Pocalul iubirii

Sunt acelaşi om în altă lume,

Sunt acelaşi gând rătăcitor,

Mare agitată fără spume,

Rană adâncă în picior.

Am aceiaşi tresărire,

Precum valul spart de stâncă,

Port în mine acea iubire,

Care îngerii o cântă.

Peste iarbă calc apatic,

Sângele a-nceput să-mi fiarbă,

Ochii-mi sunt acum jăratec,

Îmi smulg firele din barbă.

Rup petalele din flori,

Mângâi roua dimineţii,

Peste trup îmi trec fiori,

Şi mă mustră toţi poeţii.

Se aude un plânset în noapte,

E luna lovită de-o stea,

Se întoarce Pamântul pe-o parte,

Să absoarbă durerea din ea.

Se întrezăreşte o pâlpâire fadă,

Regina Nopţii e aproape moartă,

Viral se răspândeşte un zvon pe stradă,

Că Soarele şi-ar fi găsit altă consoartă.

Privim cu totii înspre Lună,

Dar jinduind, doar eu şi tu,

Să-i vindecăm durerea sa nebună,

Şi sentimentul… Déjà Vu.

Să-i recreem o trena argintie,

Să-i geometrizăm un “clar” …

De-a pururi pentru noi să fie,

Cel mai romantic loc stelar.

Pentru tine sunt greu de citit, 

Sunt un roman cu multe volume,

Ce cred că va fi tipărit, 

Pentru generații postume. 

Sunt un sonet shakespearian, 

Citit în al lumii spectacol,

De un prinț anglican

Hărăzit de profeți și oracol

Sunt o baladă asaltată de zei, 

Cântată prin Olimp câteodată,

Pe câmp printre lupi, printre miei,

Și de pruncii rămași fără tată.

Sunt poezia ce durerea-ți alină, 

Nimfa ce-ți cântă îngeresc la ureche, 

O stea căzătoare dintr-o noapte senină, 

O șoaptă rostită într-o limbă străveche. 

Pentru tine sunt greu de citit, 

De aceea mă iubești și mă ierți, 

Iar eu te privesc mereu fericit, 

Din lumea de aici, dintre coperți. 

Greu îmi e să ..
Mă despart de cineva,
Dar mai ales
De iubita mea.

Dragostea la care,
Țineam mult la ea.
Sa despărțit de mine,
Zrobindu-mi inima!

Inima-mi bolnavă,
Cu sânge negru se umplea
Tristețea, amărăciunea,
Toată noaptea mă lovea.

Gândindu-mă la tine,
Inimioara se frângea
Văzându-te, inima pe loc murea,
Și amintirea rău mă chinuia.

Da, îmi va fi greu,
Da, îmi va fi și rece!
Dar timpul nu va vindeca.
Ci doar va trece!

Am să te rănesc pînă la oase 

Cu cuvinte, pe cît se poate de frumoase

Am să te înec în dureri 

De vineri pînă vineri

Am să-ți fac viața mai grea 

Ca să nu poți zbura spre cer

Am să te plimb prin viața mea 

Am să te molipsesc de cancer-

Ul iubirii mele

Am să savurez plăcere

Fără bani fără avere, am să te arunc în gol 

Am să te bat 

În pat 

Cînd o să-mi intru-n rol

Am să te fac să plîngi 

Să mă distrugi 

Cu gheață caldă

Inima ta o voi face să ardă 

Să creadă 

Că-i pradă

A mea pe-o viață întreagă 

Si vară și iarnă să tot meargă

La braț, în stînga și în dreapta să strige

După ajutor la palma mea, care frige 

Am să te plimb prin plictiseală 

De-o să zici că-i vreo apocalipsă globală 

Se spune că fără lumină nu am putea trăi,

Avem nevoie de o stea,

Sincer,prefer întunericul

Decât să nu am lumina ta.

Îți iubesc inima,,surâsul,glasul,

Ochii mei strălucesc odată cu ai tai,

Inima mea plânge când a ta e tristă,

As putea să străbat multe căi,

Dar singura care mă ajută să trăiesc

E calea pe care mergi tu..

Atâția oameni as putea sa iubesc,

Dar doar pe tine suprem..

In fiecare gând te chem,

Amintirile cu tine sunt sfinte,

Ți-aș dărui cele mai frumoase cuvinte,

Dar mai presus de toate,nemurirea...

Mă ucide gândul că te vei stinge cândva,

Mă cert cu Dumnezeu,

Inima mea e un clopot ce bate trist

Știind că odată tu nu vei mai exista...

Veștejit de neiubire

Sufletul meu plânge

Scoica aparențelor

Ascunde perla esenței mele.

Strălucirea spiritului meu

E umbrită de imaginea mea,

Sunt o lira veche pe lângă care oamenii trec nepăsători

Neștiind că dacă îi ating coardele

Va canta minunat,

O frunza care cade nebăgată in seama,

Frumusețea ei pierzandu-se in Neamț..

Sufletul meu plânge și strigă:

Sunt aici,de ce nu mă vezi?

E târziu,dar mai lupt prin cuvânt sa strălucesc..

Mă vezi?..

Poezia aceasta nu e doar o poezie,e un gând..

Un gând pentru tine..

Ea n-ar exista daca tu n-ai citi-o. 

Poate spui:Dar cum,eu o vad.

Da,ochii tai o fac sa existe..

Altfel,s-ar pierde printre neauzite suspine,

S-ar risipi ca un val,ca o adiere de vânt,

In abisul inexistenței ar cădea,

Lăsând în urma ei sunete-atât de triste.

Dar pentru că tu exiști ea are sens..

Așadar,mulțumesc,suflete,

Acum,când se lasă noaptea grea,

Căci prin tine poezia mea 

Prinde viață,are aripi deschise..

Cândva,lanțurile iubirii mă țineau prizonier..

Cuvinte grele mă răneau ca niște săgeți ascuțite,

Cu sufletul sângerând incercam sa mă eliberez,

Dar inima îmi făcea durerile neauzite..

Cu cearcăne negre,în nopțile adânci,

Visam la sublime iubiri netrăite..

 Dar lanțurile îmi țineau pașii în loc,

Privem ochii lui,ca de foc,

Atât de frumoși,atât de albaștrii,

Și-mi ucideam visurile răzvrătite..

Sa am in palme Universul cu toată vraja sa,

Sa pot trai o veșnicie sau chiar sa pot zbura,

Să știi ,copile,toate-acestea nimic n-ar valora,

Și chiar mai mult,as vrea sa cada pe trupul meu o stea,

De-aș ști că pot schimba in zambet o lacrima de-a ta..

Fara tine- 

O bărcuța rătăcită pe mare,

O zi fara soare,

Un suflet în pustiu,

O câmpie fara flori,

O lacrima-n zori,

Un oftat târziu,

O carte nescrisă,

Un vers nerostit,

O aripă frânta,

Un vis ne-mplinit,

O floare-ofilita,

Un cânt trist,șoptit,

Un cer înnorat,

Un pas rătăcit...