mi ești pătruns în gând

Satisfăcându-mă,trupu-mi atingând.

Îmi aud urechile tale șoapta?

“Te iubesc”.(spus încet)

“Te iubesc din toată inima”.

Te-aș iubi tot mai mult

Nu te-aș mai lăsa, te-aș sprijini

Așa vom putea îmbătrâni.

Nu-ți cer milioane,

Ci doar o floare

Însoțită de un sărut 

Nu am nevoi de mai mult

Nu-ți cer cadouri scumpe,

Ci dragostea ta să-mi umple

Inima cu simple gesturi

Și să-mi fi alături.

Să împărțim visuri

Contează pentru mine 

Să facem împreună amintiri

Doar eu și cu tine

Numai un gest romantic,

Ceva autentic

Și mă vei cuceri

Cu rețeta inimii.

Zâmbetul tău în tablou

Cel mai potrivit cadou

Inima ta de stea

Jumătatea care-mi lipsea.

Îmi plac florile de nu mă uita

Ele reflectă cerul infinit

Albastru neîntrerupt de nori

Albastru neîntrerupt de noi

Plăpânde și cu petale mici

Frumoase și cu multe înțelesuri

Oglinda sufletului, ochii

Oglinda sufletului, ochi albastrii

Flori de câmp răsfirate pretutindeni

Păstrează amintirile tuturor

Sentimente de dor și tristețe

Sentimente de "nu te voi uita"

Albastru ca reflexia in apa

Albastru ca cerul de ieri

Albastru ca ochii de mâine

Albastru de "vreau sa te uit"

O umbră mută îmi cântă-n odaie,

În mine trăiesc doar ochii și glasul,

Coasa așteaptă lângă șira de paie,

Iarba îmi plânge dorul și pasul.

Pe laviţa rece trupul  îmi șade,

Vântul îmi bate prin ramuri în geam,

Lacrimi șiroaie ca o ploaie ce cade,

Trosnesc pe podeaua, pe care treceam.

Hainele sumbre îmi miros a tămâie,

Am brațele moi parcă sunt numai vată,

Dorul de-a merge, mă roade-n călcâie,

Și-aș vrea să alerg ca o fiară vânată.

Pașii mă strigă din drumuri uitate,

Umbrele nopții mă leagă-n oftat,

Sub gene uscate, visările toate,

Se sting ca un foc ce-a fost inundat.

Luna-mi așază argintul pe tâmple,

Frigul se zbate-n odaie tăcut,

Glasuri pierdute, de jale mă umple,

Și-mi sună-n ureche un cântec trecut.

Umbra din colțuri îmi fură privirea,

Ochii mi-s grei, mă apasă întruna,

Timpul se frânge, îmi stinge sclipirea,

Pleoapele-nchid, grăbindu-mi furtuna.

Însă sub coasa ce tace și-așteaptă,

Viu mai tresalt în oftatul târziu,

Încă mai simt cum lumina se-ndreaptă,

Spre cel ce am fost… și n-am să mai fiu.

Se-ntoarce tăcerea în vatra pustie,

Lăsând doar un abur cu miros de tămâie,

Și-n fumul subțire ce-ncet se îmbie,

Rămâne un dor, într-o odaie pustie.

Totul e alb, privirea mi-e albă,

Iar iarna bea țurțuri la halbă,

Ninge ciudat din pământ către cer,

Iar vântul turbat împrăștie ger.

Totul e alb, și albă mi-e fața,

Iar iarna sub soare-și dă viața,

La berărie se vinde zăpadă,

Lumea consumă troiene în stradă.

Totul e alb, și beția mi-e albă,

Calul îmi paște gheață, nu iarbă,

Printre ninsori sub un soare defunct,

Alerg... și sunt fulg, și sunt punct.

Totul e alb, și urma rămasă e albă,

Iarna îmi stă adormită sub barbă,

Ninge ciudat din ochii mei către cer,

Țin iarna în mine și-i sunt temnicer.

Plâng iarăși peste adânca-ți rană, 

Ca sângele să ți-l încheg în vers, 

Iar lacrimi lucind pe obraz în goană, 

Străbat același drum prin univers. 

Ți-e gândul mort și steaua neagră, 

Cu ochii mei albaștri o reaprind, 

Și muguri curg din inima-ți beteagă,

Pe pieptul meu de gheață, înflorind. 

Și nu mai știu de ce și cum dar plâng, 

Cu ochii înecați în ochiul tău tăcut, 

Umil m-aplec cu buzele și strâng, 

Săruturi rătăcite de când ne-am cunoscut. 

Cândva vei spune: el a fost o umbră, 

Iar umbra lui era și umbra mea, 

Sub ea îmi murmura tăcerea-mi sumbră, 

Și tainicul sărut pe buze-mi îngheța.

Acum când sufletul mi-e rece și uitat, 

Când amintiri îmi folosesc drept hrană,

Cu al tău sânge în versuri închegat, 

Eu plâng cu rana mea, adânca-ți rană. 

Ne este vorba caldă și mieroasă,

Dar zilnic jefuim morminte,

Trădăm pe fratele din casă,

Și-n spovedanii siluim cuvinte.

Avem și măduva stricată-n oase,

C-am  adoptat noi legi și ritualuri,

Iar simțurile calde și frumoase,

Le-am înecat voit în false idealuri.

Ologilor pantofi le-am comandat,

Iar ciungilor mănuși brodate,

Apoi i-am prins și spânzurat,

Pe acei ce ne-au cărat în spate.

Ne ard biserici zilnic din senin,

Și căutam prin ceruri piromani,

Prescura ni-i dospită cu venin,

Și totul se rezumă doar la bani.

De-i negru, tu trebuie să spui că-i alb,

De e bărbat, tu minți, ea e femeie,

De-i frig, gândește că ți-e cald,

Dă foc la cărți, la tuș și la condeie.

Va trebui să ne-ascundem toți în hrube,

Aceasta cred că-i unica salvare,

Ne-om curăța de mucegai și bube,

Plângând pe acei rămași sub soare.

Sunt plin de răni deși nu port războaie,

Mi-s ochii-n lacrimi deși nicicând n-am plâns,

Și cad din mine, ca stropii mari de ploaie,

Dezamăgiri ce-n suflet prea multă vreme-am strâns.

Mi-e zborul frânt adesea, și aripi nu mai am,

Târâș îmi este mersul și coatele zdrelite,

Privirea-mi este ștearsă ca sticla dintr-un geam,

Și trag obloane grele sub pleoapele obosite.

Mi-e inima o candelă ce arde-n întuneric,

Dar vânturi reci o sting și flacăra-i se frânge,

Iar dorurile toate, în cântec efemeric,

Se pierd pe căi uitate, sub cerul care plânge.

Și-aș vrea să strig dar glasul mi-e lut fără suflare,

Cuvintele se sfarmă în umbre fără rost,

Iar sufletul mi-e piatră sub vremuri prea amare,

Un far ce nu-și mai poartă lumina-n avanpost.

Nu-i lanț să nu se rupă, nici zid trecut prin vreme,

Nici plâns necontenit, nici pas îngenuncheat,

Și chiar de port în mine o rană care geme,

Să-i caut vindecare, eu umblu neîncetat.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Calcă cu pasul pe rană și sânge,

De mână mă prinde ca pe o stea,

Căci noapte mi-e tristă și plânge.

Aleargă spre mine, aleargă întruna,

Căci lațul de gât mi se strânge,

Cară în spate de-o fi și furtuna,

Aleargă iubito, aleargă, nu plânge.

Aleargă spre mine, aleargă o zi,

Amurgul de aramă lasă-l în spate,

De mână mă prinde, nu te opri,

Căci inima abia de-mi mai bate.

Aleargă spre mine, aleargă nu sta,

Căci moartea e iute, te întrece,

Privește spre cer cum cade o stea,

Aleargă iubito...că mâna mi-e rece!