Telegramă

Ți-am scris minciuni căci adevărul doare,

Și-am povestit ce este bun,

Și du-te liniștită la culcare,

Căci țin în suflet tot ce voiam să-ți spun.

Ți-am scris despre un vis de mâine,

Un pat, un leagăn și-un copil,

Dar și în somn mă latră al tău câine,

Și tot ce-ți scriu e practic inutil.

Ți-am scris apoi pe false adrese,

Tot ce normal era să-ți scriu,

Dar până și poștașul înțelese,

Și mi le-ntoarse ca să le rescriu.

Ți-am scris și despre fericire,

Minciuni, citite într-o carte veche,

Și-apoi am mai văzut o știre,

Că ți-ai găsit din nou pereche.

Îți scriu acum ca unui om străin,

Și plâng că trebuie să mint,

Să nu mă uiți, fiindc-am să vin,

La nunta voastră de argint.

Am început să mă topesc,

Deși atât de multă ceară am,

Şi curg torent, și absent privesc,

Cum lacrimile vieții bat în geam.

Am început să mă topesc,

Deși fitilul mi-i deja cenușă,

Şi ard intens, și absent privesc,

Cum flăcările îmi bat la ușă.

Am început să mă topesc,

Și curg în picuri pe-al tău trup,

Căci aș dori să te trezesc,

Să ne iubim neîntrerupt.

Am început să mă topesc,

Iar ceară nu mai este în stup,

Deși aș vrea să mai trăiesc,

Topindu-mă, încet, încet mă duc.

Am început să mă topesc,

Şi mă adun din candelabru,

O altă lumânare să clădesc,

Să-mi pâlpâie la cap macabru.

Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,

Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,

Încerci să porţi o mască prea hâdă,

Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.

Arhitectura disperării o cunoşti,

Zeii tăi pe un cer subteran transpir,

Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,

Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.

Sub călcătura ta piatra se sfarmă,

Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,

Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,

Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.

Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,

Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,

Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,

Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.

Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,

Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,

Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,

Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.

Nu-mi spune că mă iubeşti cumplit,

Că inima-ţi de mine e furată,

Iar alăturea-mi eşti fericit,

Nu-mi spune, ci mi-o arată.

Nu-mi spune că ai să-mi cânţi serenadă,

Să mă încânţi cu vocea-ţi blândă,

Că am să ies plângând în stradă,

Nu-mi spune, ci mi-o cântă.

Îmi spui că mă doreşti pe loc,

Şi-a ta fiinţă mi-o închini toată,

Şi că ai să mă iubeşti cu foc,

Nu-mi spune, ci mi-o arată.

Îmi promiţi chiar luna de pe cer,

Să dovedeşti că alăturea-mi păleşte,

Căci sunt suavă, cu chip de înger,

Nu îmi promite, ci mi-o dăruieşte.

Nu-mi spune că nu mă părăseşti,

Că n-ai să te desparţi de mine niciodată,

Şi că întotdeauna ai să mă iubeşti,

Nu-mi spune, ci mi-o arată.

Ți-am scris pe cer adio,

Dar ploaia a-ncetat,

Și-n loc de stropii ploii,

Eu lacrimi am vărsat.

Am vrut să-ți uit adresa,

Să nu mai știu de ea,

Dar drumu-mi trece zilnic,

Pe sub fereastra ta...

N-am să-ți mai scriu poeme,

C-ar fi doar seci cuvinte,

Voi scrie iar... Adio!

Pe cruci și pe morminte.

Și-n fiecare zi femeie,

Mâncat și ros de patimi,

Îți voi lăsa la poartă,

Câte-un buchet de lacrimi.

Mă uit cum pică frunza,

Și cerul parcă pică,

Iar inima mă-nțeapă,

Și sunt cuprins de frică.

Mereu pe sub fereastra-ți,

Un suflet gol va trece,

Apucă-i mâna caldă,

Și nu-l lăsa să plece.

Din umbra gândului tău se desprinde,

Pe ape fără țărm o dâră de fum,

Și luna, ca o rană care nu se închide,

Își varsă argintul pe lungul meu drum.

Iar timpul, vechi păstor de clipe oarbe,

Ne mână pașii-n cercuri de nisip,

Lăsând în urmă visul care-și soarbe,

Din propria lumină un alt chip.

Pe țărmul inimii, nisipuri grele,

Își mută somnul peste pașii goi,

Și-n scoici adânci se nasc ecouri grele,

Pe marea nerostirii dintre noi.

Și poate că-n tăcerea care vine,

Ne vom privi din margini de destin,

Cu ochii plini de întrebări străine,

Și cu un dor pe care nu-l mai știm.

Vom merge fiecare în altă zare,

Cu jumătatea sa de infinit,

Și-n serile pustii privind spre mare,

Vom lăcrima știind cât ne-am iubit.

S-a uscat în vie poama, 

Și-om bea praf în loc de vin, 

Ah, că nu mai vine toamna, 

Căci din cer plouă venin. 

S-au întors izvoare-n piatră, 

Și lumina-n mucegai, 

A crescut cucuta-n vatră

Și în sacul cu mălai. 

Mierea poartă gust de fiere, 

Iar pe crucea din altar, 

Curge ca-ntr-o Înviere, 

Lacrimi triste de amar. 

Nu mai dă din oameni muguri, 

Vorbe calde, de demult, 

Bunătatea-i arsă-n ruguri, 

Ca-ntr-un ritual ocult.

Parcă lumea rostu-și pierde, 

Pas cu pas spre asfinţit, 

Iar din pomul vieții, verde, 

Cade fructul viermuit.

Au făcut din adevăruri, 

Cioburi reci de oglindiri, 

Și hrănesc cu ele norii, 

Ca să nască rătăciri.

Auzi… ascultă atent—
ritmul cardiac al florilor de mai.
Simți? oprește-te… simte
atingerea pleoapei de parfumul lui mai.

Cântă… auzi cum cântă?
S-au adunat toate florile
sub geamul sufletului unui trubadur—
ascultă serenada acestui mai.

Vai… ce vocalize suave
emană lalelele, narcisele, irișii—
au amețit până și dirijorul Soare,
iar vocile lor splendide mângâie cerul…

Auzi? Vezi? Simți?
Doamne— ce orchestră splendidă
ai creat sub geamurile împărăției Tale,
ce serenadă a vieții
într-un Mai al raiului pământesc.

Sub pleoape țin oglinzi de întuneric,

unde lumina moare ceas de ceas,

și-n piept cocori îmi bat din aripi grele,

rătăcitori prin mersu-mi fără pas.

Pe umeri port o haină de tăcere,

țesută din atâtea răni ascunse,

iar zborul meu fără repere,

se pierde-n taine nepătrunse.

Mi-e somnul o fereastră către frig,

prin care visul plouă fără milă,

întreaga noapte mă frământ și strig,

că existența mea e practic inutilă.

Și dacă plâng, nu-i lacrimă, ci scrum,

din focul ce m-a ars în ani de-a rândul,

și-aș vrea să fug, dar nu pe același drum,

unde-am pierdut și dragostea, și cântul.

Dar nu-i sfârșit, e numai umbra unui gând,

ce-și caută în vechi păcate mântuire,

și în același trup cu sânge fumegând,

ar vrea să reînvie pârdalnica iubire.

(Doi oameni stau la masa cu pahare pregatite)

Om!: Tu de ce nu iti pui ceai? Nu vrei?

Om2: O ba da, eu vreau. Dar nu pot

Om1: Dar de ce nu poti?

Om2: Nu stiu.

Om1: Adica? Pur si simplu ia ceainicul si toarne-ti ceai in cana.

Om2: NU POT!

Om1: Vrei sa iti pun eu? Te ajut daca vrei!

Om2: Nu se poate. Trebuie eu sa fiu cel care toarna in paharul meu.

Om1: Atunci...???

Om2: Atunci.... Nu stiu. nu pot

Om1: Incearca.

Om2: DAR NU INTELEGI CA - (ofteaza) Bine

(Om2 incearca sa isi toarne ceai din sticla dar pentru el este un efort asa de mare incat abea reuseste sa toare un strop)

Om1: Mi-ar placea foarte mult sa gust ceaiul.

Om2: Vrei?

Om1: Te rog!

(Om2 apuca ceainicul si toarna ceaiul in paharul lui Om1 si umple tot paharul)

Om1:Mersi! (apuca paharul si incepe sa bea ceaiul)

Om1: VAI! frige! Nu puteai sa mai astepti?

Om2: Scuze!

Sub cerul arzător, 

când amiaza își revarsă focul

peste pietrele vechi ale lumii,

o femieie coboară încet

spre fântâna lui Iacov.

Cu pași mici,

împovărați de ani

și cu sufletul sfâșiat

de propria sete,

purta un ulcior pe umăr,

iar  în adâncul inimii

purta ruina unei vieți risipite,

umbra iubirilor frânte

și tăcerea acelor răni 

care dor.

Și acolo,

la marginea fântânii

ședea Hristos

cu trupul ostenit de drum,

dar purtând în privire

nesfârșirea veșniciei.

Glasul Lui,

mai limpede decât

izvorul ascuns sub piatră,

a străbătut tăcerea Samariei,

chemânt din adâncul unei vieți rănite

setea uitată a sufletului

către apa cea vie.

Căci Hristos nu cerea apă,

ci bătea la poarta unei inimi

uitată de lume

și înstrăinată de sine.

Și i-a vorbit:

despre apa vie-

apa harului care spală păcatele

care coboară până în adâncul ființei

și reaprinde acolo

lumina pierdută a începutului.

Iar femeia asculta,

știind că numai Dumnezeu

poate privi toate căderile omului

și, în același timp,

să reverse peste el

atâta milă.

Și uitat i-a rămas ulciorul

lângă fântână,

ca o mărturie tăcută

că cel care Îl întâlnește 

cu adevărat pe Hristos

nu mai pleacă niciodată același.

Iar ea a alergat spre cetate

cu inima arzând ca o candelă,

care vestește lumina cea veșnică

a iubirii Lui Hristos.

De atunci,

la fiecare fântână a lumii,

în fiecare suflet uscat de dor și păcat,

Hristos continuă să aștepte,

cerând puțin

pentru a dătui infinitul

și oferind omului însetat

apa vie 

a veșniciei.

Când mâna caldă ca o vară,

Prin părul răsfirat petreci,

Tu te gândești cum e afară,

Eu mă gândesc pe unde treci.

Când trupul la fereastră-ți șade,

Privind pierdută-n spre livezi,

Tu te gândești la pomi și roade,

Eu mă gândesc c-ai să mă vezi.

Când noaptea tragi perdeaua deasă,

Iar umbra-ți prinde strălucire,

Tu te gândești să fii mireasă,

Eu mă gândesc să îți fiu mire.