Hai toamnă…

Să nu cobori în adâncul

unde mă sting încet,

ci atinge-mi tăcerea... 

fără murmur sau șoapte, 

doar lipește-ți degetul de buze. 

Rămâi în cercul luminii,

unde există o rană,

și inima mea, sângerândă,

te va recunoaște din nou.

Fiindcă acolo unde mă sfârșesc,

începe lumina ta,

iar între noi, tăcerea

devine rugă.

Și dacă vei simți chemarea

din miezul oaselor mele,

nu te teme — e doar dorul

care a învățat să respire.

El se preface în cântec,

într-o lumină care nu arde,

și mângâie conturul

a tot ce am fost.

Atunci vei ști că tăcerea

nu mai desparte nimic,

ci doar păstrează

ecoul iubirii dintâi.

Acolo…

Acolo nimic nu se sfârșește!

Azi parcă-n noi tăcerea s-a înfipt,

Ca un cuțit de umbră, neclintit,

Cu sânge stins îmi scrie pe obraz,

Că drumurile mor sub al tău pas.

Se-nalță ziduri reci din ochii goi,

De parcă cerul s-a sfârșit pe noi,

Iar în prăpastia dintre destine,

Se prăbușesc și clipele cu tine.

Rămâne doar un dor întins, amar,

Un câmp uscat sub amintiri de jar,

Și-n focul lui, din colțuri neştiute,

Ard visele ce nu vor fi născute.

Iar timpul ca un fluviu nesfârşit,

Îşi frânge valul între noi, rănit,

Cu ape tulburi, grele de tăcere,

Scufundă-n noi o ultimă durere.

Pe ceru-mi stins o stea se face scrum,

Contaminând dulceagul tău parfum,

Iar eu, cu mâini de umbră, fără glas,

Te caut printre clipe ce-au rămas.

Apoi din lacrima pământului răsare,

Un munte mut de piatră şi uitare,

Iar vântul, ca un cântec frânt de dor,

Îmi smulge mersul tău de sub picior.

Nu mai e loc de mine pe pământ,

Mă scuipă grotele afară,

Sunt animalul cel mai blând,

Ce-a evadat din viața sa precară.

Nu mai e loc de mine pe sub ape,

Sunt aruncat pe țărm ca o epavă,

Aștept pe moarte din mine să se-adape,

În timp ce-n fiecare zi îngurgitez otravă.

Nu mai e loc de mine nici în cer,

Sunt prăbușit mereu peste abisuri,

Deși, demult, nimica nu mai cer,

Primesc exil în compromisuri.

Nu mai e loc de mine nici în mine,

Mă car în spate ca pe-un parazit,

Și mă întreb: tu, ce mai faci străine?

Prin ce pustiuri ai mai flămânzit?

Nu mai e loc deloc în alte locuri,

Sunt toate doar de oameni ocupate,

Iar eu sunt ca un balerin pe tocuri,

Ce-și cară tot spectacolul în spate.

Dacă vrei să-mparţi cu mine,

Negreşit a ta durere,

Am un umăr care ţine,

Doar amar şi clipe grele.

Iar atunci când o întristare,

Te apasă şi te doare,

Îţi ofer o îmbrăţişare,

Ruptă de la soare.

Iar când lacrimile amare,

Îţi curg râuri pe obraz,

Am la inimă o licoare,

Ce te scoate din necaz.

Prinde mâna ce se-ntinde,

Să te sprijine la greu,

E prietenul ce-ţi simte,

Sufletul şi oful său.

Aș vrea să fiu tremurul ierbii sub pas,

Secunda ce-i leagănă glezna-n tăcere,

Un foșnet stingher ce-n urmă a rămas,

Umbra ei caldă cu miros de plăcere.

Să-i fiu amurgul topit în privire,

Cenușa fierbinte a zilei ce moare,

Să ard în lumina priviri-i subțire,

Precum o plăpândă  rază de soare.

Aș vrea să mă frâng, să-i dărui lumină,

Să-mbrac haina nopții, s-o legăn în vis,

Să fiu mângâierea ce părintesc o alină,

Ursitoarea nebună ce un prinț i-a promis.

Să-i fiu rădăcina adâncă din sânge,

Să-i cresc printre gânduri ca ram înverzit,

Să-i port primăvara în floarea ce plânge,

Și toamna-n oftatul de vânt răvășit.

Și dacă destinul va vrea să m-alunge,

Să fiu doar lumina ce-n vis i-a rămas,

Un ultim sărut ce pe buze se frânge,

Tremurul ierbii sub molcomu-i pas.

Ascunzi tristeţi care ştiu să râdă,

Te închizi în cuşti cu zăbrelele rupte,

Încerci să porţi o mască prea hâdă,

Dar ochii te trădează şi-mi spun multe.

Arhitectura disperării o cunoşti,

Zeii tăi pe un cer subteran transpir,

Sânge decolorat de nopţi albe împroşti,

Prin strălucirea amară a unor ochi de safir.

Sub călcătura ta piatra se sfarmă,

Te plimbi poetic într-o mantie de ceaţă,

Oricine te-ntâlneşte nu mai vrea să doarmă,

Căci e vrăjit de privirea ce sufletul îngheaţă.

Sărbătoreşti monştrii căci sfinţii te-au părăsit,

Îndoieli aromate arunci şi-n Dumnezeu,

Ai frânt zâmbetele îngerilor ce te-au iubit,

Asta îmi strigă ochii tăi umezi … mereu.

Ascultă tăcerea şi înăbuşă-i glasul,

Culege speranţe şi împleteşte-ţi cununa,

Cu zeul iubirii ţine mereu pasul,

Acum, aici, acolo, niciodată şi întotdeauna.

Spânzurați-s copacii de umbrele tale,
Ascunse păduri de miasme catedrale.
Zburători sunt păunii îngălbeniți de focuri
Și prin ploaie pleoșnesc împăiate tocuri.

Te-am zărit în spate șoptindu-i dulci norocuri,
Sufletul împietrit de cărămizi și blocuri.
Cu ochii-n ceruri și mâinile ne-atinse
Zâmbești sfios și fals, cu gânduri mecanisme.

Nu te lăsa la lume, zdrobește pietrele murdare
Și geamuri aburind de friguri și teroare.
Tresărind din iarba moartă de cenușă
Tu-mi spui adio, iar eu ard încet ca o păpușă.
Împăiată. Spânzurată.

pe la toamnă iar
foi de calendar
vor cădea pe palmă-n loc de frunze

tapetate-n geam
ploi din ocean
spală rujul tău gravat pe buze

se usucă-ncet
florile din piept
ca fântâna ce-a pierdut izvorul

pagină-n caiet
viața-n amanet
albă de cerneală găzduiește dorul

noaptea pe fundal
frigul infernal
drum până la oase taie bisturiul

stele-ntr-un final
nu mai cad pe mal
ieri și-au cununat jarul cu pustiul

Aş vrea să fiu din nou

Copil, neant de puritate fină

Să-mi deslușesc eternul cel comun

Să fac din mine un tablou

Să-mi fie pânză gândul meu curat

Să-mi nasc din nou povestea, în lumină 

Ștergând Barocul supraevaluat

Căci pânza cere-o altă tușă fină

Setez lumini și umbre noi să se atragă 

Las forme fără fond să se retragă 

Pictez cuvinte calde prin stilou

Să fiu pictură vie din noul meu tablou

Marius Ene, Noiembrie, Sibiu

Luna stă să nască,

Și urlă la lup,

Moașa-i pământească,

Însă n-are trup.

Soarele-i poznașul,

Ce-a produs pricina,

Se ascunde lașul,

Ca să-i uite vina.

Roșie, pustie,

Stă tristă și plânge,

Parcă-i o stafie,

Înmuiată-n sânge.

Mâine în zori de zi,

Spune un oracol,

Ea va zămisli,

Un mare miracol.

Soare nu va fi,

Nici Lună completă,

Ci ne vom trezi,

C-un pui de cometă.

În clopot de seară și-n cânt de izvor,

Se-ntoarce spre Tine al duhului dor,

Iar timpul își leagănă umbrele grele,

Cu faptele Tale, cu faptele mele.

Dezlănțuie-n mine tăcutele ploi,

Să-nvie în carne celule de soi,

Și leagă de ceruri, sub bolți de nuiele,

Nădejdile Tale, nădejdile mele.

Și vântul mi-l scutură-n plete ușor,

Pe stelele nopții mă poartă ușor,

Și pune-mi s-ascult în clipele grele,

Cântările Tale, cântările mele.

Și când peste mine se lasă amurg,

Cu turme de nori ce prin sânge îmi curg,

Trimite-mi din neant în gânduri rebele,

Speranțele Tale, speranțele mele.

Respiră prin mine mirosul de viață,

Și du-mi spre lumină bezna de gheață,

Să-și afle în ceruri, sub alte podele,

Cărările Tale, cărările mele.

Iar dacă-ntr-o seară m-oi pierde în lut,

Cu numele șters de pe trupul tăcut,

Pune-mi la cap pe lângă buchete de stele,

Odihnele Tale, odihnele mele.

Lumină divină, început de Cuvânt,

Nainte de-a fi rămășițe-n pământ,

Trimite spre mine prin psalmii de jale,

Iertările Tale, iertările Tale.

Mă duc pașii in trecut 

Pe ulița copilăriei;

Acolo unde am crescut 

Prin basmul jucăriei. 

Timpul parcă s a oprit 

Pe băncuța jerpelită,

Din fața blocului zbărcit, 

Ce găzduia a mea ursită.

Prin culoarul de castane 

Nălucile se tot perinda.

Amintiri de sub obloane 

Se reflectă ca n oglindă 

Nucul din colț se indoise 

Sub povara norilor 

Și n taină îmi șoptise 

Din odiseea anilor.

Prin frunzișul de aramă 

Goneam copil odinioară 

Cu bătături in palmă 

Săream pe asfalt o sfoară. 

Caruselul e n rugină, 

Toboganul ,ros în tălpi. 

Ce scârțâie n surdină 

Sub bătrânii plopi. 

Farmecul s a risipit 

În vizorul meu de adult,

Dar etern va fi iubit 

Cuibul meu cel de demult...