Spovedanie

Azi frunza cade cu un tremur de cer,

Și când o ating mâna îmi devine cenușă,

Dar în amintirea ta încontinuu tot cer, 

Ca toamna să vină și să-mi bată la ușă.

Din urme-ți rămâne un drum neterminat,

Pe care-l străbat fără motive, mereu,

Și pasul mă cheamă pe un țărm desenat, 

Din lucrurile pierdute de tine și eu... 

Orașul se strânge sub pleoapele grele,

Ferestrele ard cu un dor fără glas,

Te caut prin aer, prin tainele mele,

Ca pe-un adevăr care n-a fost și-a rămas.

Și dacă va ninge peste tot ce-am tăcut,

Peste frunza, peste cerul de ieri,

Te voi recunoaște în primul minut, 

În care nu doare să mai cer ce nu ceri.

Și înțeleg, târziu, că nu trebuie să vină

Nici toamna, nici tu, nici vreun semn din afară,

Fiindcă dorul nu cere, el creează lumină 

Și-o lacrimă-n ochi, atât cât să doară.

Iar eu rămân simplu, cu palma deschisă,

Fără să mai cer ce nu poate veni,

Și toamna din mine e acum necuprinsă, 

Și întreaga-mi ființă parcă nici n-ar mai fi.

Rugăciunile înălţate spre cer,

Le-am aflat îngropate-n pământ,

Sunt omul de paie, stingher,

Clădit din lut şi cuvânt.

Asist la naşteri suspecte,

Şi intru-n travaliu pentr-o idee,

Mişcările-mi sunt zvâcniri imperfecte,

Pierdute într-un spital, pe-o alee.

În mâini şi picioare port cuie bătute,

Dar nu îmi găsesc încă cruce,

Înaltul prelat cu idei preconcepute,

Anateme şi prescuri îmi aduce.

S-a lepădat şi universul de mine,

Foiala îmi intră ca o boală în trup,

Încep să cânt câteva imnuri creştine,

Vin demoni şi dansează lângă mine în grup.

Mii de sihaştri se roagă în cor,

Chilii şi bordeie s-au luminat,

Însă cum pot acum pe pământ ca să mor,

Când în cer sufletul nu-mi poate fi judecat?

Râsul acesta al meu,

n-ar fi trebuit să existe,

nici sunetul său,

nici buzele care s-au deschis

precum ferestrele dimineața.

Râsul acesta al meu,

se luptă dureros zi de zi

să apară pe buzele mele.

Pe râsul acesta al meu,

îl plâng în fiecare zi,

e bolnav,

e prizonierul unei ființe triste,

abia mai respiră.

E un râs care cară durerea

în hohote.

Privindu-mi ochii,

poți vedea suferința 

și nașterea sa,

dintr-un zâmbet șters,

și-o grimasă

îngropată sub lacrimi.

Râsul acesta al meu...

n-ar fi trebuit să existe.

Sub pielea mea cresc mărăcini,

Se-nfig în carne, curg în ploi,

Și-n gâtul meu, uscat de spini,

Se-neacă strigătul din noi.

Dar moartea-i doar o rugă mută,

Un vânt hoinar prin gând sălciu,

Ce-n trupul frânt nu mai sărută,

Ci zgârie cu chinuri și pustiu.

Și-n negura din ochiul stins,

Un ultim vis se zbate-n van,

De-o noapte albă sunt cuprins,

Pe-un cer de Dumnezeu orfan.

Dar poate, când s-or frânge toate,

Când moartea blând îmi va surâde,

Voi regăsi în alte lumi uitate,

Un loc, să cad, sub sabie de gâde.

Viaţa mi-e un cimitir fără cadavre,

Părintesc mângâiată de lacrimi,

Mi-o tratez cu otrăvuri suave,

Şi insomnii pline de patimi.

Amintirile au început să-mi putrezească,

Am încercat întunericul să adorm,

Dar el spre infinit începe să crească,

Totul în mine devenind confuz şi inform.

Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,

Iar aceasta este realizarea tinereţii …

Prin degetele de la mâna amputată risip,

Petale veştejite din trandafirul vieţii.

Plâng cu o lacrimă dulce şi sfântă,

Într-un leagăn cu muguri de ciumă,

Moartea plăcerea demonic îşi cântă,

Pe durere de tată şi mumă.

… stau întins în pat şi rememorez înlăcrimat

  etapele vieţii. Arcurile trosnesc sinistru sub a

  mea suferinţă. Mama râde de mine…

Între noi iubito se aștern tăceri,

Un noian de frunze pe poteci pierdute,

Prinde-mă de mână, du-mă nicăieri,

Crivățul din mine strașnic se ascute.

Glasul tău iubito, freamăt al pădurii,

Ochiul trist al lunii eclipsat de nori,

Prinde-mă de mână, dezvelește-ți nurii,

Și-ai să poți deodată spre iubiri să zbori.

Între noi iubito lacrima se-așterne,

Visuri neîmplinite care strig și curg,

Prinde-mă de mână fără a te teme,

Şi vom fi lumina stelei din amurg.

Timpul se răsfiră în umbre și clipe,

Dorul ne rămâne un foc nesfârșit,

Prinde-mă de mână, inima să-mi ţipe,

În brațele tale să mă sting iubit.

Oraş falnic milenar,

De la Decebal, Traian.

Severin înfloritor,

E oraşul florilor.

În parc vin acum piticii,

Şi se joacă cu bunicii.

Vin în parcul rozelor,

Că îi miros îmbietor.

Şi pe Dunărea cea mare,

S-au făcut hidrocentrale.

Blocuri multe, şcoli, spitale,

Severinu îi ca o floare.

Ori ce aş spune, ori ce aş face,

Severinul mie îmi place.

Că îi oraşul milenar,

De la Decebal, Traian.

În jurul Mesei, ne-am adunat
Să ascultăm o rugă în Tăcere,
Și să vorbim despre Brâncuși
Ce lumii a lăsat... mare avere.

Spre cer o Pasăre se-ndreaptă
Sculptată cu talent și măiestrie,
Ce-n zbor, în tril...este...Măiastră
Ce sufletul ne umple de mândrie.

Suntem îndrăgostiți...sub Poarta
Numită de Maestru...a Sărutului,
Ne-mbrățișăm cu multe sărutări
Simțind în inimi torentul pulsului.

Privim către Coloana, ce se înalță
La cer, fiind fără sfârșit... a Infinitului,
De unde am putea, mâna să-ntindem
Spre EL, piciorul să atingem, Sfântului.

Maestre, Brâncuși, rămâi în națiune
Românul sculptor, fără egal sub soare,
Iar ale tale, capodopere... sculptate
Poporului român și lumii fac...onoare!

În strălucirea feeriei,
Sau în bezna deznădejdii,
Tu să rămâi loial onoarei
Pe tot parcursul vieții!

Și caută mereu să fii,
Abia apoi să ai;
Căci devenirea ta, să știi,
E un țel sfânt!Să nu îl dai!

Iar după a maselor cântare
Să nu dansezi vreodată!
Melosul tău e unic, oare
Vrei să se piardă-n gloată?

Mergi neclintit pe drumul greu
Al demnității neștirbite
Și fii un meșter ce mereu
Zidește versuri osebite.

De vrei tu înțelept să fii,
Ține-te strâns de adevăr!
Nu de mulțimi, nu de opinii;
Ci cercetează-ntr-adevăr!

Pe ceilalți să nu-i silești
Frați de povară să îți fie;
Durerea ta s-o deslușești,
Dar răspândește bucurie!

Cuvântul tău, cuvânt să fie!
Nu înșela vreun semăn, fiindcă
Omul de soi bun și-l ține
De la vlădică la opincă.

De moarte nu te-nspăimânta;
Dar să fii treaz!Fii pregătit!
Și lasă-n urmă un exemplu
Care să fie de dorit.

Crezul tău lege să-ți fie!
Chiar de se varsă sânge!Nu până la un punct!
Am scris aceste rânduri ție;
Cu drag, sinele tău defunct.

Răul dacă nu ar fi,

Numai bine am trăi  .

Și invidia e mare ..

Rea e pentru fiecare.

Cred că-i bine 

Cum să spun ...

Cum să fi oare om bun.

Binele este iubire,

E noroc, e fericire...

Se întoarce înzecit,

Și te face fericit.

Sigur că noi ne dorim,

Bine mult și să iubim

Obosit, mă uit înapoi peste viață, 

Și o întreb: - Nenorocito ce naiba mai vrei? 

Te-am cărat în spate: urâtă, bolnavă, săracă, 

Și acum ai venit la fel peste ai mei. 

Îmi muști din somn cu o ură morbidă,

Cioburi în suflet anii tăi îmi aduc, 

Pe crengile verzi te simt o omidă, 

Ce frunzele-mi ronțăie pân' mă usuc. 

Mi-ai pus dinainte drumuri închise, 

Și propria-mi umbră ai făcut-o hotar, 

Bătăile inimii parcă-mi sunt stinse, 

Și moartea se uită la mine vulgar. 

Cerni peste mine zăpezi nesfârșite, 

Și pleoapele-mi scuturi atunci când visez, 

Mă pui să-ți citesc acatiste sfințite, 

Și cu demoni în horă apoi să dansez. 

Mi-e zborul târâș și văzduhul abis, 

- Of, mârșavă viață, ce naiba mai vrei? 

Te voi duce în spate cum am promis, 

Dar lasă-i în pace pe toți cei ai mei. 

Cu fața îndreptată către cer,

Pornii la drum a mia oară,

Picioarele odihnă-mi cer,

Că mersu-mi este ca pe sfoară.

Mi-e pasu' atras de stâncă și nisip,

Dar trupul revoltat se abține,

Mă-ntorc în el și calm îi zic:

- Tu, taci... Și mergi cu mine.

Popasuri fac doar în abisuri,

Întunecimi cu pasu-mi luminez,

Şi tot ce mișcă prin desișuri,

În mersul meu îi angrenez.

Mi-e lesne să m-avânt oriunde,

Dar sufletului nu-i convine,

Și-i zic prin respirări profunde,

- Tu, taci... Și mergi cu mine.

Escaladez și piscuri mari de gheață,

Simt ochiul drept ca pe-un far de mare,

Doar gândul încă îmi mai este în viață,

Și mă îndrept spășit spre reîncarnare.

Aproape când sublimul să-l ating,

Aud un urlet lung venind din mine,

Și-mi spuse înainte să-l conving,

- Rămâi aici... Tu nu mai vii cu mine!