Distanta

De ce anume asa s-a intimplat?

De ce?

Nu pot sa inteleg.

De ce pa altul mai schimbat,

De ce?De ce?

Nu mai are rost sa traiesc fara tine,

Viata nu mai are sens.

Cu inima distrusa-n mine,

Incerc din viata ta sa ies.

E  greu,

Si nu pot,Nu reusesc,

Sa uit pe cine eu iubesc,

In inima-mi vei fi mereu.

O luna de neuitat.

Daua saptamini de iubire.

Si doar trei zile de neintelegere.

Nu mai mult.

Doar o luna,doua saptamini si trei zile,

De iubire

Si restul:

Infern si suferire.

De la început viata părea simplă,

Acum,clipă cu clipă,e diferită.

Am început să iau totul în serios,

Dar gîndul tot mi-e la tecutul dureros.

Viaţa merge înainte,dar amintirile rămîn,

Ramîn în suflet si te framînt.

Cu zîmbet pe faţă si sufletu-nlăcrimat,

Zîmbesti simţindute vinovat.

Inima zîmbeste cu ură,

Sufletul iubeste si asteaptă sa vii.

Ochii se-ntorc in amintirea dură,

Dar eu plec pe un tărîm,

Făr de iubiri.

O frunza suflata de vint

Cazuta usor la pamint

 De tine calcata,uitata

In singuratate lasata.

O raza:

O raza de soare

Un semn ce doare

Ce suflet nu are.

Un suflet:

Un suflet ce minte

Un suflet fara viitor

O lacrima:

O lacrima fierbinte

O lacrima de dor.

O lacrima pe fata mea

Lasata de-un suflet pustiu

Lasata de inima ta

Uitata de ea.

Ma simt a fi in intuneric

Si inchid ochii

Sa ma trezesc in lumina

Dar negru se combina.

Negru:

Negru ce il port

Ma caracterizeaza

Imi descrie sentimentele

Ce-n mine vibreaza.

Amarul:

Din-nauntrul meu

Se scurge-acuma rinduri

Si urma umbrei , chipul ei

 Ramine-a fi doar visuri.

Poate-ntr-o zi îmi vei simți parfumul

Și-n altă zi mă vei vedea întâmplător 

Și poate -atunci isi va face loc regretul 

La umbra sufletului tău, atât de rece...atât de gol...

Și poate nu întârzii... și ma vei căuta în viață 

O să te-aștept oricât... cu nerăbdare 

Să te privesc cu ochii-mi secați de dor

Distruși de a ta cruntă nepăsare 

Poate-ntr-o zi mă vei simți prin ceața dimineții 

În valsul aburilor grei și denși

În picurii de ploaie căzuți din cer

Sau cine știe... prin a vântului curenți.

Si-atunci îți vei aduce aminte negreșit 

De-mbrățisările calde, scurte, nu prea multe

Ce cândva cu drag mi le-ai dăruit 

Lipsindu-mă la final de căldura celei ultime..

Poate...căci ești dorul ce îl ascund de ochii lumii

Esti taina ce-o port cu grijă în adâncul inimii 

Păcatul ce mi-l asum, dorință din suflet

Și nimeni nu știe, nimeni nu vede, cum in tăcere, sufăr!

Mi-a luat dorul urma pașilor tăi ce nu mai vin

Dar care-n fiecare seară ii aud în inima mea

Ii mai aștept purtând in suflet senin

Poate-ntr-o sfântă zi mă vor căuta...

Căci mi-ar fi de-ajuns o singură întrebare 

O simplă privire... dar nu de om grăbit...

"Tu scrii de dor sau de uitare?...."

...măcar așa aș ști că poezia mi-ai citit...

Doar că azi, paharul meu de poezie

S-a umplut de lacrimi... gata de-un festin.

Mi-e dor și-as fi vrut să-mi spui ca prin magie,

"Ai talent, frumoaso și versul tău ar merita un vin!"

Ce rost mai au atâtea gânduri... in poezii scrise

Dacă de ochii tăi... nu sunt citite...

La ce folos că-mi ești de-un an doar în vise

Dacă în realitate toate cele... mi-s interzise...

Mi-e sufletul în haos... și nimic nu mai înțeleg 

Nimic din ce eram cândva nu se mai leagă,

Te strig de dor in tăcere, încercând să mă dezleg

De durerea nopții ce pare că mă încearcă...

Să nu cedez... mă mint, e tot ce pot să fac

Și scot din pahar vise, iluzii, speranțe 

Toate intr-o imensă și profundă tăcere

Să mă mai simt, cum eram, în ale tale brațe...

Mult îi plăcea să stăm de vorbă,

Când pe acasă mai treceam,

Să afle dacă totul merge bine,

Și ce necazuri la servici aveam

Ducea cu greu a ei suferință,

Și foarte rar la cineva s-a plâns,

Era cu zâmbetul mereu pe buze,

Și sub năframă părul în coc strâns

Tot timpul avea ceva de făcut,

Prin casă sau cu florile din curte,

Și tare mult pe noi ne bucura,

Când ne-aducea în poală fructe

O văd și-acum cum ochii lăcrimau,

Când îi spuneam că noi plecăm,

Cu dosul palmei lacrima ștergea,

Și aștepta cu drag s-o-mbrățișăm

........................

Și într-o zi a sunat telefonul,

La care nu doream să răspund,

Șimțeam  că nu mă sună mama,

Și totuși am spus da...plângând!

Am căutat poezie pe ziduri de ruine

În grădini fără o floare,

Când șoaptele mă-nvățau că doare

Gândul despre tine …

Am scris poezie, despre noi și ce n-a fost

În lacrimi și tăcere,

Cu un titlu nenăscut plin de durere …

Când părea că n-are rost.

Am scris cu-o lacrimă în al tău suflet
Să te am a mea o viață,

Rătăcind prin ceață …

Neînțeles și defect.

Am cerut poezie când nu puteam să te privesc

Când adormeai pe cerul înstelat

Și atunci… necondiționat

Simțeam că te iubesc!

Am auzit poezie în gustul de pământ

În rămășițe de trecut, de amintiri …

Trecutelor iubiri,

Măturate prin văzduh de vânt.

Am auzit poezie când nu m-am așteptat

Când te-am iubit - Și ce iubire!

Dar vai ce durere …

Când o clipă te-am uitat!

Am trăit o poezie, o viață căutând

Privirea ta mi-a fost infinitul

Într-un vers … sărutul,

Am trăit iubind …

Am putut să te recit pe cer la infinit …

Poezia sufletului meu,

Mi te-am cerut lui Dumnezeu,

Și divin te-am iubit!

Te-am cerut să-mi fi muză, să uit singurătatea

Să pot scrie despre noi,

Departe amândoi …

Croind eternitatea.

(autor: Aurel Alexandru Donciu /  Creatie aparuta in volumul Soaptele Noptii ( editura Galaxia Gutenberg, 2020 ) si in volumul Cub de gheață ( editura Etnous, 2020 ) 

E-o noapte adâncă, străină,

Cuprinsă de umbre și vise,

Și somnul mi-alunecă-n palme,

Ca o mătase de șoapte cuprinsă.

În depărtări, un greiere frânt,

Își cântă trăirea, cu sfială,

Un ceas rătăcit pe perete,

Se întrece cu el în fiecare seară.

Într-un colț, se zbate o lampă uitată,

De-un galben palid și slab,

E-o noapte perfectă de somn,

Eu nu fac nopții pe plac.

Pe tavan se-ntinde tăcerea,

Un negru dens, fără margini,

Dar somnul nu-și află puterea,

Rămâne să se întindă în pagini.

Pe geamuri se reflectă și luna,

Imensă de parcă respiră,

O lume întreaga adună,

În marea ei albă, pustie.

Privesc ba spre stele, ba la ea,

Ca un orb care nu doarme,

Și-n mine se naște întrebarea,

De ce noaptea nu doarme?!

Și mă-întreb ce vreau de la ele,

De ce le implor cu privirea?

-Poate nu cauți nimic, mi-au șoptit,

-Noi ținem trează amintirea.

Și iarăși, aceeași tăcere,

Aceeași noapte în proză,

În care sufletul meu te privea,

Nu în vise… într-o poză.

Purtai o rochie vie,

Cu valuri de culori din lalele,

Și zâmbetul tău împletea,

Întreg universului stele.

Părul îți curgea peste umeri,

Ca un râu ce ascunde secrete,

Iar în ochii tăi licurici,

Se-ngramadeau să se-mbete.

Și lumea o clipă s-a frânt,

S-a oprit în tot rostul ei,

Doar tu, un gând pe pământ,

Mai aprindeai în mine idei.

E-o noapte-mbătată de vise,

Și somnul e-o mare lucioasă,

Rămân eu cu luna, cu tine,

Și, doamne… cât ești de frumoasă!