Eroul

Într-o lume cu fețe ce se schimonosesc,

Unde iubirea este o monedă de schimb,

Femeia e un vis rupt între dorințe

Și păreri uitate, ce nu mai sunt de mult sublime.

Se întreabă, cu privirea plină de lacrimi negrăite,

Dacă merită să rămână, să rătăcească prin umbrele iubirii,

Sau să plece, să renunțe la o umbră de speranță,

Când inima-i bântuită de mângâierea altora,

Dar nu de cea a celui ce ar trebui să-i fie alături.

În fața oglinzii, nu se recunoaște,

Cu obrajei pătrunși de mângâierea altor îmbrățișări,

Așteaptă, ca o mare nemărginită,

Să fie văzută în tot ce este –

Dar nu în ochii lui, nu în mâinile lui.

El își întinde brațele către alte vise,

Lăsând-o să înoate singură în marele ocean

Al neîmplinirii și al dorințelor neîmpărtășite.

Ea nu cere a fi adorată,

Nu vrea să fie un trofeu, nici o regină pe un tron,

Dar vrea să fie primul gând în dimineața lui,

Să fie iubită nu ca un obiect, ci ca un univers viu,

În care el să aleagă să rămână,

Să nu caute în altele ceea ce ea poate oferi,

Nu pentru că e mai bună, ci pentru că este ea.

Societatea, cu legile ei mute și adânci,

Nu o tratează ca pe o femeie întreagă,

Ci o judecă prin prisma unui cont de rețele

În care pozele sunt mai valoroase decât sentimentele,

Iar cuvintele au doar rolul de a consuma minute,

Nu de a construi o lume de înțelegere și adâncire.

În această lume, ea se pierde între femei,

Nu pentru că nu ar fi destul de mult,

Ci pentru că este învățată că nu poate fi niciodată îndeajuns.

Iar el… el își trăiește zilele în echilibru precar,

Iubește multe, dar niciodată nu o iubește pe ea,

Nu în profunzimea acelei iubiri ce clădește un sanctuar,

Ci într-o dragoste ușoară, ce poate fi împărțită

Cu oricine altcineva – un trofeu temporar,

Un zâmbet adus pe o față străină, un gest ușor,

Iar ea rămâne mereu ultimul loc, un punct uitat,

Într-un colț de dorință stinsă, neîmpărtășită, pierdută.

Dar adevărul este că nu trebuie să fie așa.

Femeia nu este o linie de așteptare, nici o marfă pe raft,

Nu trebuie să își dovedească valoarea prin lipsa unui loc,

Ci să își ceară locul acela în inima celui ce promite,

Nu pentru că ea cere, ci pentru că merită.

Pentru că ea este mai mult decât o alegere printre multe,

Mai mult decât un loc gol în programul altora,

Ea este esența unei iubiri pure, neîmpărțite,

Un punct de echilibru în marea zbuciumată a lumii.

Dar dacă nu înțelegem acest adevăr,

Vom rămâne mereu la marginea iubirii,

Unde femeile nu ajung niciodată primele,

Ci doar ultimele, uitate în vârtejul nepăsării.

Și va fi o lume tristă, în care nici un suflet nu va înflori,

Pentru că iubirea, cea adevărată, nu poate să trăiască decât acolo

Unde este respect, nu doar dorință sau alegere.

Tatăl nostru cel din ceruri,

Cel ce-n suflet și în trup ne citești 

Fără margini și omniprezent 

Ești așa frumos și mare,

Că nici nu știu să te descriu

Iar dacă chiar aș încerca 

Cuvintele s-ar împrăștia 

Și-ar ninge cu mărgele 

În urma mea

În urma mea...

În căutarea Ta.

A Ta...

Pe mulți ai fericit în lume, 

Deși cu greu tu te-ai născut, 

Ai generat și opere postume, 

Și orice om te-a cunoscut. 

Ai învățat savanți, elevi și profesori, 

Din scoarță-n scoarță te-ai descoperit, 

Și n-am crezut că ai să mori, 

De mână celor care te-au citit. 

Ai plâns ades cu cei îndrăgostiți, 

Și ai înduioșat cu Făt-Frumos copiii, 

Între coperți am stat cu toți uniți, 

Sub aura poveștii, cântului și-a poeziei. 

Ai fost uitată în mari biblioteci, 

Ori arsă în răscoale și proteste, 

Iar când ai vrut secrete să diseci, 

Mai marii lumii au început să te conteste. 

Și-au hotărât în școli să fii hulită, 

Te-au îngropat sub telefoane și tablete, 

Doar de nostalgici, tu mai ești citită, 

Și plângi pe-un raft, de pe-un perete. 

În vile somptuoase ești decor, 

Te-au îmbrăcat în aur ca pe-o stea, 

Apoi l-au ponegrit pe scriitor, 

Și l-au silit urmași să nu-ți mai dea. 

Se mai închide încă-o librărie, 

Pier multe milioane dintre voi, 

Iar azi trăim o mare tragedie, 

Cultura se aruncă la gunoi. 

De atâția ani tot mă frământ,

Aici, singur pe pământ,

Și-mi simt celula rumegând,

În gând...

Iar visu-mi este tot zburând,

În gheare sufletu-mi ținând,

Ca morții să îl dau sperând,

Curând...

Abisuri trec și mă-nspăimânt,

Pe aripi noaptea aducând,

Și văd tornade măturând,

Pământ...

Cobor lumini parcă plouând,

Iar foc se-ntinde vieți cerând,

Văd oamenii mereu săpând,

Mormânt...

Iar păsări nu mai văd zburând,

Aud doar îngerii cântând,

Și-n cântul lor m-aud în gând,

Urlând...

De atâția ani tot mă frământ,

Aici, singur pe pământ,

Și-adorm adesea prea curând,

Plângând...

Sufletu-mi șăgalnic vaită,

Ale inimii bătăi

La vederea doar odată,

Ale ochilor văpăi.

Vrerea mea e mulțumirea

De a-ți dezmierda obrajii

Cu ale zâmbetului grații,

Ce-mi cutremură simțirea.

Ființa-mi suferă-n pustie,

Gândul freamătă-n zadar.

Trupul tău ca un tezaur, 

Scânteie a minții frenezie.

Atunci când te pasc renunțările,

vin ele, gândurile...

Un soare-ți răsare în țeastă,

și simți peste tot apăsare,

totu-i mormânt, nimic nu tresare,

apoi într-o liniște surdă,

îți pătrund săgeți în orbită,

ochii se-nchid, sprânceana se-ncruntă,

și mintea îți cade rănită.

Deodată te cuprinde o spaimă nebună,

și-ai vrea să preschimbi soarele-n lună.

Dar vin... armate întregi,

diferite nuanțe și simțuri,

comit peste tot fărdelegi,

parcă sunt coase cu zimțuri.

Pătrund prin pereți, prin ferestre,

direct în inimă și-o străpunge,

ea cântă ca mii de orchestre,

și apoi tăcută se frânge.

Trec prin carne și os, și-ntuneric,

prind stelele și le împlântă,

în sute de ochi ce țipă isteric,

la o lacrimă sfântă.

Vin... puzderii,

din trecut, de demult, de aiurea,

să-ți înfigă în tâmple securea,

vin, cărând frați, copii și părinți,

și-n minte ți-i așează cuminte,

și trebuie s-alegi între ei și arginți...

o rană ce-o porți veșnic în minte.

Și-atunci când nu mai aștepți nimic,

vin...

rânduri, rânduri,

blestematele gânduri.

Azi de ziua ta,

Iubirea ți-o aștern pe foaie,

Pentru că, iubirea ta mama,

Nici în vise nu-i mai mare!

Roșie ca trandafirul,

Puternică ca vârtejul,

Veșnică-i puterea ei,

Răsarită dintr-un tei,

De dragoste de mamă!

Trupu-i zvelt,

Brăzdat de frumusețe, 

Ce nici n-a existat,

Se arată, printre-a ei eferme,

Și prin mirosul dulce-mi iese,

Un talaz, prea uimit pentru a-l urma!

Si miroase pur a scorțișoară, 

De-a mirosul alb de crizanteme,

Trupu-i zvelt, brazdat de perle, 

In acel loc, in a simfonii mierle, 

Care-mi da, în dulcea-i ființă-n ele, 

Calde bucurii m-a pasă! 

Avusesem eu un loc fantezic, 

Un loc in care pot sa zbor? 

Nu căci aceasta-mi da fior, 

Din acelea care nu ma dor, 

Ci din contra, vad intr-un locșor, 

Ce n-am mai văzut vreodată! 

Acolo, pot visa oricând, 

Doamnă albă a încântării, 

Iazul Zânelor Feeric, 

Si padurea-n Fiorarii, 

Oh, ce dulce-i fiica ceții, 

Acolo, acolo as vrea sa zbor! 

Trupu-i zvelt,

Brăzdat de frumusețe,

Ce nici n-a existat,

Se arată printre-a ei eferme,

Și prin mirosul dulce-mi iese,

Un talaz, prea uimit pentru a-l urma!

Și miroase pur a scorțișoară,

De-a mirosul alb de crizanteme,

Trupu-i zvelt, brăzdat de perle,

În acel loc, în a simfonii mierle,

Care-mi dă, în dulcea-i ființă-n ele,

Calde bucurii m-a pasă!

Avusesem eu un loc fantezic,

Un loc în care pot să zbor?

Nu, caci acesta-mi dă fior,

Din acelea care nu mă  dor,

Ci din contră, vad intr-un locșor,

Ce n-am mai văzut vreodată!

Acolo pot visa oricând,

Doamna Albă a Încântarii,

Iazul Zânelor feeric,

Și Padurea Înfiorării,

Oh, ce dulce-i fica ceții,

Acolo, acolo aș vrea să zbor!

Râsu-i falnic și duios,

În lume nu-i mai frumos,

În codru noaptea se aude,

Armonia-n el pătrunde!

Gros,subțire minunat,

Tăcerea o rupe-n data,

Falnic și maestos,

Emanând un timp frumos!

Bufnița l-a emanat,

Falnică-i este făptura,

Cu ochi mari și visători,

Făptura-i râde până-n zori!

Noaptea iată c-a venit,

Bufnița râzând așteaptă,

Lumea parcă s-a trezit,

Taina-i searată!