Viață

Buzele mele îți spun vorbe dulci, 

Mai dulci ca niciodată, 

Capul în palme alene ți-l culci, 

Cu inima piatră. 

Ochii caută chipu-ți senin, 

Și pielea cea albă de nea, 

Ciudat mă privești ca pe-un străin,

Cu inima rea. 

Pasul ți-adulmecă urma încet, 

Și umbra cu luciu de smoală, 

Capul întorci peste umăr discret, 

Cu inima goală. 

Îți tremură somnul pe pleoapele moi,

Când noaptea în tine suspină,

Și visu-l trăim amândoi, 

Cu inima plină.

De umărul tău mi-e umbra lipită,

Și timpul în noi se răsfrânge,

Te-ating fără zgomot, doar o clipită, 

Și inima-ți plânge. 

Respiră absența din noaptea târzie,

Când dorul în mine apare,

Și mângâie tăcerea ce-abia mai îmbie,

Cu inima mare.

Un freamăt de vise te prinde din nou,

Și-n gânduri, iubirea răpusă, învie,

Încerci să te-nalți ca un ultim ecou,

Dar inima îți este pustie. 

În drumurile reci ce nu duc nicăieri,

Nefiresc am zărit o nouă lumină aprinsă, 

Dar pașii mă poartă spre iubirea de ieri,

Cu inima învinsă. 

Prin trupul serii trece luna,

Asemeni ție-n visul meu, 

Iar stelele îi port cununa, 

La fel cum ți-am purtat-o eu. 

Și nu te pot uita de tot,

Amorul meu te știe, 

Și simt aievea că înot, 

Prin inima-ți pustie. 

Aici mă pierd în amintiri, 

Ca-ntr-un abis de dor și vis,

Și trist ascult cum râd iubiri, 

Ce nu știu încă că s-au stins.

Din fiecare clipă moartă, 

Îmi cresc lungi aripi de dureri,

Și bat în zidul fără poartă, 

Al vechilor plăceri,

Căci tu rămâi, chiar de nu ești,

Grădina mea cu roade,

Și-n fiecare noapte înflorești, 

Când lacrima îmi cade. 

Atunci când norii se vor frânge,

Pe cer pustiu,

Pe cer pustiu,

La pieptul meu te-aș strânge,

Să nu mai ştiu,

Să nu mai ştiu!

Şi dacă timpul blestemat,

Ne-ar despărţi,

Ne-ar despărţi,

În ochiul meu înlăcrimat,

La fel vei fi,

La fel vei fi!

Atunci când visul s-ar topi,

Fără să știu,

Fără să știu,

Din dorul meu te-aş zămisli,

Iubit să-ți fiu,

Iubit să-ți fiu!

Şi dacă umbra s-ar culca,

În colț stingher,

În colț stingher,

Cu ochii tăi aș căuta,

Lumina-n cer,

Lumina-n cer!

Atunci când totul s-ar sfârşi,

Chiar dinadins,

Chiar dinadins,

Mereu în inimă-mi vei fi,

Un foc aprins,

Un foc aprins!

Nu mai știu ce spuneai atunci... 

Poate povesteai despre drumurile lungi

pe care le-ai parcurs înspre mine venind,

sau despre diminețile care ți-au deschis ochii fără să te întrebe dacă ești pregătită.

Nu mai știu ce spuneai... 

Îți urmăream doar pleoapele

cum se închideau duios peste a mea lume, ca două frunze luate de apă.

Și timpul, timpul stătea pe loc de parcă 

ar fi vrut și el să-ți vadă frumusețea.

Nu mai știu, dar parcă tăceam... 

Poate pentru că uneori cuvintele

se tem să atingă ceea ce simțim. 

Sau poate pentru că iubirea nu are nevoie de glas ca să rămână.

Nu mai știu de ce tăceai... 

Dar îmi amintesc liniștea aceea, 

în care cerul părea mai mic

decât albastrul ochilor tăi. 

Și, știu că acolo,

fără să spunem nimic,

ne iubeam.

Îmi cântă doru-n depărtare,

Din codri verzi, de pe poteci,

Și-un murmur rece de izvoare,

Îmi spune întruna c-ai să pleci.

Din praf și umbre nasc stihii,

Și plânge struna de vioară,

Și-aș vrea arcușul ei să fii,

Dar încă nu e primăvară...

Plângând ascult numai tăcerea,

Și-mi pare a fi un lung festin,

Încerc să-ngrop sub ploi durerea,

Dar într-o clipă nor devin.

Apoi opresc, să uit de toate,

Să-mbrac uitarea-n trup divin,

Căci viața-i duhul ce se zbate,

În carnea unui lut străin...

Și mă îndrept spre zări absente,

Spre visul care nu-i al meu,

Mișcările îmi sunt inexistente,

Și umbra-mi e, dar nu sunt eu.

Și totuși, tremurând sub stele,

Mă-nalț din norii mei târzii,

Și strig cu fața-ntre zăbrele,

De ce nu vii, de ce nu vii?

În Micul Maroc am stat câțiva ani,

Loara îmi cânta lângă geam,

Vapoare-mi urau La mulți ani!

Și totuși străin mă simțeam.

În zare priveam către casă,

C-o fi înspre nord ori spre est,

Dorul pe suflet m-apasă,

Și pasul mi-i tot mai funest.

Atlanticul e chiar lângă mine,

Cu apa turcoaz mă încântă,

Dar valuri, mari valuri străine,

Doine de doruri îmi cântă.

Lumina din Far mi-i speranța,

Iar pasărea-n zbor mi-e răbdarea,

De aici, de departe, din Franța,

Vă simt dragii mei răsuflarea.

Mici copile,cu mintea în nori 

Zburam fara griji ,printre culori 

Neștiind de durere

De viață și tăcere 

Ne-am lovit prea devreme 

De probleme,și suspine 

Neavând nevoie reciprocă de susținere 

Și de încredere 

Ne-am ferit una de alta 

Până am văzut cum e viața 

Și după ce am văzut cum e viața 

Doamne, cât ne mai căutăm privirile 

N-aveam nici îmbrățișările 

Nici încredere , nici fericire 

Și ne-am destrămat in frici mari 

Purtate în suflete mici 

Și când speranțele au devenit un vis 

Uite-ne cum ne-am găsit 

Uite-ne cum stam aici 

Acum,copile cu suflet de adult 

Trăim în tăceri absurde 

Dar uite-ne aici, la nesfârșit 

Pentru a ne fi mai ușor de trăit 

Детский стон, эхом по дому,

Не плачь и не крик, молчаливое эхо.

Они и не знали что может быть по другому,

и к счастью дорога закрыта железною вехой.

и мать и отец, молчали вздымая руки,

Уничтожая детские годы.

Причиняя детишкам, адские муки,

Лишая их детства, любви и свободы.

Они уже давно не теряют слёзы,

и уже давно не просят пощады.

их поглотили детские грёзы,

Скоро погаснут их боли лампады.

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

Pedanti profesori

Si examene grele...

Si azi ma-nfiori

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele! –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare –

Azi nu mai sunt eu

Si mintea ma doare...

Nimic nu mai vreau –

Liceu, - cimitir

Cu lungi coridoare... –

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele –

In lume m-ai dat

In valtorile grele,

Atat de blazat...

Liceu, - cimitir

Al tineretii mele!

Højskole

Højskole, - kirkegård

af min ungdom -

Pedante lærere

Og svære eksamener...

Og i dag får du mig til at gyse

Højskole, - kirkegård

Af min ungdom! –

Højskole, - kirkegård

Med lange korridorer –

I dag er jeg ikke længere mig

Og mit sind gør ondt...

Jeg vil ikke have noget mere -

Højskole, - kirkegård

Med lange korridorer... –

Højskole, - kirkegård

af min ungdom -

Du gav mig til verden

I de tunge bølger,

Så blaseret...

Højskole, - kirkegård

Af min ungdom!

În umbra tăcerii, unde cuvinte grele zac,

Pe un teren sterp de vise, abuzul își face loc,

O lume unde criticile cad ca ploi reci,

Și umilința începe , un drum drept.

Controlul se întinde, un lanț nesfârșit,

Izolarea, un zid gros între inimi construit.

Pe străzi de singurătate, pașii se pierd,

În costumul de zi cu zi, libertatea-i grea,rãu.

Manipularea, un dans sinistru, pași măsurați,

Vinovăția, un costum greu, pe umeri aruncat.

Realitatea, un tablou distorsionat, culori amestecate,

În ochii minții, adevărul e deseori, crud, negat.

Neglijarea, o rană adâncă, tăcută,

Sentimente ignorate, promisiuni uitate,

Confortul, un străin pe strada speranței,

Unde lacrimi și zâmbete sunt deopotrivă închinate.

Blamarea, o sabie cu două tăișuri,

În inima relației, adânc, se înfige.

Vinovăția, o eșarfã cam strâmtã la gât,

În sala judecății, doar eu vinovat.

Jocuri mintale, un labirint fără ieșire,

Gaslighting, lumini false în noapte,

Memoria, un puzzle cu piese lipsă,

Încrederea în sine, un castel de nisip, dispare.

Intimidarea, un monstru ce umblă liber,

Amenințări, cuvinte ce taie ca o sabie.

Frica, un companion constant,

În inima nopții, speranțele se despart.

Șantajul emoțional, lanț invizibil,

Compasiunea, o armă împotriva voinței.

Frica de singurătate, un ecou în gol,

În acest teatru al durerii, fiecare rol, solo.

Chiar și în întuneric, o scânteie poate străluci,

În adâncul abisului, speranța refuză să moară.

Pentru fiecare suflet rănit, există o cale spre lumină,

Fiecare pas contează, în zori de zi.

Primăvara, cu sufletul vibrând,

Fericirea o așteptăm visând,

Iar în toamnă, când speranțe mor,

Ne rămâne un nor,

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce nu mai vin,

Legănând doar un vis fugar

Noaptea pururi cer senin,

Ne avântăm cu un dor nebun spre paradis,

Dar în cor vedem că tot a fost un vis.

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce tot dorim,

Atât nu mai vin!

Așteptăm cu toții în zadar

Fericiri ce ne ocolesc

Și în suflet se cern amar

Gânduri ce ne amăgesc,

În zadar vom implora,

În zadar vom aștepta

Fericiri ce atât dorim

Atât nu mai vin!

To no end

In the spring, with the soul vibrating,

We wait for happiness by dreaming,

And in autumn, when hopes die,

We have a cloud left,

We all wait in vain

Happiness that never comes again,

Cradling just a fleeting dream

At night, the sky is always clear,

We soar with a mad longing for paradise,

But in the chorus we see that it was still a dream.

We all wait in vain

Happiness that eludes us

And in the soul they sift bitterly

Thoughts that deceive us,

In vain will we beg,

We will wait in vain

Happiness we always want,

They are no longer coming!

We all wait in vain

Happiness that eludes us

And in the soul they sift bitterly

Thoughts that deceive us,

In vain will we beg,

We will wait in vain

Happiness we want so much

They are no longer coming!

M-am săturat de toate

și aș fugi oriunde,

departe de orașe,

spre pustnicii din munte,

să-mi plângă ochii-n ceruri,

iar buzele să-mi cânte,

să hibernez în geruri,

cu aripile frânte.

M-am săturat de toate,

și-aș alerga pe ape,

să mă ascund de gloate,

din mine să se-adape,

furtuni și adiere,

ninsori și multe ploi,

să văd apoi cum piere,

pământul de sub voi.

M-am săturat de toate,

de plânset și oftat,

de inima ce-mi bate,

când stau întins în pat,

de temeri și de spaimă,

de sfinți și erezie,

și m-aș dori o taină,

ori vers în poezie...