Intermezzo

De vrei să știi de îngerii există și unde sunt sau cum arată;

De te întrebi de-i poți privi cu ochii tăi de lut fără să ardă

Ființa căzută de muritor ce-o porți;

De crezi că nu există floare mai frumoasă

De Dumnezeu creată pe pământ,

Precum există această taină minunată,

Căci se vorbesc tot felul de povești;

Cum Dumnezeu a luat-o pe Eva din coasta lui Adam

Și a făcut-o pe femeie ființă delicată,

Să-l însoțească pe bărbat, să-i dăruiască mulțime de copii...

Ei bine,eu vă spun că nu există îngeri mai frumoși precum femeile de pe acest pământ!

Căci ele sunt iubirea dăruită de Creator,

Fară egal în Univers!

Femeile sunt toate flori ce stau deasupra oricăror frumuseți din lumea largă;

Căci doar prin ele viața noastră omenească vine!

Dau naștere la îngerii pe care Cerul îi cheamă;

Hristos sau Dumnezeu pe toți ne-așteaptă să sosim prin Mântuire!

Femeia este scara ce ne ridică la ființă,dragoste și viețuire,

Iar Maica Domnului prea Sfânta pururea Fecioară,

Ni-i tuturor Măicuță iubitoare!

În fața ta mă-nchin femeie!

Când îți greșesc îmi cer iertare,

Îți port recunoștință nemuritoare!

(8 martie 2023.Horia Stănicel-Irepetabila iubire)

Să poți traduce irezistibila iubire,

Când fericirea te cuprinde,

Nimic neștiind din toate-aceste povestiri,

Căci dragostea e marea evadare,

Din golul apăsătoarei existențe care doare,

Amorul este singura salvare...

Tu preafrumoasa mea iubită,

Ai partitura simfoniei despre care fac vorbire!

Să fie vorba despre suferință și durere,

Ori despre boala fără vindecare,

Și despre omenirea cea căzută care moare?

Cu siguranță este!

De poți traduce irezistibila iubire,

Când fericirea te cuprinde,

Nimic neștiind din toate-aceste povestiri,

Căci dragostea e marea evadare,

Din golul apăsătoarei existențe care doare

Și azi și mâine în toată vremea existenței noastre,

Ea este darul ce ne vine 

Și ne ridică din tristețea rece 

Căci Dumnezeu acum zâmbește!

(4 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea) 

Iubito,îți spun a mia oară

Tu ești poemul de amor...

Căci vorbele oricât de grele vor să pară,

Sunt goale și lipsite de putere,

Ce vor atâtea în neputința lor!

De te iubesc sau nu tu îmi vei spune,

Nu când te cuceresc ca pe-o cetate,

Cu armele ce le dețin ca scriitor,

Ci când te țin în brațe ca pe-un copil,

Ori te sărut,sărutul însuși fiind iubirea ce se vrea rostită,

Dar neputând ca să vorbească,

Te sărută....

Iar eu, al tău poet îndrăgostit pe veșnicie doar de tine,

Îți scrie dulcile cuvinte de amor,

Să-ți fiu mereu aproape cu iubire,

Acum,sau mâine în infinitul timp nemuritor!

(29 aprilie 2024 Vasilica dragostea mea)

Îmi placi așa cum ești,

Tu preafrumoaso crede!

Căci nu te mint cu vorbe aurite,

Chiar dacă stai învăluită-n tăcere!

Iar pacea ta, ce-i așternută ca fulgii de zăpadă, pe chipul luminos ce-n liniște îl cerne,

E doar răspunsul tău!

Cum aș putea să spun,

Că tu nu ești cea care vine,

Ca mesagerul Cerului ce-i coborât pe treptele iubirii mele?

Te plac așa chiar si atunci când vocea ta lipsește,

Sau când alegi în locul vorbelor tăcerea,

Nu ești misterul viselor mele?

Și ce-i iubirea dacă nu-i doar nevorbirea!?

(9 noiembrie2023 H.S Vasilica dragostea mea)

Există om,există poetul iubirii,

Există orice omul dorește să fie.

Există ură ori vorbe deșarte,

Există iubire există și șoapte,

Dar sunt trepte și trepte,

Precum văi dar și dealurile toate,

Unele sus altele joase

Oamenii stau sprijiniți și vorbesc despre ele.

Există Rai,există tristețe,

Există alegeri bune sau greșelile multe,

Există acum,ieri este mort precum este moartă clipa cea scursă ...

Iar mâine e visul ce se-așteaptă de cei mulți care speră prea multe,

Neștiind niciunul că moartea poate să le rupă pe toate...

Poetul iubirii este singurul care îmi seamănă mie...

Eu sunt iubito cel care vrea să te cânte,

Tu doar primește mirajul vorbelor mele!

Eu sunt poetul care nu încetează să-ți spună aceleași cuvinte mereu revorbite,

Dimineața, ziua sau noaptea,

Te iubește și iar te iubește!

(27 martie 2024 Vasilica dragostea mea)

Crezi tu că cei ce spun iubirii consumabil,

Cei care-n nebunia lor

Purtați de valul creat ca un tsunami în chip misterios

Fie ca recompensă sau mai degrabă aprigă pedeapsă

Ce-s încercați de propriile plăceri

Și duși in larg trezindu-se în disperata singurătate,

Cer umiliți salvarea unui Dumnezeu inexistent,absent sau surd sau cine știe cum arată....

Iar eu cel ce îți scrie sonete de amor și-ți pune întrebări ce-s din hârtie creponată,

Vrând să-ți sărute gingasele-ți degete de la picioare,

Ori coapsele,sânii și tot ce ai ca zestre

Și-s bine ferecate și păstrate sacru,

Nici tu neștiind cui să oferi atâtea nestemate,

Doar zeii olimpieni putând să-ți afle viitorul,

Sau poate niciodată nici aceștia,

Fie el Zeus ori Jupiter...

Doar le ascunzi ca un tezaur!

Atâta voluptate dar și frumusețe irosită;

De ce-ai ales singuratatea preafrumoaso...?

Cerșesc amorul tău precum un sclav umil din Roma veche,

Îți vreau parfumul trupului,

Și respirația să-ți gust..!

Ești tu o ființă omenească ce vrea să fie pururea iubită?

Ori ești o simplă stâncă rătăcită

Ce lasă valurile mării s-o sărute,

Să stea cuprinsă veșnic in tăcere,

Precum mormintele ce sunt lipsite de viață ori înviere ..

Nu ești tu pentru mine erotismul însuși,

Nu are dragostea așa ceva?

Nu suntem noi însăși iubirea ce trupurile le subjugă?

Nu-i dragostea chiar nebunia ce-și cere partea,

E tragedia amorul comediei,

De ce nu vrei sa-mi spui care e taina ta?

(29 ian 2024 Vasilica dragostea mea)

Vai de mine ce aș fi dacă aș putea.

Atâtea teoreme aș scoate,

atâtea jocuri aș face,

ce mi-ar place.

Dar din păcate,

omul nu le poate face pe toate.

Iubitã copilã a neamului meu

Ce zaci, pãrãsitã-n ţãrânã,

Când cel mai de-aproape, te lasã la greu

Şi vorbe de-ocarã-ţi îngânã.

Tu ai o nãdejde, un sens şi un ţel:

Priveşte lumina ce vine,

Hotare sã punã şi porţi de oţel

Şi capãt, atâtor suspine!

Cãinţa, mâhnirea, pãrerea de rãu

De tine-s atãt de aproape!

Dar cel ce se luptã cu sufletul tãu,

Nu vrea nicidecum, sã te scape.

Iubitã copilã a neamului meu,

Ridicãte-acum, din ţãrânã!

Şi-ndreaptã-ţi privirea şi gândul, mereu,

Spre Cel ce-ţi întinde-a Sa mânã!

Strigătul mi-e plânset,

Plânsul mi-e rânjet,

Rânjetul mi-e zâmbet,

Zâmbetul mi-e grimasă,

Iar grimasa mi-e urlet.

Urletul mi-e geamăt,

Geamătul mi-e suspin.

Suspinul mi-e mângâiere,

Iar mângâierea, strigătul meu,

Cufundat atemporal în tăcere.

In lungul strazii

sub ultimul felinar

Doi betivi imbratisati

Intr-un triunghi isoscel

Ninge peste ei

Acea zapada

care nu-nfrigureaza

Ninge peste ei

doar o mingiiere

In clopotul de lumina

al ultimului felinar

Se sfirseste strada

Se sfirseste iarna

La început a fost dorința

de a ajunge mai repede,

de a scurta distanța

dintre întrebare și răspuns,

dintre „eu” și „tu”.

Am construit din lumină

drumuri fără praf,

orașe care încap într-un buzunar,

memorie mai mare

decât ne poate cuprinde.

tehnologia ne știe chipul,

ne cunoaște vocea,

pașii mărunți de zi cu zi.

Ne numără bătăile

când uităm să ne ascultăm inimile.

Sunt online,

dar uneori absenți.

Înconjurați de semnale,

dar flămânzi de sens.

Derulăm vieți străine

în timp ce a noastră

așteaptă să fie trăită.

Și totuși, prin fire și cod,

trimitem speranță

învățăm, vindecăm,

salvăm timp, salvăm vieți.

Tehnologia nu e vină, ci oglindă.

Ne arată cât de repede gândim

și cât de greu simțim.

Viitorul nu e scris în algoritmi,

ci în alegerile noastre:

dacă vom folosi mașinile

ca să fim mai mari

sau mai siguri.

căci adevărata conexiune

nu are semnal,

dar ține. 

Am încercat să scriu despre liniște, dar tocul mi s-a rupt în cerneală,

am lăsat o urmă lungă, neagră, ca o tăietură pe hârtie.

Lumea de afară aleargă, își vinde timpul pe o noimă banală,

iar eu stau în mijlocul camerei și-mi număr rănile din știulete și vie.

E o tăcere aici care sună ca un geam spart în miez de iarnă,

un ecou al pașilor tăi pe o scândură veche, putrezită.

Toate cărțile pe care nu le-am citit ne-au luat ostatici și ne toarnă

pe gât aceeași poveste despre o dragoste prost rânduită.

Ce ne-a rămas din tot ce-am fost, din toată setea asta curată?

Doar un scrum pe care îl suflăm de pe marginea patului,

și-o frică veche, de neînțeles, care ne mângâie pe la spate,

ca o adiere rece venită direct din inima păcatului.

Mă uit la palmele mele: sunt goale și miros a lut și a vreme.

Nu mai am ce să cer, nu mai am unde să fug sau să mă ascund.

Și totuși, în bezna asta în care sufletul meu se teme,

există un singur adevăr pe care nu pot să-l mai ascund:

Că ne place durerea asta. Că ne place să ne sfâșiem în tăcere,

să fim propriii noștri călăi, propriii noștri martiri,

să ne hrănim din propria vină, din fiecare cădere,

și să murim de mii de ori... doar ca să simțim că mai trăim.