Prăbușit în viață...
Miroase a viață prăbușirea mea,
Și zborul frânt a mângâiere,
Și n-am crezut nicicând că voi avea,
În râsul meu un hohot de durere.
O viață-ntreagă am explorat abisuri,
Și-n grote m-am hrănit cu patimi,
Și mi-am găsit în tainicele visuri,
Exil pe-un umăr ud de lacrimi.
Miroase a vechi coșciugul pregătit,
De funeralii încontinuu-i este dor,
Și zilnic sunt de toți hulit,
Că-n tinerețe am refuzat să mor.
De atunci cu moartea stau la masă,
Și bem fierbinte dimineața câte-o zi,
Iar anii duși mi-i returnează rușinoasă,
Și cred c-o veșnicie voi trăi...
Категория: Различные стихи
Все стихи автора: Gabriel Trofin
Дата публикации: 4 ноября 2024
Добавлено в избранное: 1
Комментарий: 1
Просмотры: 232
Комментарий
Стихи из этой категории
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
Nu sunt batrân
Nu sunt batrân precum aţi crede voi,
Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,
Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,
Şi pot zbura spre cuiburi de acere.
Nu sunt batrân vă mai pot zice,
Cât simt globula roşie în sânge,
Cât încă pot să treier spice,
Şi bob cu bob recolta strânge.
Nu sunt nici tânăr cum mă laud,
Căci nu mai pot să adulmec urma,
Pe farisei să-i mai aplaud,
Când lupii îmi atacă turma.
Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,
Ori râuri, codri şi poteci,
În mine aleargă-un bidiviu,
Ce-i potcovit de zeii greci.
Bătrâne, mă mai strigă câteodată,
Cei hâtri dintr-un grup păgân,
Eu le răspund cu inima curată,
Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.
Cât ne mai prefacem
“Te iubesc” n-am mai auzit să zică nimeni de mult
E cică despre timp ce-i scump și cult
Între ziduri îi auzi cum strigă înjură, da’ se roagă
Că atunci când tac nu-i nimeni să-i mai înțeleagă
Mă complac în situația de-a fii ca ei
Să nu-mi doresc cumva mai mult e un obicei
Și când luăm cina în familie la masă
Tactu’ deschide gura să arunce cu noroi în casă
Mâncarea-i destulă da’ sufletul piere de foame
Și primești iubire doar în grame
Că prețu’ e vital când nu-i nimeni să te ajute
Zilele pline de soare-s deja trecute
Ne prefacem că ne plăcem și ne zâmbim
Și când ușa-i trasă pe la spate ne vorbim
Mințim că ne e bine și când ne merge rău
Și ascunzi faptu’ că bărbată-tu e un “fătălău”
Că-ți cumpără flori doar când te înșală
Și abia atunci realizează cât ești de specială
Tu îi ierți tot să nu fie copii fără un părinte
Da ști că numai până mâine-i “cuminte”
Femeia-i “târfă” că doar te manipulează
Că-i vina fetei că moșu’ ăla o violează
Te minte te împinge îți i-a la rând toți nervii
Și apoi te i-a în brațe te bate pe spate si zice să-ți revii
Când îi vede pe doi ținându-se de mână
Ști că pe unu din ei l-ar arunca în fântână
Gen familia “perfectă” îi aia tradițională
Relația dintre doi e o punte tridimensională
Și abia atunci când e mult prea târziu
Când îți cade lumea în cap și capacu la sicriu
Abia atunci realizezi cât ești de prost
Că ai vorbit și aruncat cu ură fără rost
Pentru că ai fost tu prea frustrat și complexat
Că te-ai simțit prea atacat
Și într-un final n-ai demonstrat nimic
Și ai rămas singur fără niciun amic
Nici unu din noi nu suntem fără de păcate
Și orgoliile ce se rup sunt nejustificate
Ne ducem dracu cu tot cu religie
Căci toată viața noastră-i defapt o simplă regie
Sinceritate
Ce ar fi dacă totul ar fi și sinceritate?
Am spune tot ce credem chiar acum
N-am ascunde nici pe departe toate
Și nu ne-am putea distruge oarecum.
Poate că unele cuvinte rănesc nu tare
Precum cele ce nu-s spuse vreodată
Decât neștiutul să mai devină o stare
Iară și iară urmat de o altă șansă dată.
Fie cât de tare greu de a putea accepta
Adevăru-i că uneori insuportabil doare,
Însă gândul care te macină n-ar exista
Deși poate n-ar fi pe timp observat oare.
În fine tăcerea ne cufundă-n dezamăgiri
Și gândurile încep să-și croiască calea
Ne trezim cu un arsenal plin în amăgiri,
Fiind mereu în căutare de a trece starea.
Ce doresc ce vreau a fi
Eu... E foarte adevărat,
Lucrul cel mai important,
Cine sunt? ce vreau a fi,
Și ce mi-aș putea dori.
Tot ce crezi să-ți fie dat,
Să primești, gândește așa....
Precum toate ai avea,
Din belșug și nencetat,
Cere tot și repetat.
Să fi un încrezător,
Îndrăzneț și creator
Fi eficient prosper,
Capabil de orișice...
Asta este calea care,
Îți aduce bunăstare
Fi puternic căci așa,
Ce-ți dorești vei câștiga
Eu cred în credința mea,
Și-n veci mă va ajuta.
Strigăte
Strigăte
Afară-i iarnă, frig
În casă-i cald și bine
Se-adună toți la masă
Nu uită să se-nchine
Copiii merg la joacă
Au zâmbete senine
Se umple casa toată
De glasuri cristaline
Nimic nu îi apasă
Toți râd cu voioșie
Nu știu că a lor casă
E-o coală de hârtie
Se-aude-ntâi un muget
Urlând fuge pământul
Se scutură icnind
Strigăte cară vântul
Se năruie trosnind cutiile fragile
Căzând au pustiit familii și cămine
Hoția le-a zidit din furturi inutile
Le pasă de nimic, le pasă doar de sine
Le-a luat mintea și sufletul arginții
Îi strigă din țărână și părinții
Din cer strigă cu lacrimă toți sfinții
Îi strigă din ruine urma vieții
De strigătul pământului nu-i doare
De strigătul copilului ce moare
De strigătul părintelui cu jale
Doar setea de putere nu mai moare
Nu uitați! Hoția, indolența și corupția omoară! Poezie dedicata victimelor cutremurului din Turcia produs in 6/Feb/2023
Ziua a șasea
Vai cât a râs și Dumnezeu când ne-a făcut,
Că n-a avut îndeajuns nici lut,
Că omul lacom cum se știe,
Cu patru mâini a vrut să fie.
Apoi ceruse doar cu gândul,
Ca El, să ia să amestece pământul,
Să plângă peste el cu câțiva stropi,
Să-i facă două guri și patru ochi,
Să clevetească-ntruna verzi și-uscate,
Să aibă ochi în față și la spate.
Apoi, ceru să crească la tot pasul mană,
Iar el doar să mănânce și să doarmă,
Iar îngerii în ziua de Sabat,
Să îi aducă mana lângă pat.
Ceru apoi să-i dea și libertate,
Să-și ierte singur mari păcate,
Să fie creator când vrea să fie,
Stăpân pe moarte și vecie...
Vai cât mai plânge Dumnezeu că ne-a făcut,
Și-a pus pe îngeri să dea știre,
Că omu' acesta nou născut,
Nu-I seamănă la chip și nici la fire.
Nu sunt batrân
Nu sunt batrân precum aţi crede voi,
Escaladez şi Everestul de mi-aţi cere,
Am pasul tânăr, sprinten şi vioi,
Şi pot zbura spre cuiburi de acere.
Nu sunt batrân vă mai pot zice,
Cât simt globula roşie în sânge,
Cât încă pot să treier spice,
Şi bob cu bob recolta strânge.
Nu sunt nici tânăr cum mă laud,
Căci nu mai pot să adulmec urma,
Pe farisei să-i mai aplaud,
Când lupii îmi atacă turma.
Nu sunt batrân chiar munţii de mă ştiu,
Ori râuri, codri şi poteci,
În mine aleargă-un bidiviu,
Ce-i potcovit de zeii greci.
Bătrâne, mă mai strigă câteodată,
Cei hâtri dintr-un grup păgân,
Eu le răspund cu inima curată,
Sunt tânăr fraţilor, nu sunt bătrân.
Cât ne mai prefacem
“Te iubesc” n-am mai auzit să zică nimeni de mult
E cică despre timp ce-i scump și cult
Între ziduri îi auzi cum strigă înjură, da’ se roagă
Că atunci când tac nu-i nimeni să-i mai înțeleagă
Mă complac în situația de-a fii ca ei
Să nu-mi doresc cumva mai mult e un obicei
Și când luăm cina în familie la masă
Tactu’ deschide gura să arunce cu noroi în casă
Mâncarea-i destulă da’ sufletul piere de foame
Și primești iubire doar în grame
Că prețu’ e vital când nu-i nimeni să te ajute
Zilele pline de soare-s deja trecute
Ne prefacem că ne plăcem și ne zâmbim
Și când ușa-i trasă pe la spate ne vorbim
Mințim că ne e bine și când ne merge rău
Și ascunzi faptu’ că bărbată-tu e un “fătălău”
Că-ți cumpără flori doar când te înșală
Și abia atunci realizează cât ești de specială
Tu îi ierți tot să nu fie copii fără un părinte
Da ști că numai până mâine-i “cuminte”
Femeia-i “târfă” că doar te manipulează
Că-i vina fetei că moșu’ ăla o violează
Te minte te împinge îți i-a la rând toți nervii
Și apoi te i-a în brațe te bate pe spate si zice să-ți revii
Când îi vede pe doi ținându-se de mână
Ști că pe unu din ei l-ar arunca în fântână
Gen familia “perfectă” îi aia tradițională
Relația dintre doi e o punte tridimensională
Și abia atunci când e mult prea târziu
Când îți cade lumea în cap și capacu la sicriu
Abia atunci realizezi cât ești de prost
Că ai vorbit și aruncat cu ură fără rost
Pentru că ai fost tu prea frustrat și complexat
Că te-ai simțit prea atacat
Și într-un final n-ai demonstrat nimic
Și ai rămas singur fără niciun amic
Nici unu din noi nu suntem fără de păcate
Și orgoliile ce se rup sunt nejustificate
Ne ducem dracu cu tot cu religie
Căci toată viața noastră-i defapt o simplă regie
Sinceritate
Ce ar fi dacă totul ar fi și sinceritate?
Am spune tot ce credem chiar acum
N-am ascunde nici pe departe toate
Și nu ne-am putea distruge oarecum.
Poate că unele cuvinte rănesc nu tare
Precum cele ce nu-s spuse vreodată
Decât neștiutul să mai devină o stare
Iară și iară urmat de o altă șansă dată.
Fie cât de tare greu de a putea accepta
Adevăru-i că uneori insuportabil doare,
Însă gândul care te macină n-ar exista
Deși poate n-ar fi pe timp observat oare.
În fine tăcerea ne cufundă-n dezamăgiri
Și gândurile încep să-și croiască calea
Ne trezim cu un arsenal plin în amăgiri,
Fiind mereu în căutare de a trece starea.
Ce doresc ce vreau a fi
Eu... E foarte adevărat,
Lucrul cel mai important,
Cine sunt? ce vreau a fi,
Și ce mi-aș putea dori.
Tot ce crezi să-ți fie dat,
Să primești, gândește așa....
Precum toate ai avea,
Din belșug și nencetat,
Cere tot și repetat.
Să fi un încrezător,
Îndrăzneț și creator
Fi eficient prosper,
Capabil de orișice...
Asta este calea care,
Îți aduce bunăstare
Fi puternic căci așa,
Ce-ți dorești vei câștiga
Eu cred în credința mea,
Și-n veci mă va ajuta.
Strigăte
Strigăte
Afară-i iarnă, frig
În casă-i cald și bine
Se-adună toți la masă
Nu uită să se-nchine
Copiii merg la joacă
Au zâmbete senine
Se umple casa toată
De glasuri cristaline
Nimic nu îi apasă
Toți râd cu voioșie
Nu știu că a lor casă
E-o coală de hârtie
Se-aude-ntâi un muget
Urlând fuge pământul
Se scutură icnind
Strigăte cară vântul
Se năruie trosnind cutiile fragile
Căzând au pustiit familii și cămine
Hoția le-a zidit din furturi inutile
Le pasă de nimic, le pasă doar de sine
Le-a luat mintea și sufletul arginții
Îi strigă din țărână și părinții
Din cer strigă cu lacrimă toți sfinții
Îi strigă din ruine urma vieții
De strigătul pământului nu-i doare
De strigătul copilului ce moare
De strigătul părintelui cu jale
Doar setea de putere nu mai moare
Nu uitați! Hoția, indolența și corupția omoară! Poezie dedicata victimelor cutremurului din Turcia produs in 6/Feb/2023
Другие стихотворения автора
Dezolare
Îmi fluier tristețea râzând,
Și-mi rumeg din suflet răcoarea,
Preumblu cu moartea în gând,
Și aștept resemnat condamnarea.
Prin sânge îmi curg lacrimi de jale,
Și atât de amară mi-e viața,
Încât mă plimb descărnat și agale,
Sărutând înzorit dimineața.
Mai privesc spre pustiul din Lună,
Și mă văd împărat peste ea,
Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună,
Vino sus, căci sunt toată a ta.
Mă dezic de pământ și de lume,
De atâtea tristeți în iubiri,
Însă vreau ca-n decade postume,
Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,
Să nu fiu recunoscut după nume,
Ci confundat c-un verset din psaltiri.
Într-o inimă zdrobită…
Într-o inimă zdrobită,
Tihna-ți este o icoană,
Tot ce-atingi îți e ispită,
Iar iubirea-i o prigoană.
Plânge ochiu-nlăcrimat,
Viața-i pare prea deșartă,
Bucuriile-au plecat,
Să deschid-o altă poartă,
Că-n iubirea pătimașă,
Nu poți fi doar o scânteie,
Ci văpaia uriașă,
Care mistuie-o femeie.
Și din rana ce suspină,
Se prelinge amurgul stins,
Iar din inima străină,
Curge dorul necuprins,
Ca un tremur de poveste,
Cu dorințe răstignite,
Și iubirea se topește,
În mici gânduri rătăcite.
Rămân pașii pe cărare,
Umbre reci pe-un drum tăcut,
Dragostea, mistuitoare,
S-a aprins... și a trecut.
E trist si cerul si pamantul
E trist și cerul și pământul,
Sub clar de lună nu mai are farmec,
Fără înțeles a devenit cuvântul,
Iar să zâmbim ne e zadarnic.
E anevoie mersul omului pe stradă,
Și i se simte oboseala în priviri,
Iar oasele abia de îl mai rabdă,
Şi-i zilnic condamnat spre prăbușiri.
Nici vântul nu mai suflă de o vreme,
Iar creanga nu îmi mai lovește-n geam,
Accept orice, și doar m-aș teme,
Când pasărea n-o să mai cânte-n ram
Văd zilnic tot mai multe funeralii,
Se-acordă titluri de curaj din om în om,
Dar nimeni nu-i atent și la detalii,
Și că se trage-n plin ca-n poligon.
Sunt uluit de atâta josnicie,
Guvernele sunt pline de inculți,
Ce vor ca oamenii să fie,
După chipul și asemănarea lor făcuți.
Mesaj
Chiar dacă totul astăzi e normal,
Va fi curând o noapte sângerie,
În care-mi las salutul cordial,
Și-ntreaga inimă pustie.
Nu spuneți nimănui ce ați văzut,
Citiți ce-am scris, într-un fotoliu,
Că ieri, smerit, în poartă v-am bătut,
Și v-am lăsat scrisoarea mea de doliu.
Vă cer la toți să râdeți nebunește,
Să nu vă pese că încă unul a sfârșit,
Sunt inutil, dar poezia mea trăiește,
În omul trist, și-n cel îndrăgostit.
Uitați, uitați de tot, cuvintele ce-am spus,
Lăsați-mi drumul, cum îl știți, pustiu,
Fiindcă-am primit mesaj, de undeva, de sus,
Că încă mi-e sortit, ca vouă să vă scriu.
Stare de fapt
Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?
De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?
Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,
Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.
Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,
Să fac comunicabilă starea mea de fericire,
Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,
Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.
Beat de eternitate şi atras de infinit,
Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,
Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,
Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.
Cui să mă închin prin aceste deşerturi?
Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?
La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,
Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?
Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …
Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,
Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,
Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.
Dezolare
Îmi fluier tristețea râzând,
Și-mi rumeg din suflet răcoarea,
Preumblu cu moartea în gând,
Și aștept resemnat condamnarea.
Prin sânge îmi curg lacrimi de jale,
Și atât de amară mi-e viața,
Încât mă plimb descărnat și agale,
Sărutând înzorit dimineața.
Mai privesc spre pustiul din Lună,
Și mă văd împărat peste ea,
Și-o aștept ca-ntr-o zi să îmi spună,
Vino sus, căci sunt toată a ta.
Mă dezic de pământ și de lume,
De atâtea tristeți în iubiri,
Însă vreau ca-n decade postume,
Să-mi sădiți pe mormânt trandafiri,
Să nu fiu recunoscut după nume,
Ci confundat c-un verset din psaltiri.
Într-o inimă zdrobită…
Într-o inimă zdrobită,
Tihna-ți este o icoană,
Tot ce-atingi îți e ispită,
Iar iubirea-i o prigoană.
Plânge ochiu-nlăcrimat,
Viața-i pare prea deșartă,
Bucuriile-au plecat,
Să deschid-o altă poartă,
Că-n iubirea pătimașă,
Nu poți fi doar o scânteie,
Ci văpaia uriașă,
Care mistuie-o femeie.
Și din rana ce suspină,
Se prelinge amurgul stins,
Iar din inima străină,
Curge dorul necuprins,
Ca un tremur de poveste,
Cu dorințe răstignite,
Și iubirea se topește,
În mici gânduri rătăcite.
Rămân pașii pe cărare,
Umbre reci pe-un drum tăcut,
Dragostea, mistuitoare,
S-a aprins... și a trecut.
E trist si cerul si pamantul
E trist și cerul și pământul,
Sub clar de lună nu mai are farmec,
Fără înțeles a devenit cuvântul,
Iar să zâmbim ne e zadarnic.
E anevoie mersul omului pe stradă,
Și i se simte oboseala în priviri,
Iar oasele abia de îl mai rabdă,
Şi-i zilnic condamnat spre prăbușiri.
Nici vântul nu mai suflă de o vreme,
Iar creanga nu îmi mai lovește-n geam,
Accept orice, și doar m-aș teme,
Când pasărea n-o să mai cânte-n ram
Văd zilnic tot mai multe funeralii,
Se-acordă titluri de curaj din om în om,
Dar nimeni nu-i atent și la detalii,
Și că se trage-n plin ca-n poligon.
Sunt uluit de atâta josnicie,
Guvernele sunt pline de inculți,
Ce vor ca oamenii să fie,
După chipul și asemănarea lor făcuți.
Mesaj
Chiar dacă totul astăzi e normal,
Va fi curând o noapte sângerie,
În care-mi las salutul cordial,
Și-ntreaga inimă pustie.
Nu spuneți nimănui ce ați văzut,
Citiți ce-am scris, într-un fotoliu,
Că ieri, smerit, în poartă v-am bătut,
Și v-am lăsat scrisoarea mea de doliu.
Vă cer la toți să râdeți nebunește,
Să nu vă pese că încă unul a sfârșit,
Sunt inutil, dar poezia mea trăiește,
În omul trist, și-n cel îndrăgostit.
Uitați, uitați de tot, cuvintele ce-am spus,
Lăsați-mi drumul, cum îl știți, pustiu,
Fiindcă-am primit mesaj, de undeva, de sus,
Că încă mi-e sortit, ca vouă să vă scriu.
Stare de fapt
Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?
De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?
Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,
Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.
Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,
Să fac comunicabilă starea mea de fericire,
Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,
Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.
Beat de eternitate şi atras de infinit,
Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,
Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,
Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.
Cui să mă închin prin aceste deşerturi?
Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?
La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,
Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?
Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …
Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,
Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,
Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.
Când voi scăpa...
Când voi scăpa de lanțuri Doamne,
La mâini să nu mai simt cătușa,
Să cad ca frunza peste toamne,
Iar viața să-mi deschidă ușa?
Și stau plecat, cu părul ud,
Și rumeg frunzele de dud,
Mătasea-mi crește pe sub piele,
De teamă mă-nvelesc cu stele.
Și mult aș vrea să plec, să zbor,
Dar aripile-mi sunt mereu tăiate,
Spre-un iad lăuntric tot cobor,
Cărând dezamăgiri în spate.
Când voi scăpa de juguri Doamne,
Să nu mai trag ca boul de pripas?
Învie-mi sufletul ce astăzi doarme,
Căci numai cerul mi-a rămas.
Îmi croncăne un corb la geam,
Crezând că-i moartea, am deschis,
Însă eram eu, și-n cioc țineam,
Coșciugul meu cu semnul interzis.
Aș vrea să scap de tot ce n-am nevoie,
De firea mea umană și de viață,
Să fiu un fulg ori picătura ploii,
Și veșnic să trăiesc în țări de gheață.
Metaforic