Nu mă văd

mi-a fost imposibil să plec

să-mi  fiu mie însumi

fiecare părticică din sufletul meu

aparține norilor de pe cer

prezenți în toate dimineților mele

răscolite de gânduri

pădurii de brad

cu mirosul ei inconfundabil de cetină

și rășină care ți se lipește de dinți

izvorului tainic

tremurat de inimile peștilor rătăciți

printre lespezi

vântului călător

bunicul îmi spusese cândva

să nu mă leg prea tare de lucruri și oameni

fiindcă altfel îmi va fi imposibil să trec Rubiconul

spre tine

și să cuceresc Roma

ca Iulius Cezar

nu-ți mai spun că va trebui să plătesc și o vamă în aur

bătrânului Charon

la granița dintre spațiu și timp…

Dar, prieteni, să mai cântăm un cântec,

Același cântec vechi, pe care-l știți deja:

Căci noi suntem străzile însingurate,

Și companionul ce ne însoțește pe drumul spre casă,

Și zâmbetul care vine, și prietenul care pleacă,

Noi suntem toate cântecele, și toate focurile de artificii,

Crengile copacilor aplecate de zăpadă, și râsetul copiilor,

Și așteptările care nu mai respiră în fragilul echilibru al unui sărut,

Și plajele albe ca heroina, și cerul care se cațără pe stânci chiar înainte de dezastru.

Noi suntem răcoarea dimineților, și ploaia care cade în rafale peste străzi,

Și roza vânturilor, echinocțiile, mareele, eclipsele și cutremurele,

Pinul, verdele îmbătător al pădurii, bradul, strigătul mut al cerbului,

Noi suntem piatra brăzdată de râuri înfometate și câmpia,

Roasă de rugina a unșpe mii de sori; Noi suntem sfiniții,

Și diavolii, care spintecă cu farurile mașinilor depărtarea,

Cu încăpățânarea unei noi promisiuni. Noi suntem Ariadna și Tezeu,

Paolo și Francesca, statuile îngândurate de pe podul Charles,

Apa din căușul palmei, și turmele, răstignite în geometria transalpinelor.

Noi suntem toată iubirea pe care am dat-o, și toată iubirea pe care am primit-o,

Și toată ura, tot plictisul, lenea, virtutea, curajul sau nebunia,

Noi suntem Alexandru cel Mare și Diogene, împărații și vagabonzii,

Pisicile care trec prin pereți și câinii care latră la lună,

Noi suntem Crăciunul și Învierea și Mortul, înălțimea prăpăstiilor,

Și pâinea, și parfumul liliacului, și timpul, și trecerea,

Și statornicia, și lutul, și praful din drum, și diamantul.

Dar, pe asta, prieteni, o știați deja.

Autor: O.T. 

e un oval carnos in

penajul unui flamingo

si e numai visiniu si indigo

ustura: dar doar cu timpul

cand vrea sa zboare

asa ca sa-l invete scopul

pamantesc de a nu cere.

Martie, luna capricioasă,

Cu ploaie rece și furtunoasă,

Soarele stins, cerul plumburiu,

Un peisaj trist, pustiu.

Fără o rază de lumină,

Doar lacrimi reci ce cad din cer,

Natura pare adormită,

Tristețea plutește în aer.

Gândurile zboară spre trecut,

Spre amintiri cu soare și dor,

Spre zile calde și senine,

Când sufletul era plin de speranță.

Acum, doar ploaia îmi ține companie,

Și tăcerea asurzitoare,

O singură dorință mă cuprinde,

Să vină soarele și să aducă splendoare.

Dar martie e o lună schimbătoare,

Poate mâine va fi mai bine,

Soarele va străluci din nou,

Și tristețea va dispărea ca un fum.

Până atunci, am răbdare și speranță,

 Știu că primăvara va veni,

Aducând cu ea viață și lumină,

Și sufletul meu va fi din nou fericit.

mușcătura lui Cerber e ca o semnătură pe gleznă

a morții

bătrânul Charon nu mai vede dincolo de maluri

și-mi  refuză bănuțul de aur

ca să trec Styxul

lăsându-mă zombi

nici om

nici înger

un fel de mort viu

strivit între două lumi închise ermetic

dac-aș putea mi-aș răcori nemurirea cu sângele tău

în semn de dragoste

dar nu pot

mușcătura otrăvită a lui Cerber mă arde cumplit

în flăcările nimicitoare ale disperării

zdrobește

iubito

porțile vieții ferecate în lanțuri

și vino s-alungi  vulturul care-mi sfâșie inima….

Mi-ai zâmbit și mi-ai spus:

Te cunosc de mult timp...

Am șoptit:

În altă viață..

În altă viață te voi iubi,

Voi lua cununa de spini de pe fruntea ta,

Îti voi șterge lacrima,

Te voi învăța să iubești omul,

Sa vezi răsăritul,

Voi dansa cu tine pe valsul fericirii,

Îmi vei dărui cuvinte,iar eu,săruturi,

Îti voi scrie versuri mai frumoase

Ca roua dimineții,ca cerul,

Împreuna,vom învinge gerul morții,

Spiritele noastre,îngemanate,

Vor desluși misterul

Iubirii netrăite azi,

Când eu sunt mare,

Tu,o stânca-n depărtare..

Și dac-asa a fost jocul sorții

Ce pot a face?

Stai uneori și mă gândesc în noapte

La privirea ta,la glasul tau frumos,

În altă viață fi-voi ce n-am fost,

Suflet pereche..

Azi privesc în zare

Și șoptesc trist:

În altă viață,dac-o să exist,

Promit să-ți dăruiesc ce poate n-ai avut..

Sublima dragoste,purul sărut..

Poezia aceasta nu e doar o poezie,e un gând..

Un gând pentru tine..

Ea n-ar exista daca tu n-ai citi-o. 

Poate spui:Dar cum,eu o vad.

Da,ochii tai o fac sa existe..

Altfel,s-ar pierde printre neauzite suspine,

S-ar risipi ca un val,ca o adiere de vânt,

In abisul inexistenței ar cădea,

Lăsând în urma ei sunete-atât de triste.

Dar pentru că tu exiști ea are sens..

Așadar,mulțumesc,suflete,

Acum,când se lasă noaptea grea,

Căci prin tine poezia mea 

Prinde viață,are aripi deschise..

Decât fara tine in rai 

Mai bine cu tine-n infern..

Nici îngerii albi nu-mi pot da 

Pacea și surâsul etern.

Doar tu..

Mi-ar fi sufletul tern 

Destinul de ne-ar despărți.

Când gânduri în noapte se cern,

O rugă am doar:

Cu tine etern sa pot fi..

Binecuvântare gândul că odată voi muri,

Sfârșitul chinului de-a te iubi cum nici un înger n-aș putea..

Un pumnal rece mă înjunghie,-

Gândul că tu nu vei mai fi cândva..

Și dacă aș putea în clipa-ti grea

Un zambet lin să-ți pun pe chip,

As accepta sa mă transform în pulbere,in praf de stea..

O pisică neagra mi-a trecut prin fața.

Primul gând,intunecat ca și ea.

Apoi mi-am spus:

Cea mai frumoasa rochie a mea e neagra.

Și genele,și oja.

Până la urmă,si întunericul poate fascina.

Trebuie dor să-i adaugi un accesoriu strălucitor.

Steluțele din ochii mei asortate la genele negre,

Un inel auriu pe deget,cercei aurii in urechi.

N-o să-mi mai fie teama de pisica neagra,

Pentru că eu am puterea,prin gând,

Să-i pun ghetuțe aurii.

Veștejit de neiubire

Sufletul meu plânge

Scoica aparențelor

Ascunde perla esenței mele.

Strălucirea spiritului meu

E umbrită de imaginea mea,

Sunt o lira veche pe lângă care oamenii trec nepăsători

Neștiind că dacă îi ating coardele

Va canta minunat,

O frunza care cade nebăgată in seama,

Frumusețea ei pierzandu-se in Neamț..

Sufletul meu plânge și strigă:

Sunt aici,de ce nu mă vezi?

E târziu,dar mai lupt prin cuvânt sa strălucesc..

Mă vezi?..