Delirul

Ce să-ţi dau române,

Pentru al tău chin,

Pentru veşnica durere,

Şi amar destin.

Ce să-ţi dau creştine,

Spune-mi ce doreşti?

Viaţa ta e tristă,

Dar tu, Mă iubeşti.

Doamne pentru a mea durere,

Nu vreau vindecare,

Şi din marea Ta putere,

Dă-mi doar alinare.

Dă-mi un fluier să doinesc,

Când durerea mă frământă,

Şi când traiul mi-e greoi,

Şi duşmanii mă-nspăimântă.

Dă-mi poetul să îmi cânte,

Cerul, neamul şi natura,

Toate cele câte sunte,

Să îmi potolească ura.

Dă-mi pământul cu verdeaţă,

Codrul să mă răcorească,

Să nu-mi pese de-a mea viaţă

Doar copilul să-mi trăiască.

Dă-mi putere să mă rog,

Să nu cad în nepăsare,

Şi cu Tine fac zălog,

Că nu-mi trebuie vindecare.

Doina, codrul şi poetul,

Rugăciunea către Tine,

Mulţumescu Ţie Doamne,

Toate astea îmi fac bine.

Paşi moi se aud de nicăieri,

Te-ntorci şi-n jur e albastru,

Dezamăgiri îţi curg din rana ce-o porţi,

Nefiresc dar totuşi mai iubeşti.

Paşi moi se aud de nicăieri,

Te-ntorci şi adie doar vântul,

Lacrimile-ţi cromează obrajii pierduţi,

În iubiri ucise de sunet de harpă.

Paşi moi se aud de pretutindeni,

Te-ntorci şi în jur sunt doar eu,

Venit să-ţi alin durerea cu cântec,

Să-ţi îngrop supărarea în sterpe pământuri.

Paşi moi se aud cadenţat …

Ne-ntoarcem şi-n jur totu-i sihastru,

Se văd stoluri negre plecând,

Lăsând urme de negru şi albastru.

Paşi moi se aud de nicăieri,

Mă întorc şi în jur e albastru,

Dezamăgiri îmi curg din rana ce-o port,

Nefiresc, dar totuşi te mai iubesc.

Când eram nebun de tânăr,

Șuieram la Lună să apară,

Bezna o puneam pe umăr,

Și plecam grăbit afară.

Când aveam o zi mai fastă,

Îmi puneam și-o stea în frunte,

Și urcam voios pe creastă,

Ca să luminez un munte.

Lângă Sfinx stăteam întins

Cu-a mea beznă să-l îmbrac,

Steaua i-o puneam, convins,

Că sunt un strămoș de dac.

Și zvârleam grăbit în vale,

Stânci din cele mai pribege,

Să astup orice cărare,

Să fiu singur cu-al meu rege.

Iar din lună și din stea,

Ca-ntr-un ritual străvechi,

Flori de colț pe noi ningea,

În mănunchiuri și-n perechi.

Apoi, când plecam spre casă,

Mânam zori de zi în turmă,

Aveam față luminoasă,

Ca un dac de pe Columnă.

Sunt frânt ca frunza-n prag de iarnă,

Strivit sub pași ce nu-s ai mei,

Și-n rana mea de-argint se-așterne,

Un colț uitat de tinere femei.

Prin lutul rece al neființei,

Îmi curg ghețari în loc de sânge,

Iar inima, oglindă a minții,

E-un țărm ce resturi aruncate strânge.

Iubirea-mi este doar o șoaptă,

Un vis închis într-un mormânt,

Iar eu, zdrobit de-a vieții faptă,

Rămân o umbră întinsă pe pământ.

Și poate-n timp, când tu vei plânge,

Când focul meu va fi uitat,

Îți voi fi clocotul din  sânge,

Și lacrima în care te-ai scăldat.

Pe ulița veche cu praf și noroi,

Adie un vânt de amurg liniștit,

Umbra copacilor bătrâni din zăvoi,

Spune povești dintr-un timp rătăcit.

Căsuța din vale la ferestre cu flori,

A gutui coapte și a pâine miroase,

O mamă la poartă cu roși obrăjori,

De atâta așteptare împietrită rămase.

Miroase a fân și a câmpuri cosite,

A ploaie curată ce scaldă pământul,

Și-mi vine un dor de toate-mplinite,

De casa ce-mi știe și oful, și cântul.

Aici, în oraș, mă simt un străin,

Betoanele acoperă visele mele,

Iar dorul de acasă curat și divin,

Plânge întruna în oasele mele.

Prăbușit undeva în abisul din mine,

Departe de orice trăire frumoasă,

Poarta iubirii am închis-o spre tine,

Amorul visat strivindu-l din faşă.

Picioarele-mi sunt jumătate-n pământ,

Un cântec urlat se aude din iad,

Tortura îmi chinuie și ultimul gând,

Grotescul lumii îmi e camarad.

Mister şi trufie îmbrac ca veşmânt,

Precum un vulcan arunc priviri reci,

Strivesc încercarea c-un despotic cuvânt,

Dezarmat, mă retrag într-o uitare pe veci.

Tinereţea îmi țipă strident pe sub riduri,

Alergătura îmi este calcifiată în os,

Dorm pe ruine de falnice ziduri,

Și privesc uneori, spre trecut, curios.

Lacrimi erup din ochiu-mi curat,

Trăirile avute cândva, se topesc,

Sufletul în ștreang îmi stă suspendat,

Iar eu sunt călăul ce alături zâmbesc.

Sunt eu, numai eu, un boț de pământ,

O suflare de viață pogorâtă din cer,

Ce-și caută-n liniștea serii mormânt,

Pe o bancă din parc într-un vechi cartier.

Am suferit călduri și frig, demult,

Când mă iubeam cu stelele și luna,

Acum, când glasul nopții îl ascult,

Privesc spre cer, și-mi e totuna.

Mai dau câteodată, în albe nopți,

Cu pleoapa de la ochi în raza lunii,

Și-aud suspine sus pe bolți,

Și-mi spun că-i plâns de stele, unii.

De multe ori am stat cu mâna-ntinsă,

Ca luna să-mi ofere tot pustiul ei,

Și să-l arunc subit în inima încinsă,

S-o fac să se gândească la femei.

Dar mă-mbrăcau în aurori celeste,

Iar trupu-n infinite raze l-am simțit,

Și pătrundeam în noapte prin ferestre,

De aceea-am fost de ele îndrăgostit.

Mi-am risipit prin lume tinerețea,

Cu pași nesăbuiți pe orice drum, 

Am confundat adesea frumusețea, 

Cu libertatea de-a trăi oricum.

N-am fost un sfânt, nici n-am cerut iertare,

Când adevărul mi-a rămas călău,

Am dus în piept o veșnică-ncercare, 

De-a nu mă vinde celui care-s eu.

Nu am știut să-i pun tăcerii vamă,

Nici să-mi îmbrac în aur vreun cuvânt,

Am fost când flacără, când rană,

Dar niciodată rob pe-acest pământ.

Mi-am pus pe la răscruci deschisă cartea,

Să plângeți versul care-a sângerat;

Și să simțiți cum mi-am clădit cetatea, 

Și cât de multă piatră i-am cărat. 

Mi-am scris destinul pe pereți de ceară,

Cu litere culese din focuri și furtuni,

Și-am dat durerii chip de primăvară,

Când alții-mi retezau cununi.

Nu cer nimic din tot ce-o să rămână,

Nici flori, nici lacrimi, nici sfântul legământ;

Doar să nu-mi puneți sufletu-n țărână,

Cât încă-mi arde versul pe pământ.

Iar dacă-n urma mea va plânge-o carte,

Să n-o citiți ca pe-un sfârșit,

Căci am lăsat la fiecare-n parte, 

Un strop din visul meu neîmplinit.

Te-am strigat, Doamne,

până mi s-au stins cuvintele.

Am așteptat răspunsul Tău

și m-am izbit de cerul gol,

unde ecoul rugăciunii

se întoarce ca un spin.

Dar Tu nu ești absent.

Tăcerea Ta e o altă voce,

una care nu se aude,

ci se trăiește.

M-ai învățat că răspunsul

nu vine mereu în cuvinte,

ci în adâncul tăcerii

unde ființa se frânge

ca să poată primi.

Am înțeles că Tăcerea Ta

nu este uitare,

ci încercarea cea mare:

să cred fără semne,

să iubesc fără dovezi,

să urc fără ținere de mână.

Și în clipa în care n-am mai cerut nimic,

ai rostit, fără glas:

„Sunt aici.”

înainte de început,
era o întrebare
pusă de nimeni
unei oglinzi
fără chip.

Dorința se uită pe sine
în fiecare ecou.

Acolo se naște
ce nu poate muri.

De cînd lumea-i pe pămînt alfabetu-i ceva sfînt.

Din vechi timpuri inventat si de lume învăţat.

Alfabetul nu e greu atunci cînd înveţi mereu.

Douăzeci şi opt litere are, alfabetul nu e mare.

A-ul vine de la ANA este numele lui mama,

B-ul vine din Bunici care ne-au crescut de mici.

C-ul vine de la Ceaţă e ca România noastră.

D-ul vine din Donat pentru românul sărac.

E-ul de la Elefant nu-i nimic interesant.

F-ul vine din Furat, România am devastat.

G-ul de la Gospodină harnică-i ca o albină,

H-ul de la Hărnicie nu munceşti ai sărăcie.

I-ul de la Indolenţă vine, stă leneşul în suspine,

J-ul vine de la Joi, doar pînă atunci muncim noi.

K-ul e din Kilometru n-am făcut şoşele un metru,

L-ul vine de la LEU să fim regi, noi vrem mereu.

M-ul vine de la Mamă cel mai scump nume înseamnă,

N-ul vine de la Neaţa ,vă spun Bună dimineaţa!

O-ul, e de la Oftat ne place munca la stat.

P-ul e de la Putere nu vrem muncă, vrem avere.

R-ul vine de la Rac nu ne place la arat,

S-ul e de la Solar merg la muncă acuma iar?

Q –chiul vine din Qintal ,acum totu-i digital,

T-ul e de la Tractor hai la muncă pe ogor.

U –ul vine de la Uliu ,la elev îi place chiulul,

V-ul vine din Vecini, mîndrii că sîntem români.

Y igrec-ul de la Yankei sîntem doi fraţi frumuşei.

Z-tul e din Zidărie munca mult i-mi place mie.

Vai, ce chin ce jale aveam, cînd alfabetu învăţam,

Pentru că mi-e de folos l-am învăţ pe de rost.

Şi de aia la toţi vă spun invăţaţi-l că bun.

Uite acum că îl ştiu bine v-am scris astă poezie.