Sortit să scriu…
Tristețea râmă-n pieptul meu,
Și înfulecă porcește bucurii,
Mă uit spre cer la Dumnezeu,
Și cred că râde de ai Săi copii.
Îmi plânge-un nechezat de cal pe umăr,
Soția-mi scrie zilnic acatiste,
M-așez la rând dar nu mă număr,
Și-mi arvunez la parastas soliste.
Îmi ară moartea carnea aburindă,
Să semene spre toamnă un pui de viață,
Și stau cu leșul atârnat de grindă,
Tocmindu-mi viitorul ca la piață.
Mi s-a umflat și scândura de pe sicriu,
De plânsul viermilor ce mă așteaptă,
Nu pot să mor, căci mi-e sortit să scriu,
Că moartea-i sinceră iar viața e nedreaptă.
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 8 февраля 2024
Добавлено в избранное: 1
Просмотры: 543
Стихи из этой категории
Visul meu nemuritor.....
La apusul zorilor
Pe cărarea norilor
Lângă vârful munţilor
Îmi stă speranţa.....
Suflă vânt devastator
Peste brazii de lângă izvor
Dezbină echilibrul din decor
Asta îmi este viața.......
O poveste de amor
Un suflet cald şi visător
Ce prin lume-i călător
Îşi pierde speranţa......
Poate doru-i trecător
Visul meu nemuritor
Dulce, abstract, copleșitor
Pentru el îmi dau şi viaţa....
Spânzurați-s copacii
Spânzurați-s copacii de umbrele tale,
Ascunse păduri de miasme catedrale.
Zburători sunt păunii îngălbeniți de focuri
Și prin ploaie pleoșnesc împăiate tocuri.
Te-am zărit în spate șoptindu-i dulci norocuri,
Sufletul împietrit de cărămizi și blocuri.
Cu ochii-n ceruri și mâinile ne-atinse
Zâmbești sfios și fals, cu gânduri mecanisme.
Nu te lăsa la lume, zdrobește pietrele murdare
Și geamuri aburind de friguri și teroare.
Tresărind din iarba moartă de cenușă
Tu-mi spui adio, iar eu ard încet ca o păpușă.
Împăiată. Spânzurată.
Sfârşit
Taie-mi din Lună o felie,
Şi fă-mi o lunadă,
S-o beau pe banca pustie,
Acolo în colțul de stradă.
Pune în ea și-ntuneric,
Înmoaie și vârful la coasă,
Şi râde întruna isteric,
Şi fă-te frumoasă.
Rupe și-o bucată de stea,
Şi pune-mi pe frunte,
Şi lasă-mă aici undeva,
Apoi fugi de te-ascunde.
Mai lasă, înainte de fugă,
Pe banca cea rece de fier,
O oră, s-o am pentru rugă,
Că poate-o s-ajungă la cer.
Mi-e cald, și banca-i ferbinte,
Hai du-te tu moarte înainte,
Așteaptă-mă acasă cuminte,
Frumoasă și fără veșminte.
Ștrudel cu viespi
Înghit din nou pastile pentru viață,
Îmi pare bine că nu mai vreau pe ață,
Mi-a bagat in surlă o buca' de sârmă,
Imi statea intre coaie, drept ca o râmă,
Nu e vesel cand prostata-i răcită,
Nici n-ai vrea sa ți-o înghită,
Nici n-ai vrea pe una in genunchi,
Nici n-ai vrea bere în rinichi,
Turmentat ocazional de vară,
Ma mândresc ca nu sunt o povară,
Nici gunoi, nici praf, nici nimeni,
Bubu se trezește numai vineri,
Papucii rupti, deatâta mers într-una,
De la vorbă-i obosită gura,
O juma' de inimă, putrezit rămasă
Poate m-oi indragosti... în altă viață!
Până când iubesc doar spirtul,
Da baut, jumate e ca sfertul,
Incet si încrezut înnebunesc,
Doar asa pot sa ma reunesc,
Putrezesc intens ochii în Tartar,
Si iar arată minus pe cântar,
A mai veni oare vara-n suflet?
Sau doar niște viespi în ștrudel?
Mahmur ma clatin noapte-n zi,
De la vin aiurea, oi putrezi,
Mai cer de la cineva una-n bot,
Căci de azi până maine, nu mai suport.
Un bun rămas șoptit..
Ofta sinistra casă
Cu jaluzeaua trasă
După timpurile plănse,
Cu luminile aprinse.
Gemeau din balamale
Porțile medievale
Ale clădirii sumbre,
Bântuită de umbre.
Prin odăile obscure
Forfota unui fluture,
Se prefăcuse-n nadă
Pt păianjen pradă.
Un iz rănced se perindă,
Cernea pete pe oglindă,
Ciupea zidul gălbejit
Pe obrazu-I scorojit.
Se zbărci din temelie
Podeaua cenușie,
Trosnea mobila bizar,
Iscănd Ecoul milenar.
Tabloul de pe coridor
Mă urmărea iscoditor,
Schiță pe chipu-i prăfuit
Un bun rămas șoptit...
Eroul din Tine
În tine e-un erou ce încă mai doarme,
Ce poate înfrunta orice răni și arme,
Ridică-ți privirea, nu sta să te pierzi,
Destinul te cheamă, e timpul să-l crezi.
Luptă cu viața, căci ea te învață,
Chiar și din durere, să fii plin de viață,
Nu te lăsa învins de frica amară,
Eroul din tine nu cade-ntr-o seară.
Fiecare vis ce pare departe,
E-un munte ce-l urci pas cu pas, mai departe,
Nu e ușor, dar drumul e-al tău,
Și steaua din suflet străluce mereu.
Când greul te prinde, când totul se frânge,
Amintește-ți că totul în viață se schimbă,
Nu există furtună ce nu se termină,
Și nici rană adâncă ce nu se alină.
Tu ești făuritorul propriei sorți,
Chiar dacă drumurile te scot încoace și-n porți,
Fii stâlpul de care te sprijini cu iubire,
Căci lumea e-a ta, cu toată sclipirea din fire.
În ochii tăi vezi curajul aprins,
Chiar dacă trecutul ți-a fost interzis,
Din toate piedicile ce te-au înconjurat,
Ai învățat să fii omul adevărat.
Așa că luptă, căci lupta-i frumoasă,
Chiar dacă te simți uneori fără casă,
Eroul din tine e gata să zboare,
Spre vise mai mari și spre a vieții splendoare.
Cu inima plină de foc și de viață,
Îmbrățișează destinul ce tot te învață,
Tu ești eroul, puternic și viu,
Ce-nvinge furtuna, oricât de târziu.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Visul meu nemuritor.....
La apusul zorilor
Pe cărarea norilor
Lângă vârful munţilor
Îmi stă speranţa.....
Suflă vânt devastator
Peste brazii de lângă izvor
Dezbină echilibrul din decor
Asta îmi este viața.......
O poveste de amor
Un suflet cald şi visător
Ce prin lume-i călător
Îşi pierde speranţa......
Poate doru-i trecător
Visul meu nemuritor
Dulce, abstract, copleșitor
Pentru el îmi dau şi viaţa....
Spânzurați-s copacii
Spânzurați-s copacii de umbrele tale,
Ascunse păduri de miasme catedrale.
Zburători sunt păunii îngălbeniți de focuri
Și prin ploaie pleoșnesc împăiate tocuri.
Te-am zărit în spate șoptindu-i dulci norocuri,
Sufletul împietrit de cărămizi și blocuri.
Cu ochii-n ceruri și mâinile ne-atinse
Zâmbești sfios și fals, cu gânduri mecanisme.
Nu te lăsa la lume, zdrobește pietrele murdare
Și geamuri aburind de friguri și teroare.
Tresărind din iarba moartă de cenușă
Tu-mi spui adio, iar eu ard încet ca o păpușă.
Împăiată. Spânzurată.
Sfârşit
Taie-mi din Lună o felie,
Şi fă-mi o lunadă,
S-o beau pe banca pustie,
Acolo în colțul de stradă.
Pune în ea și-ntuneric,
Înmoaie și vârful la coasă,
Şi râde întruna isteric,
Şi fă-te frumoasă.
Rupe și-o bucată de stea,
Şi pune-mi pe frunte,
Şi lasă-mă aici undeva,
Apoi fugi de te-ascunde.
Mai lasă, înainte de fugă,
Pe banca cea rece de fier,
O oră, s-o am pentru rugă,
Că poate-o s-ajungă la cer.
Mi-e cald, și banca-i ferbinte,
Hai du-te tu moarte înainte,
Așteaptă-mă acasă cuminte,
Frumoasă și fără veșminte.
Ștrudel cu viespi
Înghit din nou pastile pentru viață,
Îmi pare bine că nu mai vreau pe ață,
Mi-a bagat in surlă o buca' de sârmă,
Imi statea intre coaie, drept ca o râmă,
Nu e vesel cand prostata-i răcită,
Nici n-ai vrea sa ți-o înghită,
Nici n-ai vrea pe una in genunchi,
Nici n-ai vrea bere în rinichi,
Turmentat ocazional de vară,
Ma mândresc ca nu sunt o povară,
Nici gunoi, nici praf, nici nimeni,
Bubu se trezește numai vineri,
Papucii rupti, deatâta mers într-una,
De la vorbă-i obosită gura,
O juma' de inimă, putrezit rămasă
Poate m-oi indragosti... în altă viață!
Până când iubesc doar spirtul,
Da baut, jumate e ca sfertul,
Incet si încrezut înnebunesc,
Doar asa pot sa ma reunesc,
Putrezesc intens ochii în Tartar,
Si iar arată minus pe cântar,
A mai veni oare vara-n suflet?
Sau doar niște viespi în ștrudel?
Mahmur ma clatin noapte-n zi,
De la vin aiurea, oi putrezi,
Mai cer de la cineva una-n bot,
Căci de azi până maine, nu mai suport.
Un bun rămas șoptit..
Ofta sinistra casă
Cu jaluzeaua trasă
După timpurile plănse,
Cu luminile aprinse.
Gemeau din balamale
Porțile medievale
Ale clădirii sumbre,
Bântuită de umbre.
Prin odăile obscure
Forfota unui fluture,
Se prefăcuse-n nadă
Pt păianjen pradă.
Un iz rănced se perindă,
Cernea pete pe oglindă,
Ciupea zidul gălbejit
Pe obrazu-I scorojit.
Se zbărci din temelie
Podeaua cenușie,
Trosnea mobila bizar,
Iscănd Ecoul milenar.
Tabloul de pe coridor
Mă urmărea iscoditor,
Schiță pe chipu-i prăfuit
Un bun rămas șoptit...
Eroul din Tine
În tine e-un erou ce încă mai doarme,
Ce poate înfrunta orice răni și arme,
Ridică-ți privirea, nu sta să te pierzi,
Destinul te cheamă, e timpul să-l crezi.
Luptă cu viața, căci ea te învață,
Chiar și din durere, să fii plin de viață,
Nu te lăsa învins de frica amară,
Eroul din tine nu cade-ntr-o seară.
Fiecare vis ce pare departe,
E-un munte ce-l urci pas cu pas, mai departe,
Nu e ușor, dar drumul e-al tău,
Și steaua din suflet străluce mereu.
Când greul te prinde, când totul se frânge,
Amintește-ți că totul în viață se schimbă,
Nu există furtună ce nu se termină,
Și nici rană adâncă ce nu se alină.
Tu ești făuritorul propriei sorți,
Chiar dacă drumurile te scot încoace și-n porți,
Fii stâlpul de care te sprijini cu iubire,
Căci lumea e-a ta, cu toată sclipirea din fire.
În ochii tăi vezi curajul aprins,
Chiar dacă trecutul ți-a fost interzis,
Din toate piedicile ce te-au înconjurat,
Ai învățat să fii omul adevărat.
Așa că luptă, căci lupta-i frumoasă,
Chiar dacă te simți uneori fără casă,
Eroul din tine e gata să zboare,
Spre vise mai mari și spre a vieții splendoare.
Cu inima plină de foc și de viață,
Îmbrățișează destinul ce tot te învață,
Tu ești eroul, puternic și viu,
Ce-nvinge furtuna, oricât de târziu.
Autor:Mihut Raul Alexandru.
Другие стихотворения автора
Între moarte și-nviere
Între moarte și-nviere
Stau pe margine de gând,
Trec prin umbrele tăcerii,
Suflet viu, dar muribund.
Între vis și amintire,
Arde timpul nevăzut,
Crucile din cimitire,
Le simt pavăză și scut.
Dincolo de noaptea surdă,
Mă desprind de lut stingher,
Dar lumina mă refuză,
Rătăcind prin adevăr.
Și rămân o trecătoare
Între cer și întuneric,
Legănând în neuitare,
Tot destinul efemeric.
Între moarte și-nviere,
Sunt un râu ce curge lin,
Început și încheiere,
Spre un alt locaș divin.
Soarta
Auzeam pescărușii la geam,
În timp ce cu soarta vorbeam,
Iar strigătul lor de extaz,
Îmi intră în trup prin obraz,
Cu marea pe aripi se înalță,
Pe mine cu apă mă încalță,
Prin focul din piept să mă plimb,
Şi dorul de moarte să-l sting.
Brațele le simt mai ușoare,
Într-un ochi îmi răsare un soare,
Din umeri oarecum nefiresc,
Două lungi aripi îmi cresc,
Şi zbor peste viață și moarte,
Ciugulind un poem de pe-o carte,
Celălalt ochi în gheare-l împlânt,
Să văd ce mai e pe pământ.
Și plutesc peste chin, nenoroc
Cu mârșava soartă în cioc,
S-o arunc undeva în genune,
Să renasc fără soartă pe lume.
Apocalips
Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,
Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,
Să urle fără limite, cu imensă putere,
Să scoată strigăte care să cutremure lumea.
Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,
Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,
Animalele să fugă speriate până la epuizare,
Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.
Să fie declarat nul orice ideal visat;
Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,
Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,
Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.
Bucăţi de pământ în aer să se avânte,
Planetele să descrie arabescuri bizare,
Luna, dansul morţii cu putere să cânte,
Iar soarele eclipsat să radieze teroare.
Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,
Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,
Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,
Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.
Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,
Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,
Uitarea definitivă să devină cât mai densă,
Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.
Tu, care te numeşti femeie
Tu, care te numeşti femeie,
Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,
Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.
Şi scuipi trecutul fără jenă,
Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.
Dar a ta inimă e piatră,
Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.
Doar de putere şi avere-ţi pasă,
Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.
De ce refuzi să-ţi zică mamă,
Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge?
Căci sus în cer… fecioara plânge.
Cântec
În noapte plânge un poet,
Cu gândul printre stele,
Și murmură ceva încet,
Târând picioare grele.
Agale merge spre pustiu,
Și nimeni nu-l mai știe,
Cu ochiul mic și pământiu,
În toate vede poezie.
Și urlă moartea lângă el,
Iar îngerii îi plâng pe umăr,
Din spate pare-un bătrânel,
Dar trupu-i încă-i tânăr.
Și pasu-i cade neatent,
Iar toamna de sub talpă urlă,
Un gin sosit din transcendent,
Ce lacrimi împrejur azvârlă.
Își cântă versul funerar,
Zdrobit de ploaia rece,
Și-un bocet se aude clar,
Pe unde trubadurul trece.
Se prind în valsuri hohotind,
Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,
Și cântă-ntruna, suferind...
Un biet poet cu pasul neatent.
Deschide…
Deschide ușa mamă,
Că lungă-i depărtarea,
Aștept, și bag de seamă,
Că n-ai primit scrisoarea.
Deschide odată mumă,
Căci ușa stă să frângă,
Tot podul casei sună,
Fereastra dă să plângă.
Deschide mamă dragă,
Căci bat de dimineață,
Și-oi bate noaptea-ntreagă,
Doar să te știu în viață.
Deschide maică sfântă,
Căci ziua e cam dusă,
Deja cocoșul cântă,
Iar eu adorm pe ușă.
Deschise bucuroasă,
Iar eu acum aflai,
Nu ușa de la casă,
Ci ușa de la rai…
Căci moartea fu la ea,
C-o zi-naintea mea,
Iar ea ducându-mi dorul,
Crezu că e feciorul.
Între moarte și-nviere
Între moarte și-nviere
Stau pe margine de gând,
Trec prin umbrele tăcerii,
Suflet viu, dar muribund.
Între vis și amintire,
Arde timpul nevăzut,
Crucile din cimitire,
Le simt pavăză și scut.
Dincolo de noaptea surdă,
Mă desprind de lut stingher,
Dar lumina mă refuză,
Rătăcind prin adevăr.
Și rămân o trecătoare
Între cer și întuneric,
Legănând în neuitare,
Tot destinul efemeric.
Între moarte și-nviere,
Sunt un râu ce curge lin,
Început și încheiere,
Spre un alt locaș divin.
Soarta
Auzeam pescărușii la geam,
În timp ce cu soarta vorbeam,
Iar strigătul lor de extaz,
Îmi intră în trup prin obraz,
Cu marea pe aripi se înalță,
Pe mine cu apă mă încalță,
Prin focul din piept să mă plimb,
Şi dorul de moarte să-l sting.
Brațele le simt mai ușoare,
Într-un ochi îmi răsare un soare,
Din umeri oarecum nefiresc,
Două lungi aripi îmi cresc,
Şi zbor peste viață și moarte,
Ciugulind un poem de pe-o carte,
Celălalt ochi în gheare-l împlânt,
Să văd ce mai e pe pământ.
Și plutesc peste chin, nenoroc
Cu mârșava soartă în cioc,
S-o arunc undeva în genune,
Să renasc fără soartă pe lume.
Apocalips
Într-o zi toţi cei care suferă în tăcere,
Şi care nu îndrăznesc să-şi verse amărăciunea,
Să urle fără limite, cu imensă putere,
Să scoată strigăte care să cutremure lumea.
Apele să curgă mai repede creând uriaşe estuare,
Munţii să se clatine zgomotos şi ameninţător,
Animalele să fugă speriate până la epuizare,
Iar păsările să cânte apocalipsa în cor.
Să fie declarat nul orice ideal visat;
Credinţele fleacuri iar filozofia o glumă,
Să se creeze o înălţare şi o prăbuşire totodat,
Iar toate iubirile să răspândească o ciumă.
Bucăţi de pământ în aer să se avânte,
Planetele să descrie arabescuri bizare,
Luna, dansul morţii cu putere să cânte,
Iar soarele eclipsat să radieze teroare.
Vârtejuri de focuri sălbatic să crească,
Tot ce e formă să devină inform ori nematerie,
Un zgomot barbar întreaga lume să cucerească,
Până şi cea mai mică insectă să tremure, să se sperie.
Să fie un zbucium nebun, o explozie imensă,
Apoi să nu mai rămână decât o eternă tăcere,
Uitarea definitivă să devină cât mai densă,
Să se simtă cum răul se mistuie şi piere.
Tu, care te numeşti femeie
Tu, care te numeşti femeie,
Cu păru-n vânt şi ochi scânteie,
Cu mersul coregraf şi graţios,
Ce dai nuanţă cuvântului frumos,
Am amuţit la a ta ştire,
Că vrei să schimbi a ta menire,
Să schimbi principii şi idei,
Şi multe lucruri cu temei.
Şi scuipi trecutul fără jenă,
Renunţi la dragostea maternă,
Îţi plâng copiii lângă tine,
Şi-ţi fierbe sângele în vine.
Dar a ta inimă e piatră,
Şi vrei acum o nouă soartă,
Ca lucrul de bărbat să-l faci,
Chiar dacă peste obiceiuri calci.
Doar de putere şi avere-ţi pasă,
Şi uiţi că trebuie să fii frumoasă,
Să pregăteşti copiilor bucate,
Să fii totul peste toate.
De ce refuzi să-ţi zică mamă,
Şi faci din traiul tău o dramă?
De ce schimbi dulcele tău sânge?
Căci sus în cer… fecioara plânge.
Cântec
În noapte plânge un poet,
Cu gândul printre stele,
Și murmură ceva încet,
Târând picioare grele.
Agale merge spre pustiu,
Și nimeni nu-l mai știe,
Cu ochiul mic și pământiu,
În toate vede poezie.
Și urlă moartea lângă el,
Iar îngerii îi plâng pe umăr,
Din spate pare-un bătrânel,
Dar trupu-i încă-i tânăr.
Și pasu-i cade neatent,
Iar toamna de sub talpă urlă,
Un gin sosit din transcendent,
Ce lacrimi împrejur azvârlă.
Își cântă versul funerar,
Zdrobit de ploaia rece,
Și-un bocet se aude clar,
Pe unde trubadurul trece.
Se prind în valsuri hohotind,
Și ploi, și toamne, și-un vânt lent,
Și cântă-ntruna, suferind...
Un biet poet cu pasul neatent.
Deschide…
Deschide ușa mamă,
Că lungă-i depărtarea,
Aștept, și bag de seamă,
Că n-ai primit scrisoarea.
Deschide odată mumă,
Căci ușa stă să frângă,
Tot podul casei sună,
Fereastra dă să plângă.
Deschide mamă dragă,
Căci bat de dimineață,
Și-oi bate noaptea-ntreagă,
Doar să te știu în viață.
Deschide maică sfântă,
Căci ziua e cam dusă,
Deja cocoșul cântă,
Iar eu adorm pe ușă.
Deschise bucuroasă,
Iar eu acum aflai,
Nu ușa de la casă,
Ci ușa de la rai…
Căci moartea fu la ea,
C-o zi-naintea mea,
Iar ea ducându-mi dorul,
Crezu că e feciorul.