Renunţarea

 

M-aş retrage în cel mai groaznic deşert,

Aş renunţa la tot pentru singurătatea absolută,

Viaţa în lumea asta goală a devenit ceva incert,

Iar bucuria, fericirea este o trăire mută.

 

Pentru ce nu plesnesc ori nu mă risip în bucăţi?

De ce nu curg asemeni unui izvor de munte?

Să pot să zbor înspre infinităţi,

Şi-n haos trupu-mi să fie o punte.

 

Plăcerea mea este avântul ce mă prăbuşeşte,

Înălţările mele sunt căderi în abisuri,

Explozia mea este iubirea ce mă copleşeşte,

Iar zboru-mi spre neant este aterizarea în visuri.

 

Melodii izvorăsc din mine în nopţile fără somn,

Vrăjile se dezvoltă asemeni unui flux,

Cântând îngereşte mă îndeamnă să dorm,

Şi apoi liniştite se sting în reflux.

 

Eu sunt omul care va râde în clipa supremă,

În agonia finală şi-n clipa ultimei tristeţi,

Voi ridiculiza viaţa-mi tristă şi boemă,

Din suflet mi se vor naşte nopţi şi dimineţi.

 

Voi renunţa la tot în numele sângelui meu,

Voi declara nule toate trăirile avute,

Căci fiinţa mi s-a transformat într-un zeu,

Ce-a furat focul şi vraja din iubiri noi născute.

 


Categoria: Poezii filozofice

Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin poezii.online Renunţarea

Data postării: 1 octombrie 2023

Timp de citire: ~2 min.

Vizualizări: 1082

Loghează-te si comentează!

Alte poezii ale autorului

Voi încerca să revin

 

Mi-e mintea în flăcări,

Şi privirea sub ape,

Pe ale lumii cărări,

Cutreier în noapte.

 

Mi-e inima piatră,

Şi sufletul lut,

Cu ale lumii hoarde,

Mă încumet să lupt.

 

Mi-e pasul prea mare,

Şi gândul prea iute,

A lumii teroare,

Îmi transpiră pe frunte.

 

Mi-e viaţa prea scurtă,

Şi ţelul departe,

Prin lumea ocultă,

Încerc a răzbate.

 

Mi-e taina împletită,

Cu un cosmic destin,

În lumea hulită,

Voi încerca să revin.

 

Mai mult...

Noi, n-am știut!

 

Intră-n pământ amurgul tău,

Sfârșind sub brazdele de lut,

Ai plâns iubito atât de rău,

Și n-am știut!

 

De dor îmi arde inima mocnit,

Și-am învățat profund a suferi,

Cât mi-am dorit să fiu iubit...

Tu nu vei ști!

 

Un vânt nebun ţi-ar fi șoptit,

C-al meu amor e prefăcut,

Ai plâns întruna şi-ai jelit,

Şi n-am știut!

 

Mi-e trupul sfâșiat de pribegie,

Și-am învățat răbdarea a trăi,

Dar cum mi-a fost și o să-mi fie,

Tu nu vei ști!

 

Intră-n pământ amoru' încins,

Sub flori și ierburi s-a pierdut,

Ce a născut ori ce a stins,

Tu, nu vei ști! Eu, n-am știut!

 

Mai mult...

Alt apus

 

Din lacrimă fierbinte și din sânge,

Se-nalță-un plâns amar și nepătat,

Că-i prea puțin un trup ce-a înviat,

Când sufletul, în lanțuri, încă plânge.

 

Pe fruntea timpului curg semne grele,

Un stigmat vechi, în carne ars și scris,

Iar sângele din cuie nu s-a stins,

El strigă-n noi din ceruri paralele.

 

Ce cruce ne mai scapă de-ntuneric,

Când lemnul răstignirii s-a tocit,

Iar trupul de păcate e pocit,

Și cere dreptul de a fi angelic?

 

Se-aprinde-n lut o taină neumblată,

Un fir de aur dintr-un veac tăcut,

Nu-i moartea cea din care ne-am pierdut,

Ci chinul că ne-am depărtat de Tată.

 

Prin nervii firii curge-ncet o rugă,

Ca o lumină dintr-un alt apus,

Iar îngerii, cu toții s-au ascuns,

Ori poartă peste aripi câte-o glugă.

Mai mult...

Cea de ne privit

 

Frumoasă ești ca o grădină de lalele, 

Şi ochii tăi, pe atâția ochi orbiră, 

Ești luna care doarme în patul alb de stele, 

Și muza pentru care poeții te admiră. 

 

Ești liniștea adâncă, a inimii bătaie,

Un spațiu-n care tăcerile se strâng,

În ochii tăi apusul devine vâlvătaie, 

Și-mprăștie carminul în macii de prin crâng. 

 

În tine ard miresme de primăveri virgine,

Ca într-un câmp în care pământul a-nflorit, 

Iar pașii-ți ca o ceață îi văd venind spre mine, 

Învăluindu-mi mintea și ochii din privit. 

 

Privirea ta nu cade, ci sapă-n adâncime,

Ca raza de lumină în lucruri neatinse,

Și-n urma ei, ce-i mic, devine înălțime,

Și ca-ntr-o vrajă cade în brațele-ți întinse. 

 

Dar nu te spun în vorbe, căci ele se destramă,

Ci te păstrez în minte ca foc fără hotar,

Prezența ta m-alungă și în același timp mă cheamă, 

Și nu știu să m-ascund dar nici cum să apar. 

 

Și dacă a mea lume s-ar prăbuși deodată,

Sub pleoapa grea a unui ultim asfințit,

Rămân cu fericirea că am văzut odată,

Pe cea mai scumpă fată, pe cea de ne privit. 

Mai mult...

Mi-e o sete sălbatică…

 

Mi-e o sete sălbatică dar apă nu vreau,

Am buza uscată și gâtul aprins, 

Plouă în jur într-un ritm infernal, 

Mi-e o sete sălbatică de sânge vernal.

 

Strigătul lumii se frânge în mine,

Un clopot de fier răsună a sodom,

Iar umbre răsar din mii de ruine,

Împingându-mă-n carnea unui alt om.

 

Mă-nchin la furtuni, la focul din ele,

Mă mistuie dorul de-un loc nevăzut,

Din buza de jar îmi cresc mii de stele,

Ce scapără-ntruna în trupu-mi de lut.

 

Mi-e sete de viață, dar nu de izvoare,

Mi-e sete de moarte, dar nu de sfârșit,

Căci sângele-mi curge din veșnicul soare,

Iar ochiul îmi plânge cu aur topit.

 

Aud cum pământul trosnește din oase,

Cum iarba înghite păcatul cel greu,

Iar cerul își plânge icoanele arse,

Ținute în palmă de chiar Dumnezeu.

 

Setea din mine se urcă pe cruci,

Mă sapă prin vene, mă sfâșie-n rug,

Și simt cum din mine se naște atunci,

Un imn pentru îngerii căzuți în amurg.

 

În dinți de arhangheli se sfarmă văzduhul,

Se frânge pământul sub ploi de blestem,

Iar setea-mi străpunge și trupul, și duhul,

Stropind cu-al meu sânge întregul Eden.

 

Din cranii de piatră curg râuri de jale,

Se scriu evanghelii pe ziduri de fum,

Iar trupul mi-e templul suitei regale,

Cu porțile lipsă și poteci fără drum.

 

Se scutură cerul ca o piele de șarpe,

Se sting constelații în ochiul de foc,

Iar setea din mine se schimbă în ape,

Ce rup începutul din vechiul soroc.

 

Se clatină tronuri și regii se tem,

Căci jugul de sânge se rupe-n genuni,

Iar crucea cea mare rămâne un semn,

Ce învie din lutul uscat alte lumi.

 

Mi-e o sete sălbatică dar apă nu vreau,

Fiindcă apa e moartă c-un miros neplăcut,

Mi-e o sete sălbatică de sânge vernal,

Să spăl tot pământul pentr-un nou început.

 

Mai mult...

Doină

 

Fă-mă Doamne apă, 

Lumea să mă bea, 

Viața să înceapă, 

Chiar din palma mea. 

 

Să fiu un izvor, 

Să curg pe vecie, 

Ca un aprig dor, 

Lumea să mă știe. 

 

Fă-mă câmp cu flori, 

Raiuri pe pământ, 

Să le dau culori, 

Și fluturi zburând. 

 

Să fiu fir de mac, 

Roșu ca un sânge, 

În râs să prefac, 

Ochiul care plânge. 

 

Fă-mă Doamne vânt,

Să mângâi ușor,

Fruntea ce-n pământ,

Plânge cu mult dor.

 

Să fiu adiere,

Dulce alinare,

Să duc mângâiere,

În inimi amare.

 

Fă-mă cer senin,

Stele să presar,

Peste-al lumii chin,

Să-i fiu far hoinar.

 

Să fiu lună blândă,

Tainic legământ,

Noaptea să-mi ascundă,

Lacrima-n pământ.

 

Fă-mă doar o clipă,

Un bob de lumină,

Să aprind în pripă,

Iubirea divină.

 

Dragostea s-apară,

Să mă sting pe cruce,

Răul tot să piară,

Omu-n rai să urce.

Mai mult...

Poezii din aceiaşi categorie

Nesfânt

Din cauza mirosului credeam că a murit.

Că inima în singurătate îi bătea din ce în ce mai lent,

Avea pansamente și în cel mai mic locușor al trupului,

Era un om puternic.

Nu obișnuia să se însingureze, dar prefera singurătatea,

Căci a stat vreme îndelungată în preajma oamenilor neprielnici datorită familiarului.

Știu ‘datorită‘ se folosește când ai de spus ceva de bine.

Îl vedeai singur pe stradă.

Zâmbea rar, de parcă oricine îi răpea fericirea de pe chip.

De parcă era mimul prins în cutia din care nu mai putea evada.

Tresărea când auzea un lucru de două ori.

Era extenuat, nu mai putea răspunde solicitărilor,

Nu mai conta dacă trăia sau se târa să supraviețuiască,

Se săturase să simtă zilnic cărămida ce-i apăsa sufletul.

Nu mai conta!

Mai mult...

Ext - Ector

Și strigară marinarii
Când văzură
Cer închis în noaptea adâncă,
În zadar se străduiră
Barca vieții s-o salveze
Murim și o să murim de-a pururea în aste ape întunecate
Dar va veni și vremea 'ceia când ale noastre oase dezgropate
Vor sta la baza temelia
Fiului neînăscut.

„Un glas mut se auzi în noapte”

Și nu curse sânge-n van
Pe pământul făgăduinței
Ca să moară nebunește
În Vârtejul plin de foc
Al luminii umblătoare.

Mai mult...

Transcendența lutului

Dincolo de nori și de pământ

Trupul devine pur cuvânt

Nu e plecare, ci-mplinire

0 trecere din lut în fire.

 

Cel ce-a coborât în mormânt

S-a ridicat dincolo de vânt.

Ne lasă dorul ca o scară

Să învăţăm cum se zboară.

 

Cerul nu-L ascunde, Îl arată

În sclipirea lumii de altădată

Omul privește mut spre zare 

Întelegând că moartea... moare.

Mai mult...

Insomnie

Amară,arzătoare,stridentă agonie

Eu îl aștept de-o vreme Morfeus nu mai vine

În vizită la mine  doar ajutat de Bahus mai pot că săl mai văd

Cameră fumurie și minte în delir  

Uitare de durere negare și satiră 

Doar eu , Bahus și ceața aceasta aromată

Letală, arzătoare , otrăvitoare fată

Ce suflete răpește și le predă la chin

Mă las în amintire mai stau o vreme în gând

Mai strig pe dinăuntru mai caut ceva viu

Găsesc prin catacombe prin acel larg pustiu

O mică flacără de dor

Și o nădejde de amor 

Dar Bahus și Morfeus  tovărășiți de mână 

Mă iau în hora lor  îngust-amețitoare 

În mijloc iar și iar  cu fata arzătoare 

Dansăm un dans fatal sub pelerina lunii

Așa noapte de noapte  devin amic al morții.

Mai mult...

Presentimentul nebuniei

 

Întreaga fiinţă mi-e într-o beţie totală,

Resortul intim de real se rupe,

Frânturi de imagini mă spulberă năvală,

Iar neantul încearcă să m-astupe.

 

Luciditatea nu poate să-mi dureze,

Mai mult decât o sclipire lungă …

Bucăţi din creier încep să-mi vibreze,

Iar ochii din orbite se alungă.

 

La înălţimi mult prea mari sunt ridicat,

Încep să mă clatin, îmi pierd siguranţa,

Corpul mi-e moale, de un vârtej e purtat,

E redus la iluzii, muşc discordanţa …

 

Mă izbesc violent de pământ,

În acelaşi timp par să explodez,

Întreaga viaţă trăită e un cuvânt,

Ce nu mai pot să-l memorez.

 

Gata … sunt înecat de relaxare,

Râd şi plâng totodată,

Sunt bucuros, trist şi cad din picioare,

Îmi simt inima curată.

 

Nu mai am nici o problemă lumească,

Nu mai sufăr de nici o mizerie,

Nu poate nimic să mă mai oprească,

Nu mai am formă, margini ori materie.

 

 

Mai mult...

In memoriam poet Octavian Mihalcea

Ce este cuvântul
 
Cuvântul este piatra rară, aleasă,
Din tăcerea originară desprinsă,
Idee pură, din cer coborâtă,
În versul poetului atent încrustată. 
 
Nu este umbră pe zid trecătoare,
Ci chip al adevărului neclintit,
O formă eternă ce caută rostire
Și-n sunet se face, paradoxal, finit.
 
Dar în limbaj nu rămâne visare,
Ci capătă formă, materie, act:
În cuvânt, ființa primește hotare,
Iar gândul devine concret și exact. 
 
Șlefuit cu măsură, cu gest calculat,
Cuvântul devine giuvaer rar,
Nu strigă, nu domină, ci face loc
Sensului care se cere chemat.
 
Scrisul e meșteșug de bijutier,
Răbdare, lege și har,
Fiecare literă– tăietură precisă,
Fiecare vers– montură-n hotar.
 
Iar limba nu este simplu instrument,
Ci spațiul în care Ființa apare,
Căci logosul, spus cu discernământ,
Lasă lucrurile să fie, nu doar să pară. 
 
Astfel, cuvântul rămâne punte vie
Între idee, materie și adevăr,
O piatră de sens, în timp șlefuită,
Ce ține lumea în logos și mister.

Octavian Mihalcea
Mai mult...

Susține Poezii Online

Sprijinul tău ajută Poezii Online să crească frumos. Donația susține dezvoltarea, îmbunătățirile și acest spațiu dedicat creațiilor personale, locul unde poezia și textul literar aduc inspirație, liniște și o gură de aer pentru suflet.

Îți mulțumim că lași poezia să dăinuie. 🤍