Oglinda

În fiecare noapte în minte îmi încarc,

Copilăria toată cu jocurile sale,

Și ca un tren pe șine mă-nham ca să îl trag,

Acum la bătrânețe să nu o ia la vale.

Și drumul înapoi mă face ca să plâng,

Și le-aș lua pe toate dar nu mai am vagoane,

Colegii și amicii pe toți la piept îi strâng,

Și serpuiesc cu trenul pe vechile șotroane.

Iar sunetul ritmat al roților pe șine,

Mă poartă mai adânc spre leagănul de-acasă,

Și-o văd pe maica scumpă cum râde lângă mine,

Și-i tânără copilă și nespus de frumoasă.

Și-n fiecare noapte am cursă să cobor,

Și gâfâi la urcare cu jocurile toate,

Și șuieră locomotiva de dragoste și dor,

Cu un bătrân-copil ce-o mână către moarte.

Dar ziua cea fatală chiar azi îmi iese-n cale,

Și trenul plin cu jocuri o ia încet la vale...

Mă dau rotund la vorbe prin vecini,

De parcă-aș fi vreun măr în floare,

Dar când mă-ntorc sunt numai spini,

Pe care îi înfig în razele de soare.

Pe masă stă ulciorul fără vin,

Și-n curte latră timpul, câine orb,

Nu pot să dorm și patu-n brațe-l țin,

Iar măduva din oase încet mi-o sorb.

Îmi pregătesc iluzii în zațul din ibric,

Le fierb încet, să pară mai gustoase,

Și le servesc la dame pe nimic,

Apoi le-alung pe cele mai frumoase.

Mă mint frumos privindu-mă-n ferestre,

Că tot ce-am dat s-a dus pe lucruri bune,

Și-ntr-un exces de zel dau foc la zestre,

Apoi mă culc visându-mă  născut în iesle.

Îmi pun întunecimi peste obraji,

Să nu roșesc când mă sărută luna,

Iar umbra mi-e mai lungă c-un etaj,

Și parcă ating și stelele cu mâna.

Azi dacă-o fi vreo fată să mă vrea,

Să nu mă ceară-ntreg, că nu mai sunt,

Sunt doar un rest uitat de-o iarnă grea,

O pată de zăpadă pe-un munte de pământ.

Cuvintele se sparg ca porţelanul,

Pe pragul dintre lacrimă și vină,

Și-n ochii tăi se frânge tot elanul,

Prin care noaptea curge spre lumină.

Ne ştim prea bine carnea dinăuntru,

Și totuşi, ne atingem ca străini,

Ca două păsări rătăcite-n crânguri,

Ce-și caută un cuib în tufele cu spini.

Să nu-mi promiţi nimic, rămâi aproape,

Cum stă iubirea-n flacăra de dor,

Amorul să ne cadă nefiresc pe pleoape,

Și inimii, întruna, să-i cerem ajutor.

Te-ating încet ca pe o frunză de lumină,

Și simt cum primăvara-ți curge-n sânge,

Iar toamna mea aproape se termină,

Căci ochii-ncep cu fulgi de nea a plânge.

Cu tine vreau să mor dar încă tremuri,

Iar pielea de pe tine s-a albit,

Hai vino să te țin în brațe ca pe vremuri,

Să ne-amintim ce mult ne-am mai iubit.

Azi soarta mi-i crudă

Sub stele eu gem,

Tâmpla mi-i udă, 

Și viața-mi blestem,

Căci totul mă minte,

Și suflet, și trup, 

Pășesc înainte, 

Și urma-mi astup. 

Mi-e noaptea amară,

Gândul mi-e scrum,

Și urlă pe-afară, 

Trupul nebun,

Și-n cenușa ce cade,

Mă caut și plâng,

Iar carnea mă roade,

Și osul mi-l frâng.

În mine se-adună

Tăceri fără grai,

Ca norii de brumă

Pe muguri de plai,

Și gândul mă poartă

Spre margini de lut,

Acolo, a mea soartă, 

Se-ntoarce-n trecut.

Și caut o rază

Prin noaptea din piept,

Dar cerul veghează, 

Străin și nedrept,

Iar clipa se frânge, 

Sub pasul târziu,

Și-n mine se stinge, 

Tot ce-a fost viu.

Oriunde purced,

Pe mări, pe pământ,

Din cer se reped, 

Furtună și vânt,

Și pasul mi-e greu, 

Și drumul mă doare, 

Oriunde sunt eu, 

E-un cer fără soare. 

Sub val de năpaste,

Sub zbucium și chin,

Cu sulița-n coaste,

De-o cruce mă țin, 

Văd păsări cum pleacă, 

M-aș duce și eu, 

Dar zborul mi-l curmă, 

Sufletul greu. 

Le este truda scrisă cu pământ pe suflet,

Le este sângele arat cu plugul,

Pe câmpuri plânge al lor umblet,

Doar patul, seara, le știe beteșugul.

Le este asuprirea stil de viață,

Iar palmele muncite strigă către cer,

Și roada li-i batjocorită-n piață,

De hoți samsari și prețul lor mizer.

Le este calul numai os și piele,

Iar vaca muge din lipsă de imaș,

Cu jind se uită oaia la coșul de nuiele,

Că pentru azi nimic n-a mai rămas.

De sărbători se odihnesc și ei puțin,

Iar sfânta liturghie le mângâie durerea,

Pe cruce-și poartă zilnic al lor chin,

Și numai moartea le poate aduce învierea.

Ne batem joc de ei și legea strămoșească,

Guvernele îi poartă încet înspre mormânt,

Ferească-ne de ziua când ei or să lipsească,

Căci vom săpa ca să îi scoatem din pământ.

Aștept să-mi spui tăcută că n-ai să 

mă uiți,

ca pe o șoaptă rămasă pe buze,

ca pe o carte deschisă în care s-a oprit timpul.

Aștept să-mi dai înapoi ce n-am cerut,

un cuvânt nerostit, o clipă fără margini,

un loc în privirea ta —

unde să-mi ascund singurătatea,

fără să-mi fie rușine că exist.

Și dacă ochii tăi mă caută când nu te privesc,

e semn că-n vreo margine de suflet

mai dansează o dorință —

un dans care-și dorește 

muzica inimii.

Dumnezeu ne-a dat cuvântul,

Dar noi de mult nu mai vorbim.

El ne-a dat şi gândul,

Dar noi de mult nu mai gândim.

Dumnezeu ne-a arătat lumina.

Dar noi am abuzat de ea.

Şi ea sărmana de frica noastră

S-a ascuns în umbra sa.

Dumnezeu ne-a făcut şi cerul,

Cu bolta lui alb-albastră

Dar noi nu i-am înţeles misterul

Şi l-am închis ca pe o fereastră.

Dumnezeu ne-a dat pământul.

Să ne naştem şi să rodim,

Dar noi am uitat un lucru simplu.

Pământul să-l iubim.

Dumnezeu ne-a dat de toate

Şi putere ne-a mai dat.

Dar noi ne temem de moarte,

Dar nu ne temem de păcat.

Sufletu-mi șăgalnic vaită,

Ale inimii bătăi

La vederea doar odată,

Ale ochilor văpăi.

Vrerea mea e mulțumirea

De a-ți dezmierda obrajii

Cu ale zâmbetului grații,

Ce-mi cutremură simțirea.

Ființa-mi suferă-n pustie,

Gândul freamătă-n zadar.

Trupul tău ca un tezaur, 

Scânteie a minții frenezie.

Surâse iarna pe la colțuri 

Sfioasei primăveri,ce -n prag

Sufla izul ei pe țurțuri,

Muguri presăra -n șirag.

Nervos Gerul dă năvală,

Pretinzând tribut la tron,

Împroșcând din el rafală,

Antrenat de -un Maraton.

Se iscă ceartă în casă,

Împărțiră bolta-n două;

Vremea-i mustră, capricioasă;

Stă să ningă ori să plouă?..

Istoviți de- atâta vrajbă,

Vânau în ei un compromis,

Adresându-si câte -o jalbă;

Conflictu -n grabă l-au închis.

Și aruncară zaru-n aer

Pt hazardul ce va cântări;

Cine va rămâne lider

Când soarele va răsări?...

Lucrarea Domnului există,

Dar fără de credință ea,

Nu are ea putere,

Spre a se realiza.

Cu rugăciunea noastră,

Ne ajută neîncetat,

Ce însuși noi îi cerem,

Să fie realizat.

Dacă în rugăciune,

Nu pui sufletul tău,

Ca floarea-i fară apă,

Se usucă tot mereu.

Credința noastră este...

Lucrul cel important,

Ea e dată de Domnul,

Cel mult prea lăudat.

De fel sunt o persoană veselă 

Dar sufletul mi-i încă traumat

Și pentru el azi m-am decis

Să închid ușa pe care să revii, am tot așteptat.

Încerc să-mi fac curat prin gânduri 

Să-mi fac ordine în minte și suflet

Trec prin filtru orice capitol

Anulez orice urmă de teamă și urlet.

Îmi iau rămas bun de la iluzii și vise uitate

Adio spun celor ca tine, falși, cu vorbe ciudate

Refuz să mă mai pierd în priviri înșelătoare 

M-a costat atât de mult...privirea ta întâmplătoare!

Anulez pe rând, amintiri din trecutul ce doare

Învăț în fiecare zi să mă prețuiesc fără ezitare

Să uit durerea ce-ai lasat-o să fie autoare, 

Să-mi rescriu viitorul, să te las în uitare...

Dușman îmi este timpul

Prieten bun am în condei,

Iar muză-mi e soția dragă

Ce clipa îmi încarcă cu idei. 

Aș vrea să alungesc minutul

Să am răgaz să spun povești,

Puse cu rimă în vers de poezie

Și bucuros să fiu, că mă citești. 

Dar câte n-aș mai vrea să scriu

Dacă ziua, ar cuprinde noaptea,

De copilăria mea, în primul rand

Și, despre soție, ce-mi e jumatea. 

Și tare multe aș avea de povestit

De ce voi știți, dar ci...de neștiute

Care în timp mi-au brăzdat viața

Și-aș vrea acum, să fie cunoscute. 

Nu am nimic de ținut la secret

Și care ar putea să mă,,rușine ",

Doar, c-am uitat...să..mărturisesc

Că faptele făcute-s...prea puține. 

Dar știu că nimeni nu oprește timpul

Și că acesta este hoț...furând mereu,

Așa că nu-mi rămâne...decât să cer

Ceva în plus...de la Bunul Dumnezeu!