Categoria: Casa Părintească
Toate poeziile autorului: Silvia Mihalachi
Data postării: 30 iunie 2022
Vizualizări: 1373
Poezii din aceiaşi categorie
O casuta ca in povesti
Cand te am vazut, m-am bucurat.
Cu pasi marunti m am apropiat,
Mi-ai aratat cat ma iubesti,
Dar n ai putut sa imi vorbesti.
Te visam, si radeam, si plangeam...
Cu gandul la disparitia ta,
Si in vise eu fugeam
Ca sa nu se intample asa.
Anii trec iar tu dispari,
Ca o pasere calatoare.
Cand e bine tu apari,
Ca o floare otrăvitoare
Un inger m-a oprit pe drum,
Dar eu nu am observat
Ca ea mereu a indurat
Ce el a facut scrum.
O casuta ca in povesti
O poveste doar a noastra
Spune lumii cine esti,
Pana nu devii nevasta.
O poveste avem toti,
Doar ca lumea nu e atenta.
Unii sunt doar niste hoti,
Dar povestea e secreta...
ROMANTICĂ
Romantică-i toamna târzie
Ornată în tonuri ciudate
Miracol de frunze pictate-n
Aromă de brumă și ceață.
Natură bogată cu ochi ruginii
Tresare când vântul se zbate,
Icoană pictată a frunzelor moarte,
Caleașcă de aur cu sori încărcată
Aromă de toamnă cu lacrimi udată.
Familia
Familia-i rădăcina tuturor,
Împrăștie copiilor:
O rază de iubire
Și-o mare fericire.
Unde familia-i unită,
Viața-I întrunită,
Iar alături de ea,
Domnește pacea mea!
11.03.2020
Graiul amintirilor
(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).
Mi-aduc aminte de ai mei
Bãtrâni de altãdatã...
De vremea când mergeam cu ei
Sã strângem snopii de tulei
Şi când bunicul îmi era
Mai mult decât un tatã.
Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,
Sã intre bunu-n tindã!
Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,
Simt apa rece din fântâni;
Şi n-are cum!... Da, n-are cum,
Un dor sã nu mă prindã!
Mã vãd din nou, parcã-n ocol
Umplând borcane goale
Şi cu nisip, şi cu nãmol
Ieşind afarã-n capul gol,
Pe când fierbea, la foc domol,
Ciolanul, pe sarmale.
Mi-aduc aminte ca acum
Şi lacrimi curg şiroaie...
Cum se-nãlţa din coşuri, fum,
Şi cum sãream, cum sã vã spun...
În balta tulbure din drum
Dupã o zi de ploaie.
Mi-e dor de turmele de miei,
De holdele arate;
De primãveri, de ghiocei,
De grauri, ce-aduceau cu ei
Vreun cântec sau vreun obicei,
Din ţãri îndepãrtate.
Şi cum sã nu îţi aminteşti
Ieşirile-n naturã,
De liniştea din Dobârleşti,
De verile scãldate-n foc,
De soare, de cãldurã...
De vechiul ceai din flori de soc,
De vreun drumeţ, care-avea loc
La noi în bãtãturã?
De mama, care ne-aştepta
Cu turte, în cãmarã,
De ciorba care clocotea
Sub jarul "foc şi parã",
De rândunica ce ţipa,
Din zori şi pânã-n searã!...
Ah, Doamne, caldã mai era
Cãsuţa de la ţarã!
De toamna, ce punea-n cântar
Veşmintele, ca plumbul;
De prima zi a lui Gustar
Când bunu', mare gospodar,
Îşi pregãtea un pãlimar
Sã suie-n pod porumbul.
De-atâtea ori am strãbãtut
Cãrãrile Poienii!
Când vântul trist, trecea tãcut
Mişcându-mi oalele de lut...
Şi-atâtea toamne au trecut
De-atunci, prin sita vremii!
De iernile care, venind,
Pãreau cã nu mai pleacã;
De când strângeam trifoiu-n Grind,
De vechi rugini, care se prind
De piatra coasei, care stã
De astã-varã-n teacã...
Dar, în sfârşit, plecau tiptil
Şi fãrã sã-mi dau seama;
Iar eu fugeam, fiind copil
Şi aprindeam câte-un fitil,
Dorind sã vinã-ntâi april,
S-o pãcãlesc pe mama...
Aşa fusese pe la noi,
Cu multã vreme-n urmã.
Dar, parcã totul s-a schimbat:
Plecat-au oamenii din sat,
De-ogoare nu le-a mai pãsat,
Nici câinilor, de turmã.
Deplâng, după atâţia ani,
Acele scumpe clipe!...
Mã tem cã vor rãmâne-orfani
Mai-tinerii contemporani,
Având şi case, având şi bani,
Statut de "tipi" şi "tipe":
Din vremurile de demult,
Nu fac icoane şi nici cult
Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,
Nicicând sã se-nfiripe!...
Satul meu (despre Satul Varnița)
Satul meu nu-i ca altul,
Satul meu eu deosebit!
La noi aici în sat.
Copiii, adulții, profesorii, bunicii
Sunt strânși legați.
Avem un sat prietenos,
Că pe oricare-l primește bine,
Iar mai ales când vine iarna,
Poți vedea copii cu sania.
E vesel aici la noi
Vesel dar nu ca la voi!
Atunci când vine primăvara,
O mireasă merge flori îmbătătoare,
Iar când vine vara,
Vezi copiii furând cireșe de la oameni,
Deci ,când toamna sosește.
Oamenii de roadă bogată se bucură.
Așa e satul meu
Am un sat deosebit.
Autor Zamurca Alina 🌷
Cântarea limbii române
Limba noastră cea română,
Limba întregului popor
Ce își are rădăcină
Dintr-un plai nemuritor.
Un izvor fără oprire
A unui neam nemărginit
Ce nu îşi are înlocuire
Pe acest pämânt sfințit!
Dulce limbă românească:
Limba mamei, grai matern
E o limbă dumnezeiască-
Pentru un patriot etern.
Să transmitem viitoarei generații,
Și să nu uităm întâmplător
Căsuţa cu acoperiş din paie
Şi mirosul pâinii din cuptor!
Floare eternă e limba maternă
Icoană a poporului sfânt
Ce durerea mereu ţi-o alină
Si-ti presară-n suflet al ei veşmânt.
Să porți cu demnitate
Ce strămoșii au clădit,
Și cu propria-ti capacitate
Tu să ai un merit vădit.
O casuta ca in povesti
Cand te am vazut, m-am bucurat.
Cu pasi marunti m am apropiat,
Mi-ai aratat cat ma iubesti,
Dar n ai putut sa imi vorbesti.
Te visam, si radeam, si plangeam...
Cu gandul la disparitia ta,
Si in vise eu fugeam
Ca sa nu se intample asa.
Anii trec iar tu dispari,
Ca o pasere calatoare.
Cand e bine tu apari,
Ca o floare otrăvitoare
Un inger m-a oprit pe drum,
Dar eu nu am observat
Ca ea mereu a indurat
Ce el a facut scrum.
O casuta ca in povesti
O poveste doar a noastra
Spune lumii cine esti,
Pana nu devii nevasta.
O poveste avem toti,
Doar ca lumea nu e atenta.
Unii sunt doar niste hoti,
Dar povestea e secreta...
ROMANTICĂ
Romantică-i toamna târzie
Ornată în tonuri ciudate
Miracol de frunze pictate-n
Aromă de brumă și ceață.
Natură bogată cu ochi ruginii
Tresare când vântul se zbate,
Icoană pictată a frunzelor moarte,
Caleașcă de aur cu sori încărcată
Aromă de toamnă cu lacrimi udată.
Familia
Familia-i rădăcina tuturor,
Împrăștie copiilor:
O rază de iubire
Și-o mare fericire.
Unde familia-i unită,
Viața-I întrunită,
Iar alături de ea,
Domnește pacea mea!
11.03.2020
Graiul amintirilor
(Experienţele, locurile şi personajele prezentate, sunt specifice timpurilor trãite de autor).
Mi-aduc aminte de ai mei
Bãtrâni de altãdatã...
De vremea când mergeam cu ei
Sã strângem snopii de tulei
Şi când bunicul îmi era
Mai mult decât un tatã.
Cum scârţâia uşa-n ţâţâni,
Sã intre bunu-n tindã!
Vãd coasa ce-o ţinea în mâini,
Simt apa rece din fântâni;
Şi n-are cum!... Da, n-are cum,
Un dor sã nu mă prindã!
Mã vãd din nou, parcã-n ocol
Umplând borcane goale
Şi cu nisip, şi cu nãmol
Ieşind afarã-n capul gol,
Pe când fierbea, la foc domol,
Ciolanul, pe sarmale.
Mi-aduc aminte ca acum
Şi lacrimi curg şiroaie...
Cum se-nãlţa din coşuri, fum,
Şi cum sãream, cum sã vã spun...
În balta tulbure din drum
Dupã o zi de ploaie.
Mi-e dor de turmele de miei,
De holdele arate;
De primãveri, de ghiocei,
De grauri, ce-aduceau cu ei
Vreun cântec sau vreun obicei,
Din ţãri îndepãrtate.
Şi cum sã nu îţi aminteşti
Ieşirile-n naturã,
De liniştea din Dobârleşti,
De verile scãldate-n foc,
De soare, de cãldurã...
De vechiul ceai din flori de soc,
De vreun drumeţ, care-avea loc
La noi în bãtãturã?
De mama, care ne-aştepta
Cu turte, în cãmarã,
De ciorba care clocotea
Sub jarul "foc şi parã",
De rândunica ce ţipa,
Din zori şi pânã-n searã!...
Ah, Doamne, caldã mai era
Cãsuţa de la ţarã!
De toamna, ce punea-n cântar
Veşmintele, ca plumbul;
De prima zi a lui Gustar
Când bunu', mare gospodar,
Îşi pregãtea un pãlimar
Sã suie-n pod porumbul.
De-atâtea ori am strãbãtut
Cãrãrile Poienii!
Când vântul trist, trecea tãcut
Mişcându-mi oalele de lut...
Şi-atâtea toamne au trecut
De-atunci, prin sita vremii!
De iernile care, venind,
Pãreau cã nu mai pleacã;
De când strângeam trifoiu-n Grind,
De vechi rugini, care se prind
De piatra coasei, care stã
De astã-varã-n teacã...
Dar, în sfârşit, plecau tiptil
Şi fãrã sã-mi dau seama;
Iar eu fugeam, fiind copil
Şi aprindeam câte-un fitil,
Dorind sã vinã-ntâi april,
S-o pãcãlesc pe mama...
Aşa fusese pe la noi,
Cu multã vreme-n urmã.
Dar, parcã totul s-a schimbat:
Plecat-au oamenii din sat,
De-ogoare nu le-a mai pãsat,
Nici câinilor, de turmã.
Deplâng, după atâţia ani,
Acele scumpe clipe!...
Mã tem cã vor rãmâne-orfani
Mai-tinerii contemporani,
Având şi case, având şi bani,
Statut de "tipi" şi "tipe":
Din vremurile de demult,
Nu fac icoane şi nici cult
Dar ştiu cã n-or mai vrea nicicând,
Nicicând sã se-nfiripe!...
Satul meu (despre Satul Varnița)
Satul meu nu-i ca altul,
Satul meu eu deosebit!
La noi aici în sat.
Copiii, adulții, profesorii, bunicii
Sunt strânși legați.
Avem un sat prietenos,
Că pe oricare-l primește bine,
Iar mai ales când vine iarna,
Poți vedea copii cu sania.
E vesel aici la noi
Vesel dar nu ca la voi!
Atunci când vine primăvara,
O mireasă merge flori îmbătătoare,
Iar când vine vara,
Vezi copiii furând cireșe de la oameni,
Deci ,când toamna sosește.
Oamenii de roadă bogată se bucură.
Așa e satul meu
Am un sat deosebit.
Autor Zamurca Alina 🌷
Cântarea limbii române
Limba noastră cea română,
Limba întregului popor
Ce își are rădăcină
Dintr-un plai nemuritor.
Un izvor fără oprire
A unui neam nemărginit
Ce nu îşi are înlocuire
Pe acest pämânt sfințit!
Dulce limbă românească:
Limba mamei, grai matern
E o limbă dumnezeiască-
Pentru un patriot etern.
Să transmitem viitoarei generații,
Și să nu uităm întâmplător
Căsuţa cu acoperiş din paie
Şi mirosul pâinii din cuptor!
Floare eternă e limba maternă
Icoană a poporului sfânt
Ce durerea mereu ţi-o alină
Si-ti presară-n suflet al ei veşmânt.
Să porți cu demnitate
Ce strămoșii au clădit,
Și cu propria-ti capacitate
Tu să ai un merit vădit.
Alte poezii ale autorului
CE MULT TE IUBESC….
Ce mult te iubesc …
Îmi plac culorile tale toate
Și hainele franjurate
Din frunze de copaci luate.
Las stropii ploii să mă ude
Nu fug de ploaie sub acoperiș
Când ceru-i prea înnourat
Și aud plâns de crizantemă
Din petalele ce i s-au furat.
Te rog lasă-mă să-ți gust
Gutuia dulce amăruie,
Să beau un pahar cu must
Și-apoi nucile să-ți decojesc
Toamnă ce mult te iubesc !
Ajută-mă
Ajută-mă dându-mi cuvinte
În clipa dangătului de sinceritate
Fii ființa care mă cunoaște
De vrei să arăți că mă știi în toate.
Alege ce-aș vrea să îmi cânte
Harpa, la ora înserării liniștite
Nu-mi mai vorbi șoptind cuvinte
Din gândurile uneori împrumutate.
Și lasă albul alb fără de pete
Vreau numai florile să fie colorate
Din gândurile ce-s sortite
Ajută-mă sa-mă slobod de noi ispite.
IISUS ADEVARAT A ÎNVIAT!
IISUSE, ce mult ne iubești
Frumosul zilnic ni-l dăruiești
Chiar dacă ceru-i întunecat
Cu stele pentru noi l-ai luminat
Chiar dacă negru e pământul
Pentru noi cu flori l-ai colorat
Și pe cruce de spini însângerat
TU și necredinciosul ai iertat
Creștinii în cor spre cer ți-au cântat:
HRISTOS, HRISTOS A INVIAT!
Iar cântul, în jurământ s-a preschimbat:
ADEVĂRAT A ÎNVIAT! ADEVĂRAT…!
Înălțându-te la Tatăl Ceresc
Oamenii poruncile ți le primesc
Îmbrățișați într-un creștin norod
Spre cer rugăciunea și-o slobod :
,,TATĂL NOSTRU CEL CERESC,,.
MURMUR DE TEI
Murmurând numele ,,, EMINESCU,, sobor de versuri frumoase se preschimbă în petale revărsate peste mormântul rece, străjuit de poeticul cuvânt… Pași nevăzuți, gânduri neauzite ajung miraculos lângă teiul lui Eminescu, iar călugării se închină așteptând o rază de lumină, prin care ,,Luceafărul,, s-aprindă candelabrele unui trecut glorios și lumânările să pâlpâie sfârșitul unui destin dureros…
Corul versurilor neuitate, strigate și nu murmurate dintr-un ,, Mai am un singur dor,,, se încolăcește pe bătrâna tulpină a teiului cu flori tremurânde, la glasul celor ce lăcrimând, citesc pe-a lui mormânt :
,, Nu voi mormânt bogat,,
,, Cântare și flamuri
……………………………..
Reverse dulci scântei
Atotștiutoarea
Deasupra-mi crengi de tei
Să - și scuture floarea…,,
La ora candelabrelor aprinse, voi citi versuri, ,, Desigur că la noapte un tei am să visez,,…
,,Și dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,, îmi imaginez că, mă aflu în Copou, în parcul cu multe alei…:
- Eu, poezii nu știu să - ți scriu, îmi este versul șchiopătat, stângaci, la mormântul tău de mult nu am putut s-ajung, dar, voi păși pe urma versurilor tale până la ziua din iunie, tristă la apus, ca să privesc ,,Lacul codrilor albastru,,. Acolo ,, Nuferi galbeni îl încarcă,,, iar dangătul clopotului din Ipotești răspândește sunetul lui nemuritor, pentru Nemuritorul Eminescu!
O zi din iunie tristă …Flori de tei se scutură murmurând și glasul clopotului se-aude la apus:
,, Pătrunză talanga
Al serii rece cânt
Deasupră-mi teiul sfânt,
Să-și scuture creanga…,,
15 iunie in memoriam Eminescu, un ,,murmur de tei,,.
DE CE
MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?
DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..
Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l
De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.
Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..
DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..
Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...
DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…
Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.
DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.
Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..
De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…
Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..
PRIVESC, GÂNDESC
Privesc, gândesc, cât de frumoase sunt îmbrățișările, sărutările când sunt plăcerea sufletului și nu o nemeritată plată.
Tăcuți dar temerari, sunt pașii făcuți lângă alți pași, când umărul lângă alt umăr este un sprijin în zilele neputinței într-o contemplare a timpului ce a trecut și a timpului prezent, marcat prin întrebări cu glasul din ce în ce mai încet:
- Tu ce mai faci ,îți este bine?...Poți să mai mergi câți va pași alături de mine?...
Privesc , mă privesc…
Mă întreb, biblic și omenește ce să fac când, umărul îmi este sprijinul altui umăr, când glasul meu domol întreabă și răspuns nu primește și nimeni pasul nu mi-l însoțește…
Privesc, gândesc la razele de sore care au mai rămas să privească și ele, cât de frumoase sunt îmbrățișările la amurg, dintre zi și noapte , fără cuvinte și fără șoapte...
CE MULT TE IUBESC….
Ce mult te iubesc …
Îmi plac culorile tale toate
Și hainele franjurate
Din frunze de copaci luate.
Las stropii ploii să mă ude
Nu fug de ploaie sub acoperiș
Când ceru-i prea înnourat
Și aud plâns de crizantemă
Din petalele ce i s-au furat.
Te rog lasă-mă să-ți gust
Gutuia dulce amăruie,
Să beau un pahar cu must
Și-apoi nucile să-ți decojesc
Toamnă ce mult te iubesc !
Ajută-mă
Ajută-mă dându-mi cuvinte
În clipa dangătului de sinceritate
Fii ființa care mă cunoaște
De vrei să arăți că mă știi în toate.
Alege ce-aș vrea să îmi cânte
Harpa, la ora înserării liniștite
Nu-mi mai vorbi șoptind cuvinte
Din gândurile uneori împrumutate.
Și lasă albul alb fără de pete
Vreau numai florile să fie colorate
Din gândurile ce-s sortite
Ajută-mă sa-mă slobod de noi ispite.
IISUS ADEVARAT A ÎNVIAT!
IISUSE, ce mult ne iubești
Frumosul zilnic ni-l dăruiești
Chiar dacă ceru-i întunecat
Cu stele pentru noi l-ai luminat
Chiar dacă negru e pământul
Pentru noi cu flori l-ai colorat
Și pe cruce de spini însângerat
TU și necredinciosul ai iertat
Creștinii în cor spre cer ți-au cântat:
HRISTOS, HRISTOS A INVIAT!
Iar cântul, în jurământ s-a preschimbat:
ADEVĂRAT A ÎNVIAT! ADEVĂRAT…!
Înălțându-te la Tatăl Ceresc
Oamenii poruncile ți le primesc
Îmbrățișați într-un creștin norod
Spre cer rugăciunea și-o slobod :
,,TATĂL NOSTRU CEL CERESC,,.
MURMUR DE TEI
Murmurând numele ,,, EMINESCU,, sobor de versuri frumoase se preschimbă în petale revărsate peste mormântul rece, străjuit de poeticul cuvânt… Pași nevăzuți, gânduri neauzite ajung miraculos lângă teiul lui Eminescu, iar călugării se închină așteptând o rază de lumină, prin care ,,Luceafărul,, s-aprindă candelabrele unui trecut glorios și lumânările să pâlpâie sfârșitul unui destin dureros…
Corul versurilor neuitate, strigate și nu murmurate dintr-un ,, Mai am un singur dor,,, se încolăcește pe bătrâna tulpină a teiului cu flori tremurânde, la glasul celor ce lăcrimând, citesc pe-a lui mormânt :
,, Nu voi mormânt bogat,,
,, Cântare și flamuri
……………………………..
Reverse dulci scântei
Atotștiutoarea
Deasupra-mi crengi de tei
Să - și scuture floarea…,,
La ora candelabrelor aprinse, voi citi versuri, ,, Desigur că la noapte un tei am să visez,,…
,,Și dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,, îmi imaginez că, mă aflu în Copou, în parcul cu multe alei…:
- Eu, poezii nu știu să - ți scriu, îmi este versul șchiopătat, stângaci, la mormântul tău de mult nu am putut s-ajung, dar, voi păși pe urma versurilor tale până la ziua din iunie, tristă la apus, ca să privesc ,,Lacul codrilor albastru,,. Acolo ,, Nuferi galbeni îl încarcă,,, iar dangătul clopotului din Ipotești răspândește sunetul lui nemuritor, pentru Nemuritorul Eminescu!
O zi din iunie tristă …Flori de tei se scutură murmurând și glasul clopotului se-aude la apus:
,, Pătrunză talanga
Al serii rece cânt
Deasupră-mi teiul sfânt,
Să-și scuture creanga…,,
15 iunie in memoriam Eminescu, un ,,murmur de tei,,.
DE CE
MEREU ÎNTREBARI TRĂITE, RĂMASE FĂRĂ DE RĂSPUN..?
DE ce să fie război și oamenii din tranșee posibil să fie omorâți, posibil să omoare, au un singur țel să mai primească arme, noi arme și mult mai performante?..
Mai bine ar răsădi lanuri de crini albi și arbori de măslin la hotare l
De ce trebuie să fie boli și să ne facem semnul crucii că mai găsim medicamente-n farmacii și mai sunt medici printre paturile din spitale…?.
Mai bine s-adunăm roua dimineții într-un potir și soarele pe cerul senin să ne dea vigoare..
DE CE să cadă grindină ca să poți face în pumn , un bulgăre de zăpadă în plină primăvară, când florile pe crengi de măr deja au zâmbit cu rod în toamnă..
Mai bine în toamnă ,să culegem un măr din propria livadă și zăpezile să ne albească intr-un anume anotimp...
DE CE așa ușor se moare, când viteza vieții este o povară, povară grea…
Mai bine ascultă o baladă cântată de vioară și timpul să se grăbească încet.
DE CE atât de multe întrebări când trandafirul nu mai poate fi privit din prea multa buruiană.
Mai bine dăm dimensiune dimineților și fapte bune zilei îi dăruim ca să ne călăuzească până-n purpuriul ei apus..
De ce voi oameni, lăsați viorile să fie sfărmate de patul puștilor, de frica mitralierelor când concertul lor era doar o frumoasă Rapsodie…
Mai bine haideți să ridicăm ruga către propriile puteri si din deziderate împliniri să ne facem, iar din florile iubirii să clădim de jos până la capitel propriul pilastru….Poate așa nu vor mai rămâne întrebări fără răspuns..
Dar, prea multe minciuni ne sunt spuse și prea mult adevăr ne este ascuns si de aceea rămân întrebări fără răspuns..
PRIVESC, GÂNDESC
Privesc, gândesc, cât de frumoase sunt îmbrățișările, sărutările când sunt plăcerea sufletului și nu o nemeritată plată.
Tăcuți dar temerari, sunt pașii făcuți lângă alți pași, când umărul lângă alt umăr este un sprijin în zilele neputinței într-o contemplare a timpului ce a trecut și a timpului prezent, marcat prin întrebări cu glasul din ce în ce mai încet:
- Tu ce mai faci ,îți este bine?...Poți să mai mergi câți va pași alături de mine?...
Privesc , mă privesc…
Mă întreb, biblic și omenește ce să fac când, umărul îmi este sprijinul altui umăr, când glasul meu domol întreabă și răspuns nu primește și nimeni pasul nu mi-l însoțește…
Privesc, gândesc la razele de sore care au mai rămas să privească și ele, cât de frumoase sunt îmbrățișările la amurg, dintre zi și noapte , fără cuvinte și fără șoapte...