Declaratie

În fiecare carte dragostea-i ca și un basm,

Un basm frumos, cu fantezii rămase-n vis,

Cu sentimentele trăite-n mare 'ntuziasm 

Ce stau doar după cheia unui lacăt închis.

Momente plăcute poți începe să trăiești,

Clipe imaginare poți începe să percepi,

De fiece dată când un roman îl recitești

Cu un sens ce mai adânc îl tot concepi.

...

De ce nu credem c-ar fi posibilă voința,

C-ar fi posibil să luptăm cu încredere,

Să mergem înainte mereu tot cu știința 

Că doar fațada-i făcută din acele litere?

15.10.24

Se tot vorbește de perfecțiune,

De frumos sau de celest,

De soarele ce luminează lumea cea căzută,

Sau de frumoasele povești

Cu prinți,prințese și castele

Ori de eroii din legende,

Viteji ce încă viețuiesc,

În cărțile celebre...

Se stie despre ce vorbesc...

Cu siguranță tu iubito,

Ești singura poveste

Pe care-aș vrea s-o povestesc!

Când vine vorba de iubire

Ori frumusețea ce-i prinsă la vedere

În părul tău învolburat,

În ochii care-ți ard ca două stele,

Pe buzele ce-ți stau să mă sărute,

Sau mai degrabă să mă-ncânte

Când îmi vorbești și când zâmbești

Lăsând nostalgice suspine

Când te întorci și vrei să pleci

Și-o faci cu pași mărunți și delicați...!

Alerg și-n vise după tine

Nevrând să mă trezesc...

Sperând că pot să te sărut

Săruturi ce nu se termină

Și se învârt ca într-un cerc,

Ca să ajungă tot în locul

De unde mai devreme au plecat!

Se tot vorbește de perfecțiune,

Tu ești aceea când zâmbești,

Și mă privești poate cu milă,

Ori mai degrabă mă iubești,

Dar eu sunt cel ce te iubește mai întâi pe tine,

Precum e începutul în povești!

(20 februarie 2024 Vasilica dragostea mea)

Aş vrea să-ţi spun cât sufăr, 

Cât te iubesc de mult,

Dar nu mai pot iubito,

Că după tine-s mut.

Şi-aş vrea să îţi văd chipul,

Din ochi ca să ţi-l sorb,

Dar nu mai pot iubito,

Că după tine-s orb.

Şi-aş vrea să-ţi aud glasul

Cel dulce şi plăcut,

Dar nu mai pot iubito,

Că după tine-s surd.

Şi-aş vrea să scap odată

De dorul ce ţi-l port,

Dar nu mai pot iubito,

Că după tine-s mort.

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
departe, o frunză se-aşterne din zbor.

Când timpul se-opreşte în braţele tale,
eşti foc ce se stinge prin văi senzuale,
te poartă chiar frunza ce vântul sărută,
curgi freamăt de gând în trăirea avută.

Mi-e verdele frunzei şi hrană, şi-otravă,
copacul mă prinde-n coroana-i hulpavă,
din ramuri curg patimi, simt seva trăirii,
eşti suflet de frunză, chiar frunza iubirii.

Vrăjită de noapte sub bolta-nstelată,
în braţele toamnei te-arunci însetată,
arzi patimi ascunse-n tăceri ostenite,
sub verdele crud nasc culori veştejite.

Din ramuri golaşe mai pâlpâie vise,
frânturi de trăire în versuri nescrise,
o frunză-i departe, purtată de vânturi
spre zări de iubiri ferecate în cânturi.

O vorbă se-ascunde în bobul de rouă,
prin lumea întreagă cărările-mi plouă,
sunt ramuri în mine, au coaja-nroşită,
fântâni oglindind al meu suflet ispită.

La fel te-am pierdut şi astăzi ca ieri,
un mugur născut în vechi primăveri,
de ramuri atârnă doar lacrimi şi dor,
m-aplec spre o frunză căzută şi mor.

Sper ca asta poezie sa ramana-n asta lume

Am iubit si o sa iubesc cate zile am sa traiesc

Puterea data de iubire este de necomparat

Traiesc ca sa iubesc, iubesc sa simt ca traiesc

Fericirea e in van, cand eu pe tine nu te am

Te-am avut si m-a durut..

Cand intr-o zi te-am pierdut

Imi spui ca sinto ceva si ca ma placi

Da nu-i de ajuns sa te schimbi

Iar eu nu mai vreau, nu mai pot

Sa pierd timp

Pentru ceva ce nu mai are rost

Pentru ceva ce doar credeam

Ca e frumos

Da-i al naibii de dureros

Trebuia sa pun de mult stop

Da n-am avut curaj

Cand eram langa tine

Parca eram in sevraj

Imi asum tot, imi asum tot

Imi asum tot ce-a fost intre noi

Imi asum durerea, tristețea

Ce-am trăit o pt amandoi (bis)

Fiindcă am fost fericita

S-asta nu voi nega

A fost un vis frumos

Dar realitatea zice altceva

Imi asum tot, imi asum tot

Imi asum tot ce-a fost intre noi

Imi asum durerea, tristețea

Ce-am trăit o pt amandoi

Tin prea mult la tine

Da nu pot comtimua

Iubirea ce mi-o oferi

E toxică si grea

Am rupt bucăţi din mine

Pentru inima ta

Dar drumul catre noi

Nu-l mai pot înfrunta

Imi asum tot, imi asum tot

Imi asum tot ce-a fost intre noi

Imi asum durerea, tristețea

Ce-am trăit o pt amandoi

Pe un drum bisericesc

Merg c-un pas bolesc

In timp ce privesc

Cum visele-mi zdrobesc

Din intunericul diabolesc

Vezi, ușor, cum strălucesc 

Nemărginirile care ma amăgesc. 

Nu le sunt dator, dar platesc. 

Plătesc pentru a lor răutate

Talant, cu talant in greutate

Pentru multe păcate 

Care-mi sunt interpretate

Credinta mea e a zeilor

Inima mi-o dau vremilor

Parearea,, vorbitorilor

Gandurile mele, vânturilor

Visele, tulburarilot

Si nu asta-m ales

Ma tot gandesc

De ce prigonesc, 

In asa mare exces? 

Mi-e necunoscut. 

Cu ce am gresit? 

Ca m-am nascut? 

Atunci de ce mi-e însușit 

Sa sufar pentru voi

Sa fiu un vistovoi

Care trage cat un razboi

Din cauza ale voastre nevoi? 

Prin a voastra urzurpare

Tot ce iubesc dispare

Tot ce imi doresc, moare

Nu regret, dar totusi doare. 

Buzele mele
Cu durere
Rostesc fara voie
In taine soapte
Ale tale nume
Ca poate maine
Dorule, o vei aduce
Inapoi la mine

A mea dragoste
Aprinde usoare
Prime momente,
Dorinte senine
Devenite priviri senile
O iubire
Cu colturile ciunge
Din prea multe sacrilege

Sufletul emerge
Cu faradelege
Fara a subintelege
Ce-i va face bine
Si recurge
Prin a atrage
Putina atentie
De la tine

Inima-mi parcurge
Raurile de tristete.
Acuma stie
De te va atinge
Se va arde
Precum datile trecute
Dar cu toate, extige
Pentru ceva ce distruge

Din adancuri spumante dorinți

Se dezlantuie ametite spledori,

Rasarind din ale demiurgului bolti

Necistitele din vis comori.

Ma mai alinta un jint,

La un colt de suflet,

Ca inima, nu mai poate duce,

De cand singura bate pe cai pierdute.

Si de-ar fi sa-mi apari doar in vis...

Am sa aleg sa dorm profund pe veci,

Prea pierdut, prea ratacit sunt

De la ultimul nostru...rămas bun...

-“Tată, ce sunt acestia?”
Oameni fiule, de acestia trebuie sa te feresti.
-“Dar de ce, care-i explicatia?”
Vezi tu fiule, nu toti serpii sunt veninosi, dar tot muscă…
-“Și nu stiu ce e iubirea?”
Știu fiule, dar o folosesc acolo unde nu trebuie, in averi, in păcate, in cele lumești.
-“Dar unde le este speranța?”
In ziua de azi fiule, speranța este painea omului sarac,
-“Dar ei nu sunt oameni liberi”
Fiule, ei se declara oameni liberi cu jumătate de gură astupata de mai marii lumii ce le lungesc “zgarda” crezând ca au drepturi, dar le trag mancarea mai departe ca tot sa nu ajungă la ea.
-“Dar ei stiu ca intr-o zi vor muri?”
Da fiule, dar nu stiu ca nu avuția vor plange după ei cand vor pleca din lumea asta, nu vor da lucrurile nesufletesti pomana pentru iertarea sufletelor lor.
-“Si unde este adevarul?”
In fata tuturor, dar nu vor sa il vada pentru ca este prea dureros sa il accepte.
-“Tată, dar eu cum trebuie sa plec?”
Atunci cand vii pe lume, vii plângând, iar toti se bucura de venirea ta, asa ca atunci cand pleci, toti sa iti simta lipsa, iar tu sa pleci zambind.
-“Dar tată, de ce sunt asa răi?”
Fiule, Eu sunt Bunatatea Lumii, ei nu sunt răi, ei sunt fii Mei.

Într-o noapte cu ferestre deschise  

M-am așezat pe marginea timpului,  

Și-am început să număr stele  

Până când una mi-a căzut în palmă.

Mâinile mele s-au împiedicat de umbre,  

Și-au început să se împletească,  

Ca două păsări fără zbor,  

Prinse în colivia tăcerii.

Am simțit o bucată de cer  

Căzând pe umerii mei,  

Greu ca un gând uitat în ploaie,  

Încercând să se desprindă din carne.

În fiecare clipă, nestiind in gandire,

O parte din mine se desface de lume,  

Dar rămân acolo, legat de pământ,  

Ca niste radacini însetate de lumină.

Crisalida mea nu știe de frică,  

Dar o simt ca un ecou  

Ce pulsează în venele nopții,  

Tremurând pe marginea infinitului.

Când m-am trezit,  

Dimineața avea gust de tăcere,  

Și doar liniștea rămăsese  

Între mine și cer, intre cer si stele

Am învățat atunci să îmbrățișez vântul,  

Să-l las să mă sfâșie cu tot ce n-am știut,  

Până când nu a mai rămas decât o urmă,  

Pe care doar timpul o poate șterge.

Aud cel mai din urmă, al iubirii geamatul
Dar nu prea pot sa ii inteleg al lui, freamatul.
Truda din munca lui devenise doar fărâmări,
Iar acum ii aud cea din urma a sa chemari:

“Pentru tot ce a fost, pentru tot ce va fi
Te rog sa iti mai acorzi, o singura zi
Poate suntem cretini, poate suntem nebuni
Dar avem de predat predat gestiuni….”

Simte-am cum lacrimile mortii fata-invadau:
“Tie oricum iti sunt dator sa te dau
Celor mai mari din urmă tulburări
E un nou adevar, doi straini…doi straini”

Iar tu fara sa vrei, vei simti cum fioru trecu
Si-ai sa vrei sa arati ca-n poeme esti tu.
Si incurand te vei razboi sa le poti demonstra
Ca la mine in vers, este chiar viata ta…

Si iti vor contesta umilind dreptul tău,
Dar n-am sa te numesc ca nu-ti fac vreun rau
Si vei face un recurs ca intr-o zi ai sa vrei
Sa arati cine ai fost printre-atatea femei

Da eu voi fi, cel din urma atuu
Declarand subit ca n-am sa-ti mai fiu
Si trecand din lume, o sa-ti afirm
Ca sunt sotul tau legitim