Epigrame VII

La început, o bătaie în întuneric,

fără nume, fără chip,

doar un ritm care caută formă.

Dintr-o scânteie în carne,

se înfiripă un trup,

din trup se ridică o privire.

Ochii deschiși - două porți prin care lumea intră

și nu mai pleacă la fel.

Copilul atinge și crede.

Tânărul arde și întreabă.

Adultul zidește și pierde,

Bătrânul învață să rămână.

La sfârșit,

nu trupul contează,

nici anii,

ci firul nevăzut

care a legat toate aceste prefaceri

într-un singur „eu”.

O fărâmă de timp, spirit și carne

între atâtea necunoscute…

Viața !

Caut părinți, 

Că nicicând n-am avut,

Să fie cuminți, 

Cu un zâmbet plăcut.

La joacă să-i scot, 

Să-i plimb pe alei, 

În cârcă să-i port, 

S-alergăm după zmei. 

Caut părinți, 

Cu un chip luminat, 

Să nu fie nici sfinți, 

Dar nici cel necurat.

Să-i învăț a citi, 

Și povești să le spun, 

Ca să știe a iubi, 

Și ce-i rău, și ce-i bun. 

Caut părinți, 

Să îi plimb în landou, 

Ca apoi într-o zi, 

Să mă nască din nou. 

Și copil să le fiu,

Ca un suflet plăpând, 

Şi părinți să îi știu, 

Mamă, tată spunând,

Să mă strângă la piept, 

Să îi simt mai umani,

Să nu stau să-i aștept, 

În azil de orfani. 

Azi soarta mi-i crudă

Sub stele eu gem,

Tâmpla mi-i udă, 

Și viața-mi blestem,

Căci totul mă minte,

Și suflet, și trup, 

Pășesc înainte, 

Și urma-mi astup. 

Mi-e noaptea amară,

Gândul mi-e scrum,

Și urlă pe-afară, 

Trupul nebun,

Și-n cenușa ce cade,

Mă caut și plâng,

Iar carnea mă roade,

Și osul mi-l frâng.

În mine se-adună

Tăceri fără grai,

Ca norii de brumă

Pe muguri de plai,

Și gândul mă poartă

Spre margini de lut,

Acolo, a mea soartă, 

Se-ntoarce-n trecut.

Și caut o rază

Prin noaptea din piept,

Dar cerul veghează, 

Străin și nedrept,

Iar clipa se frânge, 

Sub pasul târziu,

Și-n mine se stinge, 

Tot ce-a fost viu.

Oriunde purced,

Pe mări, pe pământ,

Din cer se reped, 

Furtună și vânt,

Și pasul mi-e greu, 

Și drumul mă doare, 

Oriunde sunt eu, 

E-un cer fără soare. 

Sub val de năpaste,

Sub zbucium și chin,

Cu sulița-n coaste,

De-o cruce mă țin, 

Văd păsări cum pleacă, 

M-aș duce și eu, 

Dar zborul mi-l curmă, 

Sufletul greu. 

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, printre norod,

Vin şobolanii de prin cuiburi ascunşi,

Atacă în haită, cu otravă sunt unşi,

Vin şobolani tăcuţi şi umili,

Spre cârma ţării se-ndreaptă subtili,

Vin şobolanii, caşcavalul e mare,

Îşi cheamă şi rudele de peste hotare,

Vin şobolanii că mai au de păpat,

Sunt şobolani pe care voi i-aţi votat,

Rumegă-n guşă, depozitează-n unghere,

Banii voştri munciţi, şi a ţării avere.

Vin şobolanii, auziţii cum rod,

Cum se-ntind peste ţară, peste norod,

Cum intră-n spitale, în şcoli şi ucid,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Raticid.

Vin şobolani roşii, de neam, şi străini,

Rod din biserici, tradiţii, creştini,

Sunt şobolani hrăniţi cu orzoaică,

Aruncaţi oameni buni, aruncaţi Şoricioaică.

Vin şobolani şi se tot înmulţesc,

Şi rod din român şi neam românesc,

Ieşiţi oameni buni, că ne-ajunge răbdarea,

Ieşiţi ca să-ncepem…DERATIZAREA.

Se scurge-n mine timpul ca o vină,

Pe dinăuntru-mi curge-un vis ascuns,

Și parcă-n piept mi s-a născut un plâns,

Ce nu se mai ridică spre lumină.

Sub mersul meu, pământul se desface,

Și simt cum mor cu fiecare pas,

Un zeu căzut mă ține la taifas,

Dar cred că-n tot ce-mi spune se preface.

Din ochii reci, priviri îmi cară-n minte,

Ca niște lupi ce-nvăluie păduri,

Iar din rărunchi mă fulgeră călduri,

Și-ncet mă nărui sub veșminte.

Mi-e frică să adorm și încă tremur,

Bolborosesc cuvinte fără rost,

În piept mi-e plânsul mai anost,

Și parcă-n toată casa e cutremur.

Un hohot surd la geamuri se-nfiripă,

Tavanul parcă stă să cadă,

Pe hol stau umbrele la coadă,

Și brusc oglinzile se-ntunecă și țipă.

O, nu mai pot trăi fără coșmaruri,

Mi-e noaptea cumpărată de stihii,

Iar carnea de pe trup mi-o fac fâșii,

Ca sufletul să-l pot juca la zaruri.

Irigaţi Sahara sufletului meu,

Plantaţi copaci şi daţi speranţă,

Umbrit voi încerca mereu,

S-aspir din nou la viaţă,

Dar irigaţi Sahara sufletului meu.

Precum copiii faceţi castele,

Din acest blestemat nisip,

Închideţi-mă în turnurile cele,

În care speranţele se înfirip,

Dar faceţi castele …

 Irigaţi Sahara sufletului meu,

 Râuri să fie fericiri şi iubire,

Altfel ofrandă voi fi pentru zeu,

Iar pentru mine doar amăgire,

Irigaţi Sahara sufletului meu.

Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte,

Veniţi feţe acoperite, că-i bucurie,

S-a dus emirul, e ostenit, nu mai poate,

Trecut-a cea fost şi n-o să mai fie,

Aduce-ţi cămila cadavrul să-i poarte.

lupta

pentru a câștiga un loc pe zid

lupta

pentru un scor de credit social mare

va rupe aripile

va amuți glasurile

la toaleta publică

aparatul

distribuie hârtie

după merit.

Tot mă duc la facultate
Ca să mi se dea dreptate
De societate
Că dacă te faci că ai carte
Doar atunci poți să ai parte.

O suflete condei de aur, 

Câte poți așterne

pe paginile vieții!

Mă-ntorc la mine, 

Cãci  n-am mai  fost de mult.

E ușa acum închisă 

Si cheia am pierdut. 

Emoții se revarsă 

Ca o ploaie deasă, 

Zăresc pe geam o umbră, 

Uitându-se adânc spre mine. 

Parcă m-ar pofti înauntru să zăbovim la o cafea

Să-i spun câte și multe, 

Pe unde am umblat, 

Și-n sacul de pe spate 

Câte-am adunat.

Am ajuns ca orice Lună

Să devină un Soare mic

Și apoi orice Soare

Să devină Lună unpic.

S-a ajuns soră cu frate

Să se iubească îndrăcit

Bătrân cu tânăr, împreună

De nu știi, e frate sau mumă?!

Ne rugăm oricui ne dă,

Fără prea multă cugetare.

Și după plângem și rugăm,

Doamne, adu-ne o scăpare.

Deși bărbat , eu vreau femeie,

Și port la gât zgardă și cheie.

Deși femeie, vrei bărbat,

Că așa e trendul acceptat.

Acest continuu vals de șlagăr,

În umbra retoricii,tu ai oglinda,

Și crezul tău, e drept ofranda…

Ori spre Minciună sau Adevăr.

Câmpuri verzi cu iarbă deasă,

Nu mai știm, că-s cimentate.

Brazi înalți, păduri semețe,

Azi sunt vreascuri răsfirate.

Cântul pasării-n verandă

nimeni nu îl mai ascultă.

Vorba noastră este-n cască,

Față-n față gura-i mută.

Nopțile devin povoare.

Gânduri strânse-n zeci de dune.

Că nici azi nu trece bine,

Și în minte-l ai pe mâine.

Ieri adulți rugau poznașii

Nopțile să intre-n casă.

Azi poznașii sunt adulții

Ce pe drum părintii lasă.

Bunul simț este prostie

iar prostia-i beneficiu.

Cei ce trag trăiesc mai jalnic

decât cei fără serviciu.

Toți nervoși, conduc spre moarte,

Că și graba-i un păcat.

Unii pier bătuți de soartă,

Pe când alții, de asfalt.

Casele-s pline și totuși pustii,

Parcuri colorate fără de copii,

Cerul e albastru cu nuanțe de gri,

Inimi muribunde ce ieri erau vi...

Ne ascundem de trăire pitulați printre nevoi,

Pe când viața sângerând strigă-n spate după noi.

Mi-a zâmbit într-o zi o femeie Când mergeam încet pe drum. Era frumoasă ca o zee Şi mi-a aprins în suflet un dor nebun. Mi-a zâmbit într-o zi un bătrân Cu ochii limpezi ca apa de izvor, Dar avea inima tristă, Căci sărmanul era cerşetor. Mi-a zâmbit într-o zi un copil Cu ochi frumoşi ca două stele. Mi-am adus aminte de-a mea copilărie Şi de braţele mamei mele. Mi-a zâmbit într-o zi un pom Care era legănat uşor de vânt. Şi mi-a părut că zâmbeşte un om, Pe drept cuvânt. Mi-a zâmbit într -o noapte o stea, Când priveam cerul plin de stele. M-am bucurat atunci în sinea mea Şi m-am întors la visurile mele! poezie de Vladimir Potlog