Ochiul trist

Va veni ploaia, croncăne corbi,

O zdreanță e haina ce mândru o port,

Iar norii-s albaștri în ochii mei orbi,

Și vântul în spate, îl car și-l suport.

Va veni ploaia, cerul e negru,

Mai negru decât îmi e dat ca să văd,

Toamna își cară cortegiul funebru,

Pământul din urmă urlă a prăpăd.

Ploaia va șterge cărările roase,

Și frunzele roșii ce zac în noroi,

Bastonul agăț de crengile joase,

Pădurea șoptește cu voci de strigoi.

Sub smogul de ceață poiana e mută,

Tăcerea își duce veșmintele reci,

Suflarea pătrunde prin scoarța căzută,

Să-și caute-n taină locuri de veci.

Va veni ploaia căci frigul pătrunde,

Sub zdreanța mea veche, subțire,

Iar drumul de mine parcă se-ascunde,

Și începe să plouă a despărțire.

Șiroaiele curg sub pasu-mi stingher,

Talpa-mi frământă în clisa amară,

Plânge al meu umblet pierdut în eter,

Și ochiu-mi înghite întuneric din seară.

Am ajuns la marginea lumii

și am auzit cum pietrele cântă.

Aerul avea gust de început,

iar umbrele își rupeau genunchii în rugăciune.

În tăcerea cea mare,

Dumnezeu respira prin mine,

ca o primăvară

într-un pom înflorit.

Am strigat: „Sunt aici!”

dar cuvântul s-a risipit în lumină

ca o pasăre ce-și pierde trupul

și rămâne doar zborul.

M-am întins cu fața în jos,

fără nume, fără timp,

ca un pârâu care nu știe

că a ajuns în ocean.

Afară noaptea mână stele,

Pe cord îmi plânge-un pui de dor,

Cu sulița mă-npunge în prăsele,

Suspinul netrăitului amor.

Cu ochii triști și plini de lacrimi,

Privesc fotografii demult uitate,

Iar sufletu-mi înfășurat în patimi,

Scâncește precum pruncul după lapte.

Furtuni se-anunță în cruda soartă,

Corabia îmi este fără de catarg,

Pe inimă îmi tatuez spre tine-o hartă,

Și orbit de dragoste pornesc în larg.

De atâția ani mi-i lungă odiseea,

Iar valurile carnea mi-o străpung,

Iar Doamne dacă ai creat femeia,

N-ar fi nici drept la dânsa să n-ajung.

Afară noaptea împletește zorii zilei,

Pe cord îmi plânge acum bătrânul dor,

Și simt în os cum ghearele acvilei,

Se-nfig când se opresc subit din zbor,

Și-mi mușcă fără milă zilnic din ficat,

Sortit ca Prometeu să mor înlănțuit,

Cu al iubirii foc trăit și nicidecum furat,

La moarte-s condamnat că aprig te-am iubit.

Mi-am zidit în carne-atâtea chipuri,

Că nu mai știu ce rană mă mai poartă, 

Prin sânge-mi cresc grădini de anotimpuri, 

Și fiecare floare împarte aceeași soartă. 

Femeile de foc pe care le-am iubit, 

Aveau în ochi amurguri lungi, orientale,

Iar gura lor — un clopot răstignit, 

Pe turlele tăcerilor carnale.

Acum mă plimb prin mine îngândurat, 

Ca-ntr-un oraș aflat sub ape funerare,

Iar gândul către viață mi-e înecat, 

De florile ce-mi cer întruna soare.

Și simt cum timpul, păianjenul călău, 

Își țese pânza-n oase, nevăzut,

În timp ce eu mă sting de dorul tău, 

Ca-ntr-un sfârșit lipsit de început.

Și încă-ți mai aud prin nopți genunea,

Cum îmi pătrunde-n minte ca un vis,

Și-mi lasă-n trup, sub pleoape, rugăciunea

A mâinilor ce în trecuturi m-au atins.

În mine port catapeteasme sparte,

Și îngeri orbi cu aripile reci,

Ce bat mereu la porțile deșarte, 

Ale iubirii care ți-a cerut să pleci.

Și am rămas tăcut, o candelă târzie, 

Arzând sub ploi în propriul meu cavou,

Cu inima — o pasăre pustie, 

Ce-nvață mintea să uite chipul tău.

... semn 1

Creatorul mergând îngândurat,

lovi din greșeală

"Cuvântul"...

Big-Bang se auzi deodată.

... semn 2 

La început,

Adam plutea deasupra pământului,

și nu se putea bucura

de minunățiile acestuia.

-Creatorule, creatorule!

-Ah, gravitația! Iartă-mă Adame...

Şi a zis Dumnezeu:

-Să fie 9,80...

Și a fost 9,80.

Iar omul n-a mai putut zbura.

... semn 3

Lumina cădea cu stropi mari ca o  ploaie,

pe pământul arid și în flăcări.

Viața și Moartea...

Și a sfârâit duhul lumii:

-Aleluia, Aleluia!

Și lumina s-a ridicat la ceruri,

Iar focul a intrat în pământ.

Și a fost ziuă...

Și a fost noapte...

Plouă mizer, și picurii gem, e noapte,

Iar luna, curge albă, pe o rază de lapte,

Iar pasul meu, piciorul, agale îl saltă,

Și ochiul trist, sub pleoapă-mi tresaltă.

Copacii foșnesc, întrebători, înspre ceruri,

Şi așteaptă sfârșitul sub crâncene geruri,

Iar vântul cântă dintr-o frunză a pustiu,

Și toamna ostenită se așază în sicriu.

Apocaliptic dansează frunze pe alee,

Iar dansul nebun, e un dans de femeie,

Pământul duhnește a reavăn și moarte,

Iar pasul mi-e greu și casa-i departe.

Plouă mizer, pe stradă plâng felinare,

E întuneric în jur iar ochiul mă doare,

Și totul e trist: și eu, și frunza, și ploaia,

Nu mai știu unde sunt, și unde-i odaia.

A fost și târziu, și ploaie mizeră, și noapte,

Și-un pas rătăcit, și o casă departe, departe...

Trecutule, de ce nu ai mai stat? De ce ai plecat?
În dorul tău m-am înecat.
În căutarea ta pe drum m-am pierdut.
Ție, chiar atât de mult ți-am cerut?

Sunt tânăr, totul e permis.
Toată lumea pare că mi s-a deschis.
Că timpul, limitele vechi mi le-a ucis.
Dar atunci de ce mă simt atât de închis?

Lumea este vastă și complicată, sofisticată.
Cum aș putea eu vreodată să îmi dau seama dacă
Pe alocuri mai e și puțin stricată.
Te întreb asta pentru că în capul meu se joacă.

O idee idioată, că intr-un univers, o să se poată
Macar o dată, să schimb eu lumea toată.
În România, ne e greu…
…mulți observă asta din înainte să ajungă prin liceu…

Fiecare șef se crede zeu,
În timp ce noi ne bătem pe acel leu să urcam și noi în troleu.
Fiecare politician crede că are drept la bani
Chiar dacă se mai împrumută pe la americani sau la germani.

În final, tot noi taxele le plătim.
Munca lor “grea” le-o răsplătim.
De a ne minții pe față.
În timp ce noi ne întrebăm cum o să mai reusim, de dimineață.

Dar tu, cititorule, nu te enerva
Deoarece nu e foarte diferit altundeva.
Țările încă se pot compara
Pentru că toți mai fură câte ceva.

Acest război, nu te îngrijora, va trece.
Dar lumea deja e mult mai rece.
Media mereu a vrut să amestece.
Populația, care greul duce, cu cel ce o conduce.
Și dacă în cap, ești la răscruce
Gândește-te ce ai face dacă salariul tău la zero s-ar reduce…
Unde te-ai duce?

Rusia mereu a fost o țară ciudată.
Dar acum, ea în timp e suspendată.
Umbrele trecutului încă rămân o pată pe ea toată.
Nu poate scapa de ce a fost odată.

Poate că ai obosit
Acasă tocmai ai sosit
Ai vrut să citești ceva frumos
Si eu ce fac? Îți vorbesc de demos…
Aș fii și vanitos să îți vorbesc de kratos.
Să îți fiu sincer, nu știu dacă există vreo soluție
Dar fără vreun fel de rezoluție, cred că o să mai avem o revoluție.

Și da, știu că în poeziile astea nu spun prea multe
Și că nici macăr nu sunt prea mulți care să mă asculte
Dar sper să înțelegi că la altarul creației stau, plin de gânduri străine
Întrebându-mă…Ce piesă să mai dau din mine?

Așa că, dragă cititor, te rog nu te supăra așa ușor,
Că această poezie nu este de amor
Dar sufletul nu mai știu cum să mi-l omor
Incercând să îți spun că de ea încă îmi e dor.

Șoaptele ce stau ascunse in umbră,

Îmi țin de veghe in seara sumbră,

In care setea oarba de euforie,

Devine doar o stare de nostalgie.

Uneori aștept doar sa plece,

Ca sa nu îmi mai fie iar rece,

Ca sa pot să adorm in pace,

Fără să mai simt dureri de ace.

Prezența lor în subconștient,

E bulversantă de suficient,

Pentru mine, o simpla ființă,

Ce pare a fi desprinsă de conștiință.

Liniștea îmi e un haos de durere.

Sus, pe albia norilor,

Sus, în regatul stelelor,

Mult înaintea zorilor

Și cântul cucuvelelor, 

O stea veni cu pas ușor, 

Ieșind din țara umbrelor, 

Și se-așeză încet pe-un nor

Purtat de vântul zburător. 

Mergea cu pași mărunți, mărunți,

Ca nu cumva să tulbure 

Odihna munților cărunți, 

Să nu trezească vulturii. 

Lucind și aruncând scântei 

Se așeză la locul ei 

Privind de sus peste pământ.

Văzut și apele curgând, 

Și fiare-n codru mișunând,

Copii cuminți în pat dormind, 

Pe mine, poezii scriind 

Și luna albă răsărind.

De-asemenea văzu povești 

Cu oameni, zâne și cu flori,

Regate mari, împărătești, 

Domnițe, zmei și crăișori.

Apoi, când zorii s-au ivit 

Iar soarele a răsărit, 

Steaua, în rochia ei măiastră, 

Se strecurase pe fereastră,

Și-mi povesti tot, fir-a-păr,

Ce noaptea ea văzu din cer.

Eu vă poftesc să nu mai stați, 

Să fiți cuminți, și s-ascultați 

Înc-o poveste-mpărtășită

De către marii împărați 

A noastrei stele. Iar prin stea 

Ajunsă la urechea mea. 

P.S. Acesta este intro-ul pentru poemul la care lucrez acum. Dacă credeți că ar trebui să încep să îl public, vă rog, scrieți-vă părerea în comentarii. Chiar am nevoie de sprijin pentru asta. Mulțumesc pentru atenție!

Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu, 

Căci veşnicii în brațe-mi mor, 

Și cântă îngerii în trupul meu,

Al răstignirii psalm nemuritor. 

Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu, 

Căci pot vedea prin ochi de orbi, 

Cum curge bezna-n sufletul ateu, 

Hrănind strigoi cu cap de corbi. 

Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu, 

Căci văd pământul cum respiră, 

Cum ploaia se transformă-n curcubeu, 

Și viața fiecăruia cum se deșiră. 

Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu, 

Căci pot vedea lumina din mormânturi, 

Cum urcă și coboară pe-un traseu, 

Să curețe păcatul din adâncuri. 

Eu cred că-s lacrima lui Dumnezeu, 

Căci sunt făcut să iert și să iubesc, 

Și-oricât ar fi de groaznic și de greu, 

În fiecare ochi ce plânge mă ivesc. 

Ascensorul ne transportă către o lume a picturilor,

Până să coborâm pentru a putea ajunge, vedem pești exotici viu colorați, rechini, nudibranhii (curcubeu viu al marilor și oceanelor), tot felul de melci marini,

Ajungem la destinație

Ca să vedem acea minunăție,

Sunt opere de artă atârnate pe pereții galeriei,

Frumos luminate la exterior cu LED-uri fluorescente,

Faptul că vedem pești prin pereții galeriei îi adaugă un plus de viață,

Uneori se mai stârnește furtună marină și parcă ar fi ceață,

Vedem așadar picturi: de epocă, mai în stil renascentist, creații artistice futuristice italiene

Picturile devin parcă mai dinamice datorită detaliilor estetice,

Opere cubiste, cu foarte multe unghiuri, portrete realizate din tot felul de jocuri ale conturului,

Peisaje avangardiste cu apus de soare venețian, străzi înguste și foarte multe case zugrăvite, când roz, când turcoaz, mov deschis, când galbene, cu palmieri,

Peisaje cu castele din Spania, fortărețe, fel și fel de citadele,

La secțiunea mai amuzantă a galeriei vedem picturi suprarealiste:

Un pește care stă la masă și este servit cu caviar,

Turbină eoliană de care s-au prins parașutiștii și îi învârte ca la bâlci,

Tiroliană de care atârnă țurțuri și pe care se face patinaj artistic, mai zărim în alt tablou,

În altă imagine, vedem un ocean înghețat din care crește iarbă de gheață, arbori de gheață, o junglă de gheață, sunt liane de care se agață cimpanzeii, și ei tot înghețați,

Mai apare și câte un portret al unei pisici voiajoare ce călătorește cu balonul cu aer cald

Și, de ce nu? Întâlnim și operă realistă:

Vedem o fructieră aurie ce se vrea a fi o frunză convexă în care stau fructe.

Ele sunt foarte realist redate prin cum cade lumina pe ele, prin cum se vede umbra, prin acest joc al contrastelor,

...Trebuie să recunosc, s-au păstrat foarte bine ținând cont că este o galerie subacvatică și umiditatea este maximă...

Începem să ne apropiem de genurile care îmi plac cel mai mult

Observăm pictură expresionistă,

Femeie care strigă în ogor și parcă tot tabloul este realizat din valuri de culoare,

Firele subțiri de pensulă s-au amestecat pentru a-i da formă,

Apoi vedem pictură în ulei, cu foarte multă apă, portretul unei doamne în vârstă, în nuanțe, când gălbui, când mai roșiatice, când de verde la ochi, când mai bej la pălăria pe care o poartă, saturația culorii nu este cine știe ce intensă, 

Privit de departe, seamănă cu un vitraliu,

Mai vedem și un cuplu care se plimbă prin parc, toamna, seara, la lumina felinarelor, tablou realizat din bucăți de puzzle.

În altă parte, ne delectăm privirile cu peisaje, un oraș cu blocuri-turn, clădirile au fost realizate din carouri,

Mai vedem câte o persoană în funcția de curator al unui muzeu, destul de plinuță tipa, dormind pe o canapea la intrarea în muzeu, opera o prezintă dormind bine, uitând de toate grijile, părul răsfirat pe pernă, un braț întins, mai are puțin și cade de pe canapea,

Alt tablou prezintă un pahar de vin alb, totul este pictat în nuanțe de galben, atât paharul prezentat în prim-plan, cât și fundalul încețoșat cu sclipiri, pe ici pe colo de galben, când mai deschis, când mai închis, când poate auriu.

Ajungem și la opera impresionistă:

Vedem pictat un bulevard, stropit parcă cu apă, cu pete de culoare aruncate spontan pe tablou, liniuțele foarte fin trasate vor să arate că mergem pe o străduță tot înainte, foarte frumos, doar în nuanțe de gri, negru, albastru închis, dar și galben pentru a arăta partea luminată de felinare, nu este nicio mașină, suntem doar noi cu noi înșine,

Dar, nu in ultimul rând, întâlnim artă abstractă:

Un tablou ce nu seamănă cu nimic altceva decât cu o cârpă care a adunat pe ea toate culorile picturilor prezentate anterior;

Aceasta câștigă pentru că are câte ceva din fiecare, este în același timp și cubistă, și expresionistă, suprarealistă, realistă, impresionistă, este orice ne-am putea dori, are atâta culoare pe ea, a fost experimentul care a dat naștere întregii galerii, de aceea și este atât de diversificată.

Cel mai frumos tablou din întreaga galerie.