Nu ştiu
Nu ştiu ce e bine şi ce este rău;
Ce e permis şi ce nu este permis;
Oare pot condamna sau pot lăuda;
Nu ştiu, căci totul în mine este închis.
În această lume nu-i valabil nimic,
Nu există nici un principiu consistent,
Aş vrea în revoltă să strig şi să ţip,
Dar totu-i pasiv, nu am nici un asistent.
Simt un gust amar privind pe stradă,
O amărăciune drăcească, bestială,
Problema morţii îmi pare acum fadă,
Totul e calm, de-o linişte mormântuală.
Nu mai cred în absolut nimic,
Şi nici nu mai am nici o speranţă,
Realităţile au căzut toate, câte un pic,
Iar să trăiesc îmi pare o mare cutezanţă.
Nu am nici sentimentul trecutului,
Iar prezentul îmi pare o otravă,
Nu ştiu dacă sunt disperat,
Nu ştiu dacă nu sunt chiar o epavă.
Categoria: Poezii filozofice
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 1 octombrie 2023
Vizualizări: 652
Poezii din aceiaşi categorie
Pasarea Maiastra
Zbura pasarea maiastra,
Purta pe aripi doar lumină.
S-o aduca la fereastra
Noii vieți fără de vină.
Și toți o-ntâmpinau cu dor
Si-o așteptau pe prispa,
Fântâni cu apă și cu flori
Ca sa mai stea si ea o clipa
În râuri apă cristalină,
Poieni de fragi și mure,
Un cioban pe o colină,
Aer proaspat de padure.
Dar a fost ce-a fost sa fie
Și brusc totul s-a schimbat,
Nu mai e vis si feerie
Ceru-i albastru-intunecat.
Oamenii au luat lumina
Vroiau atunci sa aiba tot
Și pe pasarea umilă
Au zidito intr-un bloc
Si nici om fara de vină
Nici fiinta mai divina
De-atunci nu s-a mai văzut
Si s-a stins si-acea lumină …
Destinul caută speranțe
În lung se-ntind oceane fermecate
Corăbii au pornit către destin
Pe hartă au speranțe desenate
Urmează calea viselor plutind
Furtunile gonesc întunecate
În valuri piere urma de senin
Lovesc rostogolind cu realitate
Se năruie puțin câte puțin
Vâslind către hotarele uscate
Incert se rătăcesc în clandestin
Pe insule sfârșind dezintegrate
În haosul prezentului străin
Dorințele sfârșesc îngenuncheate
Cerând să intervină mâini divin
Rațiunile cedează afectate
Absența strălucește cabotin
Ființe se târăsc deteriorate
Misiunea de a fi pare un chin
Stingându-se pierduți de realitate
Un strop de ajutor ar fi vaccin
Prin valuri mai rămâne cine poate
Doar cei cu demnitate și senin
Împinși de echipaje implicate
Se luptă cu furtunile ce vin
Norocul e puțin când se împarte
E greu să nimerești paharul plin
Iar timpul nu suportă amânate
Speranța definește un destin
Început
Stau adesea, meditând asupra universului.
Încercând să înțeleg menirea omului,
Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,
Dar neștiut de nimeni...
Când te gândești că, omul este un microcosmos
Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos
Când este vorba de antropos.
Uitând mereu, de același Theos.
Paradoxal, două lucrări.
Prin care Theos e prezent
Atât în cel din om
Cât și din univers.
Poem Zen pentru sunet
Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~
gunoiul sinelui; cântând la pian;
lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.
Sunetul este doar percepția minții ~
vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.
Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.
Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.
O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;
mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;
ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;
dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;
un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.
Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;
ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și
viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;
plante și animale sângerând îngenuncheate;
oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea
un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;
femei cântând imnuri sfinte în temple;
ascultându-și propriile voci.
Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;
liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.
Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera
procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,
de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.
Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.
În ceață, sufletele netrupești escaladează
serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.
Autorul poeziei este Marieta Maglas
Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.
Cugetînd
Mă simt decapitata
Dintr-o lume de vânt purtată
Pe unde mi-o fi ţeasta
Gâde conștiința ia-o plată .
Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…
Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați curmat.
Adunătură ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.
Auz nu am , nici văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un greu mormânt
Și lumea lui își pierde crezul.
Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.
Memento mori
O voce eternă ne-aduce aminte,
Că-n praf de stele ne vom transforma.
Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,
Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.
Cu fiecare pas, fiecare suflare,
În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.
Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,
Memento mori, ceasul vieții se va opri.
În petale de trandafir, simbol al vieții,
Ironic, ne surâde dansul morții.
Doar amintiri vor mai rămâne,
Memento mori, totul se scurge.
În suflet însă, va rămâne
O flacără nemuritoare,
A cărții ce ne-o scriem fiecare.
Memento mori, suntem povestea vieții noastre.
Pasarea Maiastra
Zbura pasarea maiastra,
Purta pe aripi doar lumină.
S-o aduca la fereastra
Noii vieți fără de vină.
Și toți o-ntâmpinau cu dor
Si-o așteptau pe prispa,
Fântâni cu apă și cu flori
Ca sa mai stea si ea o clipa
În râuri apă cristalină,
Poieni de fragi și mure,
Un cioban pe o colină,
Aer proaspat de padure.
Dar a fost ce-a fost sa fie
Și brusc totul s-a schimbat,
Nu mai e vis si feerie
Ceru-i albastru-intunecat.
Oamenii au luat lumina
Vroiau atunci sa aiba tot
Și pe pasarea umilă
Au zidito intr-un bloc
Si nici om fara de vină
Nici fiinta mai divina
De-atunci nu s-a mai văzut
Si s-a stins si-acea lumină …
Destinul caută speranțe
În lung se-ntind oceane fermecate
Corăbii au pornit către destin
Pe hartă au speranțe desenate
Urmează calea viselor plutind
Furtunile gonesc întunecate
În valuri piere urma de senin
Lovesc rostogolind cu realitate
Se năruie puțin câte puțin
Vâslind către hotarele uscate
Incert se rătăcesc în clandestin
Pe insule sfârșind dezintegrate
În haosul prezentului străin
Dorințele sfârșesc îngenuncheate
Cerând să intervină mâini divin
Rațiunile cedează afectate
Absența strălucește cabotin
Ființe se târăsc deteriorate
Misiunea de a fi pare un chin
Stingându-se pierduți de realitate
Un strop de ajutor ar fi vaccin
Prin valuri mai rămâne cine poate
Doar cei cu demnitate și senin
Împinși de echipaje implicate
Se luptă cu furtunile ce vin
Norocul e puțin când se împarte
E greu să nimerești paharul plin
Iar timpul nu suportă amânate
Speranța definește un destin
Început
Stau adesea, meditând asupra universului.
Încercând să înțeleg menirea omului,
Lucrare sfântă, a unui Dumnezeu știut de toți,
Dar neștiut de nimeni...
Când te gândești că, omul este un microcosmos
Aceeași lucrare, dar parca totul, mai frumos
Când este vorba de antropos.
Uitând mereu, de același Theos.
Paradoxal, două lucrări.
Prin care Theos e prezent
Atât în cel din om
Cât și din univers.
Poem Zen pentru sunet
Păstrarea lucrurilor în amintire este o provocare ~
gunoiul sinelui; cântând la pian;
lacrimi precum picăturile de sânge, în ploaia țipătoare.
Sunetul este doar percepția minții ~
vibrații contorsionate pentru propria lor conversie.
Picăturile de ploaie cad peste toate florile libere, fără excepție.
Mistralul nu poate spulbera suferințele sau sentimentele.
O petală care alunecă în aer poate nuanța poezia unui cântec;
mormintele secrete; erorile grave, ascunse; ghețarii dismorfici;
ferestrele mate; și lucrătorii fără de adăpost;
dorința de a vedea soarele în diminețile mohorâte;
un ochi spiritual pentru o prejudecată împotriva cerului; grindină.
Un dans al picăturilor de ploaie în lumină și focuri de artificii în noapte;
ecouri ritmice. Vântul, care suflă, poate spulbera, până la distrugere, albastrul și
viața nefericită, în haos; lumina plină de cruzime a războaielor;
plante și animale sângerând îngenuncheate;
oameni ca rocile vii, flori și pietre în grădini; a avea
un sentiment de apartenență și un limbaj de dor;
femei cântând imnuri sfinte în temple;
ascultându-și propriile voci.
Vânturile și spiritele sunt, în esență, invizibile;
liniște, forță. Cerul este mai înalt decât ploaia.
Zgomotul făcut de un avion de luptă poate accelera
procesul de spargere al ferestrelor , de ofilire al florilor,
de alterare a viselor și de prăbușire al bisericilor.
Acest zgomot este asemănător mistralului; degradare de-a lungul secolelor.
În ceață, sufletele netrupești escaladează
serenitatea munților pentru un nou proces de metamorfozare.
Autorul poeziei este Marieta Maglas
Aceasta poezie a fost publicata in Dissident Voice.
Cugetînd
Mă simt decapitata
Dintr-o lume de vânt purtată
Pe unde mi-o fi ţeasta
Gâde conștiința ia-o plată .
Dar cine să-mi răspundă
Lângă mine-i doar securea…
Vreau linişte acuma
In corpul ciuntit si zbuciumat
Luaţi-mi chiar şi bruma
Gândurilor ce le-ați curmat.
Adunătură ludă
Sau nu mi-aţi ştiut menirea.
Auz nu am , nici văzul
Doar mintea cu discernământ
Pământu-i un greu mormânt
Și lumea lui își pierde crezul.
Zvâcnind în mine, azi, durerea
Mă simt decapitată.
Memento mori
O voce eternă ne-aduce aminte,
Că-n praf de stele ne vom transforma.
Clopotul destinului ne anunță tăcerea serii,
Memento mori, sfarșitul nu-l putem schimba.
Cu fiecare pas, fiecare suflare,
În a vieții călătorie simțim o veșnică chemare.
Moartea ne șoptește prin umbrele nopții,
Memento mori, ceasul vieții se va opri.
În petale de trandafir, simbol al vieții,
Ironic, ne surâde dansul morții.
Doar amintiri vor mai rămâne,
Memento mori, totul se scurge.
În suflet însă, va rămâne
O flacără nemuritoare,
A cărții ce ne-o scriem fiecare.
Memento mori, suntem povestea vieții noastre.
Alte poezii ale autorului
Stare de fapt
Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?
De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?
Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,
Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.
Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,
Să fac comunicabilă starea mea de fericire,
Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,
Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.
Beat de eternitate şi atras de infinit,
Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,
Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,
Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.
Cui să mă închin prin aceste deşerturi?
Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?
La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,
Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?
Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …
Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,
Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,
Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.
Ochiul trist
Din ochiul trist îți mușc privirea,
Pupila albă voluptuos îți mestec,
Și-ți simt pe limbă neiubirea,
C-un soi de iz demonic în amestec.
Ți-e tânguirea numai lacrimi,
Și mângâi pedestaluri de statui,
Ai oferi un suflet plin de patimi,
Dar nu oricum, oricând și orișicui.
Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,
De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,
De a umbla în pielea goală -n ceruri,
Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.
Dezbracă-ți penele de înger necăzut,
Şi desenează pe nisipul lunii crini,
Să intru-n transă când mă simt pierdut,
Să mângâi stele în timp ce tu suspini.
De ți-ar simți și Creatorul frământarea,
Tristețea unui embrion în cioc de barză,
Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,
Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.
Autoportret
Un fulger ostenit trăieşte în mine,
Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,
Să fiu şters, ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fie-mii,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.
Cu întunericul ce în mine zace,
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi înger în stele,
Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,
Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.
Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …
Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,
Departe de mine şi aproape de depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum, poetic, iubirea …
Satul
E beznă-n zori și-n miez de amiază,
Pustiu e satul cel întins pe vale,
Icoana-n drum cu ochii goi veghează,
Cum vântul șuieră prin case goale.
Fântâna plânge singură sub vii,
Biserica demult stă încuiată,
Iar ruga nu mai suie către fii,
Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.
La stână urlă lupii după oi,
Iar clopotul stă mut și fără sfoară,
Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,
Pe strâmta și tăcuta ulicioară.
Prin gardul frânt e câmp de păpădie,
La geamul școlii crește-un rug păgân,
Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,
Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.
Sub streșini plâng ulucele crăpate,
Iar dușumeaua urlă după pași…
Ce boală Doamne ai vărsat în sate,
De sunt pustii și fără de urmași?
Epigrame XIII
Unui agronom
A zis c-a dat lovitura,
Şi-a luat ogor bonom,
Dar nu i-a ieşit cultura:
Căci, gras pământ, slab agronom.
Unui amic - face 50 ani
Să fii amice prea slăvit,
Şi să trăieşti întru mulţi ani,
Căci ani 50 ani împlinit,
Dar jumătate i-ai cam risipit.
Unui amic - face 50 ani
Din roza vieţii s-a dus înc-o petală,
Ai dus o viaţă pe a locuri grea,
Vreo zece – doişpe ani la şcoală,
Iar restul pe la birt şi cafenea.
Unui confrate
La dânsul tot privesc mereu,
Şi meditez adeseori,
Pleşuv şi el, pleşuv şi eu,
Dar numai el cu capu-n nori.
Compasiune
Am vrut compasiune să-i arăt,
Şi să mă pun în pielea ei un pic,
Dar m-am dat iute îndărăt,
Căci n-are piele, ci şoric.
Unei amice
Vrând să mă-mpac cu-a mea amică,
A zis că da, dar să îi vând un pont,
Că nimenea nu vrea să-i zică,
Ce sumă mi-a rămas în cont.
Unei soaţe
I-a zis soţului de la Paris:
- Să-mi trimiţi “mesaj” garson,
Nu prin poştă sau în scris,
Ci prin Western Union.
Unuia - după cura de slăbire
A reuşit perfect s-ascundă,
Formele şi burta mai rotundă,
Dar totuşi, ceva i-a scăpat,
Fiindcă capul i-a rămas pătrat.
Unui alpinist
Alpinist vechi, de succes,
A avut femei o hoardă,
Profesional soţia şi-a ales,
Pe cea mai tare coardă.
Şcoala on-line
I-o problemă serioasă,
Să predai on-line la sat,
C-absolventul o să iasă,
Cu bug-uri şi virusat.
Şcoala on-line
S-a decis precum se ştie,
On-line studiu-n pandemie,
Dar presimt mare urgie,
Carte…Google o să ştie.
Şcoala on-line
Pe vremea mea era o vorbă bună
Ai pus cartea pe oala cu smântână,
Azi, se zice cam aşa…
Ai pus mouse-ul lângă cafea.
Şcoala on-line
Când mă scotea profu la tablă,
Mă trecea prin corp rece fior,
Azi, on-line, n-am nici o treabă,
Râd de el, la monitor.
Şcoala on-line
Ministrul Educaţiei a declarat,
Şcoala on-line are succes,
Dar pe la sat s-a constatat,
Curent nu e, şi nici wireless.
Ecumenism
Alături de eretici Papa se închină,
Şi osanale aduc lui anticrist,
Trăgând peste credinţă o cortină,
Pe care o numesc Ecumenism.
Unor invidioşi
Banul meu muncit cu greu,
E râvnit măi oameni buni,
Doar de acei, ce mai mereu,
Au tăiat frunză la câini…
Doină - după tăierile de păduri
“Jelui-m-aș și n-am cui,
Jelui-m-aș codrului,”
Azi te jelui la ghiveci,
Codrul e la austrieci.
Excursie
A plănuit să meargă la Cazane,
Dar Dunărea fiind învolburată,
S-a întors al meu amic chefliu,
Tot la cazane, dar cele cu rachiu.
Minune
Un secret i-a împărtășit
Lângă soba de granit,
Și-apoi a rămas uimit,
Că gura sobei a vorbit.
Unei accidentate
a rămas fără dantură în urma accidentului de maşină
La zâna măseluţă te-ai rugat,
Să-ţi pună dinţi de divă de showbiz,
Dorinţa ea ţi-a ascultat,
Şi ţi i-a pus, pe bord şi pe parbriz.
Unei accidentate
Singurătate ai vrut neapărat,
Şi îl priveai pe soţ cu ură,
El brusc pedala a apăsat,
Şi singură ai rămas… în gură.
Din mila ta, din mila mea..
Mereu să strângi în cer ceva,
Din mila ta, din mila mea,
Căci sufletul de mucava,
Nicicând apoi nu te-ar ierta.
Mereu să dărui la sărman,
Din mila mea, din mila ta,
De-o fi și cel din urmă ban,
În cer, bogat să poți zbura.
Mereu s-alini pe omul trist,
Cu mila ta, cu mila mea,
Un suflet pur ca al lui Crist,
În rai pe veci să poți avea.
Ferească răul zilnic soarta,
A mea, a ta, a orișicui,
Ușoară să ne fie judecata,
Când toți vom fi la mila Lui.
Stare de fapt
Dacă sunt oameni fericiţi, de ce nu urlă?
De ce nu apar în stradă cu ţipete neîncetate?
Să-şi risipe trăirea cu bucium şi surlă,
Să ştie că-i bucuros până şi ultima vietate.
Mi-aş consuma toată energia pe care o deţin,
Să fac comunicabilă starea mea de fericire,
Şi n-aş regreta dacă apoi pe picioare nu mă mai ţin,
Ori dacă mi-ar pieri vocea sau să cad în orbire.
Beat de eternitate şi atras de infinit,
Mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară,
Uşor ca o iluzie ori ca un zâmbet chinuit,
Mă risipesc într-un nimic, pe care-l simt o povară.
Cui să mă închin prin aceste deşerturi?
Cui să întind mâna prin aceste singurătăţi?
La cine să mă opresc să mă bată prin certuri,
Şi să primesc mângâieri lipsite de prejudecăţi?
Când mă gândesc la mine, îmi vine să plâng …
Urăsc totul într-un sentiment de responsabilitate,
Învăluiri melancolice ca într-un cleşte mă strâng,
Mă salvez din tristeţe, cărând suferinţă în spate.
Ochiul trist
Din ochiul trist îți mușc privirea,
Pupila albă voluptuos îți mestec,
Și-ți simt pe limbă neiubirea,
C-un soi de iz demonic în amestec.
Ți-e tânguirea numai lacrimi,
Și mângâi pedestaluri de statui,
Ai oferi un suflet plin de patimi,
Dar nu oricum, oricând și orișicui.
Ai dreptul de-a stârni furtuni şi geruri,
De-ați hărăzi în soartă propriul labirint,
De a umbla în pielea goală -n ceruri,
Sunând apocaliptic din sânii-ți de argint.
Dezbracă-ți penele de înger necăzut,
Şi desenează pe nisipul lunii crini,
Să intru-n transă când mă simt pierdut,
Să mângâi stele în timp ce tu suspini.
De ți-ar simți și Creatorul frământarea,
Tristețea unui embrion în cioc de barză,
Ți-ar oferi pe gratis oceanele și marea,
Și-n ochiul trist, ţi-ar implanta o rază.
Autoportret
Un fulger ostenit trăieşte în mine,
Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,
Să fiu şters, ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fie-mii,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.
Cu întunericul ce în mine zace,
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi înger în stele,
Nu am ideii, ci numai clocot, obsesii, nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe amare,
Privirea-mi pluteşte nebună pe nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.
Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …
Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,
Departe de mine şi aproape de depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum, poetic, iubirea …
Satul
E beznă-n zori și-n miez de amiază,
Pustiu e satul cel întins pe vale,
Icoana-n drum cu ochii goi veghează,
Cum vântul șuieră prin case goale.
Fântâna plânge singură sub vii,
Biserica demult stă încuiată,
Iar ruga nu mai suie către fii,
Și crucea s-a sfărâmat sub piatră.
La stână urlă lupii după oi,
Iar clopotul stă mut și fără sfoară,
Acum nu sunt nici griji și nici nevoi,
Pe strâmta și tăcuta ulicioară.
Prin gardul frânt e câmp de păpădie,
La geamul școlii crește-un rug păgân,
Iar clasa întâi de multă vreme e pustie,
Căci pe pereți se scurge-un alfabet bătrân.
Sub streșini plâng ulucele crăpate,
Iar dușumeaua urlă după pași…
Ce boală Doamne ai vărsat în sate,
De sunt pustii și fără de urmași?
Epigrame XIII
Unui agronom
A zis c-a dat lovitura,
Şi-a luat ogor bonom,
Dar nu i-a ieşit cultura:
Căci, gras pământ, slab agronom.
Unui amic - face 50 ani
Să fii amice prea slăvit,
Şi să trăieşti întru mulţi ani,
Căci ani 50 ani împlinit,
Dar jumătate i-ai cam risipit.
Unui amic - face 50 ani
Din roza vieţii s-a dus înc-o petală,
Ai dus o viaţă pe a locuri grea,
Vreo zece – doişpe ani la şcoală,
Iar restul pe la birt şi cafenea.
Unui confrate
La dânsul tot privesc mereu,
Şi meditez adeseori,
Pleşuv şi el, pleşuv şi eu,
Dar numai el cu capu-n nori.
Compasiune
Am vrut compasiune să-i arăt,
Şi să mă pun în pielea ei un pic,
Dar m-am dat iute îndărăt,
Căci n-are piele, ci şoric.
Unei amice
Vrând să mă-mpac cu-a mea amică,
A zis că da, dar să îi vând un pont,
Că nimenea nu vrea să-i zică,
Ce sumă mi-a rămas în cont.
Unei soaţe
I-a zis soţului de la Paris:
- Să-mi trimiţi “mesaj” garson,
Nu prin poştă sau în scris,
Ci prin Western Union.
Unuia - după cura de slăbire
A reuşit perfect s-ascundă,
Formele şi burta mai rotundă,
Dar totuşi, ceva i-a scăpat,
Fiindcă capul i-a rămas pătrat.
Unui alpinist
Alpinist vechi, de succes,
A avut femei o hoardă,
Profesional soţia şi-a ales,
Pe cea mai tare coardă.
Şcoala on-line
I-o problemă serioasă,
Să predai on-line la sat,
C-absolventul o să iasă,
Cu bug-uri şi virusat.
Şcoala on-line
S-a decis precum se ştie,
On-line studiu-n pandemie,
Dar presimt mare urgie,
Carte…Google o să ştie.
Şcoala on-line
Pe vremea mea era o vorbă bună
Ai pus cartea pe oala cu smântână,
Azi, se zice cam aşa…
Ai pus mouse-ul lângă cafea.
Şcoala on-line
Când mă scotea profu la tablă,
Mă trecea prin corp rece fior,
Azi, on-line, n-am nici o treabă,
Râd de el, la monitor.
Şcoala on-line
Ministrul Educaţiei a declarat,
Şcoala on-line are succes,
Dar pe la sat s-a constatat,
Curent nu e, şi nici wireless.
Ecumenism
Alături de eretici Papa se închină,
Şi osanale aduc lui anticrist,
Trăgând peste credinţă o cortină,
Pe care o numesc Ecumenism.
Unor invidioşi
Banul meu muncit cu greu,
E râvnit măi oameni buni,
Doar de acei, ce mai mereu,
Au tăiat frunză la câini…
Doină - după tăierile de păduri
“Jelui-m-aș și n-am cui,
Jelui-m-aș codrului,”
Azi te jelui la ghiveci,
Codrul e la austrieci.
Excursie
A plănuit să meargă la Cazane,
Dar Dunărea fiind învolburată,
S-a întors al meu amic chefliu,
Tot la cazane, dar cele cu rachiu.
Minune
Un secret i-a împărtășit
Lângă soba de granit,
Și-apoi a rămas uimit,
Că gura sobei a vorbit.
Unei accidentate
a rămas fără dantură în urma accidentului de maşină
La zâna măseluţă te-ai rugat,
Să-ţi pună dinţi de divă de showbiz,
Dorinţa ea ţi-a ascultat,
Şi ţi i-a pus, pe bord şi pe parbriz.
Unei accidentate
Singurătate ai vrut neapărat,
Şi îl priveai pe soţ cu ură,
El brusc pedala a apăsat,
Şi singură ai rămas… în gură.
Din mila ta, din mila mea..
Mereu să strângi în cer ceva,
Din mila ta, din mila mea,
Căci sufletul de mucava,
Nicicând apoi nu te-ar ierta.
Mereu să dărui la sărman,
Din mila mea, din mila ta,
De-o fi și cel din urmă ban,
În cer, bogat să poți zbura.
Mereu s-alini pe omul trist,
Cu mila ta, cu mila mea,
Un suflet pur ca al lui Crist,
În rai pe veci să poți avea.
Ferească răul zilnic soarta,
A mea, a ta, a orișicui,
Ușoară să ne fie judecata,
Când toți vom fi la mila Lui.