Category: About parental home
All author's poems: Silvia Mihalachi
Date of posting: 30 июня 2022
Views: 1147
Poems in the same category
Patria și libertatea țării mele.
Iți sărut mâna.
Patria mea casa mea.
Limba cea de neuitată.
Iți jur ca meleagurile tale.
Vor fi bine apărate.
Țarișoara mea iubirea mea.
Acolo unde m-am născut.
Unde a decurs viața mea.
de-a lungul anilor mei de viață.
Tu mereu ai fost plină de vitejie.
vitejia ta a fost transmisă din generație in generație.
Iți voi ține pieptul înainte.
Țarișoara mea patria mea.
niciodată nu ne vom da bătuți.
Să știi bine chiar si dacă.
Voi fi rănită până la os cu sânge.
Iți voi apăra comoara ta.
Țarișoara mea.
cea care este mândră de ea.
Tu fii cea care ne îndruma înspre bine si nu înspre diavolia omenească.
Tu fii cea care ne dă puteri pentru a cânta victorie pe câmpul de luptă.
Iți voi saruta pământul .
Pentru averea ta ce e in ea.
Pentru inocența ta ca apa râului cea prea curată de nevinovată.
Pentru libertatea cu care trăim în ea de democrată ce este ea.
Țarișoara mea patria mea .
Tu fii exemplul care trebuie urmat cu sclavie .
Tu fii clopotele ce suna de cuvinte orgoliu pentru noi urmașii a patriei.
Tu fii acea biserică creștină cu cheia indescifrabila de prețul ei admirabil de orbești.
Iți voi da viața mea.
Pentru a apara tara de dușmanii ce ne înconjoară.
Pentru a-ți salva gloria ta.
Pentru acei prizonierii închiși pe nedreptate.
Pentru acei soldați morți care sânt în mintea ta și inima ta.
Țarișoara mea îți sarut mana.
Tu fii locul meu de trai.
Tu fii soarele care îmi dă lumină zi de zi.
Tu fii acea rază care îmi face drumul mai ușor înspre succes.
Tu fii mamă pe vecie.
mamă patrie.
Naționalitate noastră nimeni nu ne va fura ca noi îndată sarim in apărarea ei.
Pentru acei care vor s-o calce în picioare.
Să vă firească domnul de a face asta.
Niciodată nu vom permite să se întâmple așa injosiri pe teritoriul nostru.
Iți voi da viața mea.
Pentru că te iubesc și te respect.
Cu toată imina și sufletul meu.
Țarișoara mea, patria mea,casa mea si mama mea.
Pe vicie în mintea mea .
Chiar și după moarte .
Tot va rămâne țara mea .
Bunicul meu
Bunicul meu,
Îmi spune mereu:
Să fii cuminte
I-a mea rugăminte
E atât de duios
Pe cât și de haios!
Spuneam ca n-are dreptate
Dar făceam multe păcate...
Priveam în ochii lui
Fiind așa căprui
Frumoși ca niște zmei
Culeși din flori de tei.
Înțelepciune multă are,
Dar și ani mulți are,
Iar eu, precum o floare,
Mă uit la mândru' Soare!
22.07.2021
Casa mea
La aceeași masă ne întoarcem
Pășind mereu același prag,
Ce duce-n casa părintească
Unde, așteptându-ne cu drag,
Când revenim din lumea mare
În casa-n care am crescut,
Ne-așteaptă mama zâmbitoare,
Cu dor de anii ce-au trecut.
Viața, ne desparte într-o clipă,
Cu voința de-a pleca,
Dar casa părintească nu se vinde,
Și nici nu o mai poți uita.
Nu poți uita al mamei zâmbet dulce
Și pâinea caldă a bunicii…
Mi-e dor, mi-e dor de casa mea.
Acasă totul pare altfel,
Aici, cu-adevărat simt că exist,
Mă simt iubită și aleasă,
Și ei sunt bucuroși c-am revenit.
Eu pot pleca în depărtare,
Și pot călători mereu,
Dar inima și sufletul mă doare,
Când mă-așteaptă acasă neamul meu.
Mă bucur c-am ajuns aici,
Aici e viața mai frumoasă,
Alături de ai mei părinți,
Așa e, când mă-ntorc acasă.
Nicăieri nu-i ca acasă!
Azi am trecut pe la părinți,
Că n-am fost de-atâta timp,
Mereu pe ei îi găsim frânți,
De munca grea din câmp
Ajung la poartă, câinele latră,
Străini ne simte, nu ne mai știe,
Mă sui pe gard, arunc o piatră,
Degeaba, nimeni nu văd să vie
Împing și mă strecor în curte,
În scârtâit uràt de balamale,
Simt miros plăcut de turte,
Și-aud un zăngănit de oale
De după ușă se ivește mama,
Având drept sprijin un baston,
Cu mare grijă, își pune năframa,
Iar peste umeri poartă palton
În spate-ncovoiat apare tata,
Pe cap purtând căciulă neagră,
La câine face-un semn să tacă,
Și înspre noi încep să meargă
Înaintăm spre ei cu pas vioi,
Simțind cum dorul ne împinge,
Mâna le-o sărutăm la amândoi,
În timp ce ochiul nostru plânge
Pe banca dinaintea casei stăm,
Sub via care-ncepe să rodească,
Și multe amintiri mai depănăm,
Rugându-ne ca ei să mai trăiască
Când vorbele de duh s-au terminat,
Ne ridicăm pentru-a-intra în casă,
Unde-s bucate multe de gustat,
Și un vin roșu într-un ulcior pe masă
E bucurie multă în casa de la deal,
Când ne-adunăm să stăm la masă,
Și cât de bine e în satul tău natal,
Când ai părinți, ce te doresc acasă
Șederea noastră nu e prea lungă,
Și-n liniște ne spunem noapte bună,
Simțind cum mama vrea să plângă,
O-mbrățișăm și ne rugăm ca Domnul..
să o mai tină
Dor de satul meu
Poezia evocã locuri şi timpuri trãite sau cunoscute de autor.
Mi-e dor de lanul meu de grâu,
Mi-e dor de fânul moale,
Mi-e dor sã mai ţin calu-n frâu,
Când el o ia la vale!...
Mi-e dor sã vãd cum cresc din nou
Rãsadul meu şi ceapa
Şi sã aud acel ecou,
Când Bunu' bate sapa!
Mi-e dor nespus sã mã mai duc
La pândã, în Fundata,
Şi sã mã urc în vârf de nuc,
Ca sã mã vadã tata.
Mi-e dor de Cornu rãcoros,
Mi-e dor de Câmpu-Babii,
Mi-e dor sã mã mai plimb pe jos,
Cu Cipri şi cu Gabi!
Mi-e dor sã stau şi sã mã mir
Cum trec pe drum, flãcãii,
Ca sã se uite ore-n şir,
La peşti, la Gura-Vãii.
☆
Cumplite doruri te cuprind,
De mamã şi de tatã,
De dulcea linişte din Grind,
De satul de-altãdatã!
Te vezi aievea, peste vremi,
Plimbându-te-n grãdinã
Şi-n tine însuţi tu te temi
Cã nu au sã mai vinã...
Βunicul
Bunicul era tot ce aveam mai drag
Era ca un far în întunericul vieții mele
Călăuzindu-mă prin orice furtună
În brațele lui mă simțeam ferit de rele
Și acum mi-amintesc chipul de altădată
Și vocea-i trenurândă, aducându-mi liniștea
Era singurul meu refugiu
Când valul greutăților, mă lovea
Era ca aerul de primăvară
În prezența lui simțeam cum inima îmi înflorește
Acum doar focul dorului mă arde
Căci bunicul mă veghează, de acolo de unde este
Și nădejdea-mi este numai sus la Dumnezeu
Să-i dăruiască veșnică odihnă
Să-i răsplătească dragostea ce ne-a dăruit
Însutit și înmiit
Other poems by the author
Cugetare
Eu am mai fost odată în lume
Arbore eram
Când m-ai tăiat
Și am plecat ,
Da, am plecat….
Una câte una crengile mi le-ai furat
Lovindu-mă cu toporul
Tot ce vedea trecătorul
,,Era un arbore și el …acolo,
O tulpină, lemn așchiat….,,
Neștiind, omul ,că timpul îl va luat
Să-l facă Iuda trădătorul
Eu am mai fost copac odată
Iar frunzele
Putregăind m-au astupat
Și am plecat…poate
Într-un alt copac.
CREDINȚA DIN DURERE
Vinerea răstignirii și zorii Învierii
Zile cu roșu-n sufletul nostru însemnate
Stau pe bolta universului și-a nemuririi…
Doar minciuna, amfitrioana crucificării,
Rânjind, numără cuiele însângerate
Înfipte adânc din jocul perfid al trădării
Când, talanții se risipesc mânjiți de păcate,
Iar mâini ce vindecau, mâinile mângâierii
Și palmele lui Iisus, sunt pline de stigmate…
Din cer s-aud tunete și glasul disperării
Spre Tatăl Ceresc un ultim cuvânt străbate:
,, SĂVÂRȘITU-SA,,!
Bat clopotele…Voci divine în cer s-adună,
În evanghelie cuvântul lui Iisus îi sfânt
Răspândit în patru zări, ecoul lui răsună
Creștinii pe viață și-au făcut un drag legământ
În fiecare an, unul altuia să-și spună:
,, HRISTOS A ÎNVIAT!
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!,,.
DACA ESTI TU ACELA…
Dacă tu ești acela care
Aripa unei ciocârlii
Ai frânt-o
Nu-i cere să se-nalțe…
Nu-i cerere să mai cânte…
Las-o să se vindece
Singură, de tine să se
Vindece
Dacă tu ești acela care…
Şalul
O haină veche și uzată cât vârsta mea
Îmbrac în grabă
Și peste toate un șal
De mine croșetat cândva
Cu multe noduri strâns legate.
În oglindă să privesc
Nu-i timp, nici vrere nu-i
Sunt riduri pe tâmplă ,
Ascunse sub bor de pălărie largă
Iar buzele îmi sunt nerujate.
Așa cum sunt, sunt o clipă de infinit
O solitară printre mulțime
Și am să plec să caut fericirea
Sau un derdeluș
Pe care alunecă amintirea.
……………………………………………………
Nemulțumit de mine
Și de ținuta mea, cățelul
Companionul zglobiu și credincios
Mușcă lesa și nu vrea să mi-o dea,
Nu vrea nici să mă-nsoțească..
……………………………………….
Eu singură m-am regăsit
Printre copii îmbujorați
Din caruselul cu becuri colorate
Timpul înghețat îmi curge prin vine
Zilele mi le transform în ani
Sub șuvoiul nopții vârsta se ascunde.
Zâmbesc și îmi zâmbește
Un copil prin ani fugar
Iar clipa din infinitul din mine
De coaja unui copac se lipește.
Cățelul, șalul mi-l trage
Se joacă zglobiu, credincios
În timp ce amintirea îmi vorbește.
MURMUR DE TEI
Murmurând numele ,,, EMINESCU,, sobor de versuri frumoase se preschimbă în petale revărsate peste mormântul rece, străjuit de poeticul cuvânt… Pași nevăzuți, gânduri neauzite ajung miraculos lângă teiul lui Eminescu, iar călugării se închină așteptând o rază de lumină, prin care ,,Luceafărul,, s-aprindă candelabrele unui trecut glorios și lumânările să pâlpâie sfârșitul unui destin dureros…
Corul versurilor neuitate, strigate și nu murmurate dintr-un ,, Mai am un singur dor,,, se încolăcește pe bătrâna tulpină a teiului cu flori tremurânde, la glasul celor ce lăcrimând, citesc pe-a lui mormânt :
,, Nu voi mormânt bogat,,
,, Cântare și flamuri
……………………………..
Reverse dulci scântei
Atotștiutoarea
Deasupra-mi crengi de tei
Să - și scuture floarea…,,
La ora candelabrelor aprinse, voi citi versuri, ,, Desigur că la noapte un tei am să visez,,…
,,Și dacă se întâmplă să întâlnesc un tei,, îmi imaginez că, mă aflu în Copou, în parcul cu multe alei…:
- Eu, poezii nu știu să - ți scriu, îmi este versul șchiopătat, stângaci, la mormântul tău de mult nu am putut s-ajung, dar, voi păși pe urma versurilor tale până la ziua din iunie, tristă la apus, ca să privesc ,,Lacul codrilor albastru,,. Acolo ,, Nuferi galbeni îl încarcă,,, iar dangătul clopotului din Ipotești răspândește sunetul lui nemuritor, pentru Nemuritorul Eminescu!
O zi din iunie tristă …Flori de tei se scutură murmurând și glasul clopotului se-aude la apus:
,, Pătrunză talanga
Al serii rece cânt
Deasupră-mi teiul sfânt,
Să-și scuture creanga…,,
15 iunie in memoriam Eminescu, un ,,murmur de tei,,.
SFÎRȘIT DE TOAMNĂ…
Privesc toamna despletită cum pleacă printre nori
Eșarfa ei se-ndepărtează de mine și de flori.
În jur i-un stol de fulgi, ștrengarii deja dansează
Sunt paji veniți din iarna ce-ncet, încet se-așează.
Am s-o aștept cu vechiul șal de gânduri încălzit
Ca pe un oaspete din depărtări bine venit.
La ceas târziu, noaptea îmbracă recele mantou
Iar un poet așează, pe albă foaie, un stilou…