Epigrame VII

Şi cum să fie alb, când noi îl înnegrim?

De false judecăți corecte 

Crescute-n ani de critici, de suspin

De mari orgolii ce revin

Şi iarăsi.. tot revin

Oh, tu Mândrie! mândră rece calitate

Ce crezi că tu le poți a socoti pe toate

Eşti frate geamăn cu Orgoliul

Şi el şi tu, aievea judecați

Ca fiind superiori şi veşnici

Dar veşnic asprii, neînduplecați

Sunteți doar falşi modeşti şi binevoitori

Şi totuşi ..judecați!

Nici Soarele-n splendoarea-i rumenă de foc

Nu poate potoli asemenea potop

Potop de sete de dreptate,

Potop de ruginite creiere deşarte

De ură, de mândrie, de umilință vie

Ce te aduc să simți, să spui, 

Să crezi cu patos, cu tărie

Că viaţa e doar parte din Mândrie

Deşi eşti ființă unică şi încă vie

Ce ai crescut cu demnitate pură şi lucie

În zece ani de lupte de dreptate

De compromisuri limită, forţate

Ajuns-ai să le spui pe toate

Cuvinte aspre şi grețoase

De-ar fi mai blânde ale tale

Limbă de foc, inimă de taur

De-ai şti că tot şi toate ce le judeci

Au şi din gena ta o parte

Poate ai fi mai iubitoare

Aşa cum spui că eşti de fapt

Aşa cum le pretinzi pe toate

De cauți mereu vină

De critici în surdină

De poveşteşti adesea tuturor

Că tu eşti doar lumină

Iar eu adesea întuneric copt

De crezi că astfel sunt de vină

Cum vrei să nască un nou nou

Şi-o mare nouă, pură, fragedă lumină?

Când frate ți-este ura, mândria şi orgoliul 

De tot repeți aceeaşi strofă

Ți doar să-mi spui că eu,

Sunt tot acelaşi negru vis, 

Sunt tot acelaşi om - neomul

Marius Ene, 27.07.2023, Brasov, Romania

iubirea ta îmbrățișează tot infinitul

așezat între noi

.

e singurul loc de pe Pământ în care dispare gravitația

.

 unde  infinitezimalele particule de materie cuantică

adunate în jurul inimilor noastre

se amestecă omogen

.

transformându-se într-o singură particulă Higgs

fără sarcină

.

indestructibilă și umedă

.

ca o lacrimă

.

ca un fluviu de lavă care topește stânca

.

 trezește urșii din hibernarie

.

reconfigurează toate graficele existenței

.

legile fizicii

.

reflexia ochilor tăi n-are un termen de comparație

.

e ceva inefabil

.

precum albastrul de Voroneț

.

întunericul impenetrabil  în care înoată Universul acesta

.

ochii Papei Francisc

.

din care se revarsă un ocean de iubire

.

singurătatea tulburătoare a florii de colț

.

cândva o pasăre a dragostei

împietrită în zbor…

Lui Diana Şoşoacă

Spun colegii din Senat,

Că aleasa D. Şoşoacă,

E din baroul-avocat…

Dar juri că vine de la troacă.

Lui Diana Şoşoacă

La tribună-n parlament,

E Şoşoacă revoltată,

Şi atacă virulent,

Doar cu gesturi de primată.

Lui Diana Şoşoacă – din partidul AUR

Au zis toţi de la partid,

Că e AUR…fără îndoială,

Însă clar s-a dovedit,

Că-i alamă cu spoială.

Lui Diana Şoşoacă

Dânsa turuie ca un tribun,

Iar toţi colegii îi dau dreptate,

Nu c-ar spune ceva bun,

Ci că-i om cu… greutate.

Aleşilor din parlament

La cât de graşi aleşii sunt,

În parlament în loc de locuri,

Ar trebui să se monteze,

Cocine şi cu padocuri.

Un credincios

La biserică a plecat,

Dar pe drum s-a ospătat,

Busuioacă a servit,

Şi-a ajuns… aghezmuit.

La Înviere

Vrând s-ajungă la Înviere,

Şi-a găsit motiv curat,

Dând cu vin, apoi cu bere,

Stă-n pronaos, mort de beat.

La stomatolog

Ajuns la stomatolog,

C-o extracţie de măsea,

Văd că preţu-n catalog,

Un extras de cont, cerea.

La restaurant

Am servit un cotlet cald,

Şi apoi am constatat,

Că la gust era cam fad,

Dar la preţ… cam piperat.

Unui patron de restaurant

A gătit fripturi, salate,

Şi fiind băiat “isteţ”,

Tot piperul din bucate,

La băgat subtil în preţ.

adesea îți poți permite să nu fii cel din C.V.

atent la detalii

scorțos

cu morgă

și să fii cel lăsat de mama Natură

care înjură

vorbește trivial

râgâie

își soarbe zgomotos cafeaua

e aproape imposibil să-ți trăiești viața numai în Conștiința de sine

estetic

și să nu dai o raită prin Subconștient

eliberat de constrângeri autoimpuse

fiindcă ele nu există în OM

la un moment dat nici nu-ți mai pasă

când constați că vecinul de la parter

își bate nevasta

și-i doctor docent

dăunezi altcineva spunea că n-ar trebui să ne legăm prea tare de lucruri

aceasta fiind o „sclinteală” nefericită a minții

că viața în cuplu e ceva perimat

și că ar fi mai bine să trăim cu toții în grupuri

ca la-nceput

e un punct de vedere

desigur

eu nu n-am mers cu gândul atât de departe

dar nici n-am aflat de ce au dispărut doinozaurii…

învelișul viu al pămânului este ca o carte

scrisă într-un cod secret

nedecriptibil

fiecare pagină echivalează cu un strat geologic

cu o filă galbenă

de pe care s-au șters aproape toate literele

au rămas doar oasele celor primiți în chirie

în apartamentele cu încălzire centrală și aer condiționat

din asamblurile rezidențiale ale vieții

mumiile eviscerate

și îmbălsămate

ca să nu stârnească mirosuri greu de suportat

în cărțile de istorie

virușii insensibili la toate schimbările climatice

caii morți din vremurile războaielor nabucodonosoriene

dinozaurii

o carte începută odată cu descoperirea obiceiului prost

de a ne ilustra gândurile

mustind de idealuri în stare de putrefacție

împinse până în zilele noastre

și

mai ales

de milioane de hectolitri de sânge

parcă prea mult pentru cinci milenii de  încleștări fratricide

sub stindardul terorii

culminând cu prăbușirea Turnurilor Gemene...

Se-aud fantomele plângând 

Si ei cum rand , tăind, țipând 

Iar eu cu sângele mă lupt 

Și cu durerea lor în gând .

Și-i simt cum parca ei suspin 

Când mii de membre eu străpung

Înspre tăiat și pierzaciuni ,

Și parcă tot mai tare plâng.

Acolo ,ei vor fi mereu ,

Cu alte mii și mii de mii

Ce vin țipând la Prometeu ,

Dar nu-i aud decât doar eu.

Iau cartea-n mână și-mi aduc aminte,

Când îmi citeai fiind copil,

Și cum stăteam în poala ta cuminte,

Strângând la piept păpușa de vinil.

Și-acum îmi pare printre rânduri,

Că îți zăresc privirea blândă,

Și mă scufund ades în gânduri,

Și mă întreb ce vrea s-ascundă.

Mai dau încet o pagină la carte,

Un basm cu fete împărătești,

Și simt cum inima mocnit mă arde,

Căci parcă tu măicuță mi-l citești.

Atâtea cozi dau azi din câine,

Încât mirarea-i o ofensă,

Și-atâtea sfaturi s-au dat mâine,

Că azi prostia e imensă.

Atâți rahați pocnesc ca biciul,

Că măestria încet devine-o cale,

Și-ncununat e sacrificiul,

Când bici pocnești și sar fecale.

Atâția surzi ciulesc urechea,

Și drept urmare încep discuții,

Până-i apucă pe toți strechea,

Mergând apoi să îi împace muții.

Atâtea oiști sunt date-n gard,

Încât greșeala e o normă,

Înțelepciunea ține de hazard,

Pe când prostia e enormă.

Acum necinstea-i scrisă-n lege,

'Vopsea' când cumperi bunăoară,

Să nu comiți vreo fărădelege.

Primești de la guvern o cioară.

Hai, spală-te pe mâini Pilate,

Şi ieși spre a primi ovaţii,

Arată-ţi mâinile curate,

Şi-apoi îmbrățișează-ţi fraţii.

Înalţă adevărul sus pe cruce,

Minciuna las-o pe pământ,

Ca nimenea să nu mai urce,

Spre sfântul legământ.

Hai frate, spală-te pe mâini,

Ascunde adevăru-n minte,

Şi vindeţi sufletul la câini,

Pe-un pol şi câteva cuvinte,

Şi-apoi cu hulă și trufie,

Să-ţi rupi cămașa în bucăţi,

Ca toată lumea să te știe,

Că n-ai avut prejudecăţi.

I-aș pune oase sufletului meu,

Să-l văd cum umblă derbedeu,

Să-l bat și să-l închid în turlă,

S-aud cum carnea părăsită urlă.

Să-l chinui ca pe trupul meu,

Să nu se mai întoarcă-n Dumnezeu,

Să fie îngropat într-un coșciug,

În rai să fie carne din belșug.

Să lucre zilnic pentr-o pâine,

Să ducă viața mea de câine,

Apoi cu zâmbetul pe față,

Să roage-n fiecare dimineață,

Ca osul alb și luminos să fie,

Și carnea să miroase-a iasomie,

Tot trupul să se-nalțe-n cer,

Iar el să stea-n pământ stingher,

Să moară viermele de foame,

Că nu mai are os și carne,

S-aștepte descărnat și fără piele,

În trup o nouă Înviere.

Visul îmi doarme pe-o noptieră,

Sub lumina pală a galbenei luni,

În ochiul meu trist rîde-o himeră,

Și-mi cară în creier negre furtuni,

Grijile mele dorm printre rafturi,

Le-am lăsat să mai pască prin cărți,

Moartea cioplește calmă sub paturi,

Un sicriu folosind întuneric și dălți.

Curg râuri de lacrimi pe-un acatist,

Amurgu-mi bocește și el pe obraz,

Și văd în trecut răstignirea lui Crist,

Iar cuiele Lui, mă înțeapă-n grumaz.

Nopțile albe îmi atârnă sub pleoape,

Focul din sobă durerea îmi cântă,

Vin stelele stinse însetat să se adape,

Din vise și griji, și din lacrima sfântă.

De-ar cânta toți trandafirii,

Într-o nouă lege a firii,

Ar fi chicoteli de îngeri,

În momentul marii frângeri.

De-ar cânta și-un crin regal,

La al primăverii bal,

De pe bolta înstelată,

S-ar scurge lumina toată.

De-ar cânta și-o azalee,

Cântec dulce de femeie,

S-ar opri pasărea-n zbor,

Și-ar cânta cu ea în cor.

Codrul verde de-ar cânta,

Doinele din țara mea,

Azi s-ar coborî din rai,

Chiar arhanghelul Mihai.

De-ar cânta o viorea,

Preschimbată-n maica mea,

Aş uda-o cu iertare,

Să fie nemuritoare.

Dacă ar cânta natura,

S-ar schimba toată făptura,

Și în inimi am purta,

Toată clorofila sa.