HOINAR

Nu știu dacă în copilăria ta ai fost vreodată cu bunicii tăi la vreun bâlci de țară... Eu am avut "norocul" să văd un astfel de bâlci și, uite, vreau să suflu, așa un pic, vălul de praf de pe amintirea aceasta, să nu se piardă - căci ar fi păcat - ea încă există în memoria mea ca o poză veche îngălbenită de trecerea timpului, care încă-și strigă dreptul la existență.

E, totuși, o misiune grea, fiindcă îmi va fi imposibil să-mi aduc aminte de toate detaliile, să descâlcesc cu migală și răbdare, tot ghemul acesta de sfoară diferit colorată care la țară se numește simplu "Bâlciu' di Sântă Mărie"... dar pentru tine și pentru memoria mea o să-ncerc, iar la final, tu să-mi zici dacă am reușit să redau...

... o zi splendidă de vineri din vacanța de vară! De vreo săptămână, un zvon măturase, ca o mică ploaie caldă de vară, toată suflarea satului bunicilor, iar toată lumea era în fierbere, fiindcă cineva dăduse de veste că pe o bucată de tarla de la marginea satului, avea să vie bâlciul... 

Noi, copii, am dat fuguța la fața locului, să cercetăm adevărul spuselor, dar am fost dezamăgiți să găsim doar un sătean care cosea buruienile, nu se vedea nimic, nu se găsea nici scrânciobul cel mare cu lanțuri amețitoare, nici "roata îndrăgostiților" împodobită cu crengi de brad și funde colorate de mătase, nici caruselul cu căluți pentru țânci, nici gheretele cu vată de zahăr sau floricele însiropate de porumb, nici semințe de bostan prăjite cu sare la cornet din ziare, nici standul cu tir, cu puști cu petiție și tragere la țintă mobilă, nici cortul "zicătoarei" care-ți "gâcea" viitorul în cărți de tarot, în ghioc sau în bobi de fasole - depindea de cât mărunțiș aveai prin buzunare! -, nici boxul sau ciocanul cu care-ți măsurai forța și tăria mușchilor, nici "mașinuțele", nici celebrul și doritul stand al "roții norocului", și nici fanfara cu uniforme roșii și alămuri strălucitoare...

Nu "ierea" nimica pe tarla, doar săteanul care stătea sprijinit în coada coasei și rânjea la noi cu doi dinți îngălbeniți de tutun:

-Nu ie niciun bâlci! Care bâlci? Cine v-o șuguit pi voi?, răspundea el întrebărilor noastre care năvăleau ca niște căluți în cascadă...

Dezamăgiți, ne-am risipit fiștecare pe la cășile noastre, dar a doua zi, dis-de-dimineață, când am făcut ochi, am auzit în depărtare marșul fanfarei, care vestea lumii întregi bâlciul... N-am întârziat prea mult cu mic dejunul și spărgând pușculița cu agoniseala mea de-o viață, am numărat cei douăzeci și cinci de lei în mărunțiș (o mică avere!), că m-am și zorit către bâlci dimpreună cu toată gloata noastră de puști puși pe fapte mari! Pasămite, peste noapte, bâlciul se instalase în toată măreția lui, "săteanul" care culcase buruienile de pe tarla, fiind de fapt unul dintre "oamenii" bâlciului.

Cu inima bătându-mi să iasă afară din piept, am pășit pe poarta bâlciului frumos arcuită cu crenguțe împletite de brad, făcându-mi loc cu coatele și îmbrâncindu-mă în mulțimea pestriță care deja aglomera bâlciul. Se găsea acolo toată suflarea satului și de prin împrejurimi cale de alte câteva sate, oameni străini veniți de aiurea la "distracția" bâlciului, fiindcă acesta venea rar la noi în sat - odată la câțiva ani - și toată lumea se minuna de atmosfera gălăgioasă, toți gustau cu maximă intensitate ceea ce oferea bâlciul, toate atracțiile acelea menite doar să ne ușureze de bani buzunarele...

-Da' să nu-ți cheltui toți banii la bâlci, auzi mă?, îmi răsuna vag în urechi ecoul sfătos al bunicilor. 

Da' eu știam mai bine: rând pe rând, am încercat "lanțurili" amețindu-mă bine de tot, mașinuțele, caruselul cu căluți - ce dacă era pentru țânci, eu ce eram? -, chiar și roata îndrăgostiților, momind o fată de prin vecini cu care nu mă aflam în tandrețuri, dar cu care de fapt mă stupeam ca mâțili, am încercat și trasul cu pușca la țintă, (fir-ar să fie de vată de zahăr că-mi făcuse degetele lipicioase pe trăgaci, iar rățuștele de tablă nu se dădeau răpuse cu una cu două), ocolind ciocanu' și boxu' fiindcă n-ajungeam la ele, (da' las' că o să cresc eu mare!), am intrat în cortul "ciudățeniilor" și-am văzut-o pe femeia cu barbă, pe cel mai gras om de pe pământ versus omul-schelet, vițelul cu două capete și femeia strangulată de pitonul uriaș, și câte și mai câte!

Peste tot unde mă uitam, lumea forfotea și se amuza, și-și cheltuia banii în larma bâlciului, iar fanfara o "băga" des pe aia cu "Căpitanu,' Roberto", o aluzie slabă, patetică și ieftină a scufundării Titanicului, în timp ce "maestrul" bâlciului cocoțat pe-o lădiță și îmbrăcat într-o livrea roșie decolorată de trecerea timpului, își striga în gura mare la o portavoce conică din carton, atracțiile:

-Veniți, veniți și vă minunați! Femeia cu barbă (și apoi șoptea către noi: aia are barbă adevărată cum am eu buzunarili căptușiti cu bani!), fecioara cu pitonul! ,(o s-o înghită cu totul, sau nu?) mergeți și vă ghiciți viitorul la madam Olga, cea mai mare ghicitoare a timpurilor noastre, care a ghicit și regelui Suediei! Omu' cu braț de-oțel care rupe lanț de fier! Nu ratați roata mare, cea mai mare din sud-estul Europei! Iar apoi către fanfară: Haidi băieți mai cu viață:

"Căpitanu' Roberto,
Cu a' lui marinari,
Au plecat pisti mari,
Și-a lovit ghiața tari!!!

Aleu, aleu, io-ti-ti bre!,
Vaporu' cum chiere,
Șî marinari cum moari,
Moari, șî dă din chișioari,
Pâr, pâr!!!"

Totul în jur era un talmeș-balmeș amețitor, multă poleială aurită menită să mascheze vopseaua scorojită, iar bucăți mici de oglindă erau strategic așezate pe trupul caruselului care se învârtea lent, la nesfârșit, etalându-și picturile decolorate care înfățișau imagini cu sirene, cai înaripați și pitici cu scufii, bărbi albe și felinare! 

Dar toată agitația bâlciului avea să fie spartă de o ploaie trecătoare de vară, - un respiro bine venit -, pentru a face inventarul buzunarelor: un șoricel alb de plastic cu mosor de plumb pe elastic care-l făcea să se miște întru spaima fals simulată de fete, o mingiuță din hârtie colorată roz cu verde și umplută cu rumeguș - premiu de consolare pentru zece trageri neizbutite de la roata norocului, premiul cel mare fiind o așa-zisă vază de cristal de Boemia și care era toată ziua din sticlă -, un fluier din plastic jumate roș, jumate galben, cu rotiță albastră, și o batistă pătată de sângele scurs din nas, amintire de la "lanțuri"!

Cum, n-am mai rămas niciun leu? Măcar cinzeci de bani pe-un jeton de zece minute cu mașinuța! Păi cum așa, stai să fac socoteala: care va să zică, două ture cu lanțurili, trei ture cu caruselu', una cu roata îndrăgostiților, - doi lei cheltuiți degeaba după părerea mea - femeia cu barbă, pitonul, vițelul cu două capete, - da' bine că n-avea și două cozi!, râdeam eu în sinea mea -, rățuștele de la tir, de zece ori roata norocului, - fir-ar să fie de vază! -, a!, și madam Olga care mi-o zis c-o s-ajung om mare de "stat" ș-am să am noroc în dragosti, da' nu și la bani, - uite-al naibii c-o avut dreptate, c-am rămas făr-o lescaie!!!

Ploaia s-a oprit brusc la fel cum începuse,  iar mulțimea aciuată sub liziera de salcâmi a ieșit din nou la soare, frământând în picioare glodul proaspăt și stropind cu noroi potecile care duceau către grătarele unde sfârâiau micii de-ți lăsa gura apă, halbele cu bere blondă și guler înspumat, se ciocneau destul de des, iar fanfara resuscitată, o băga iar pe aia cu Căpitanu' Roberto, maestrul urla din nou despre femeia cu barbă, iar pitonul, iar vițelul, iar lanțurile, iar omu' de oțel...

Când deodată, în mulțime, îl zăresc pe bunicul venind înspre mine cu un carton plin cu mici calzi, împănați cu scobitori și muștar galben într-o mână, iar în cealaltă, cu o halbă brumărită de bere blondă înspumată... Ne-am așezat amândoi pe marginea șanțului, în iarbă, la umbra domoală a unei sălcii bătrâne și pletoase, și-am mâncat micii uitându-ne la lume, și-am gustat și-o gură de bere amară, - prima din viața mea -, iar bunicul a scos cu sfială din buzunări vaza de cristal de Boemia: o câștigase de la roata norocului pentru bunica, care nu voise nici în ruptul capului să dea hodina de sâmbătă după-amiaza pe agitația bâlciului...

Apoi, cu burțile pline, am dat înapoi halba golită de bere primind garanția de cinzeci de bani, (o tură de zece minute cu mașinuța!), iar bunicul mă luă în brațe și ne așezarăm cuminți în fața fotografului care a dispărut vremelnic sub pânza neagră a aparatului de fotografiat pentru a imortaliza momentul, dar numai după ce mi-am pieptănat părul cu grijă, cu cărare pe-o parte, ca un flăcău mare ce mă aflam de-acuma, fără să clipesc, ca să ies bine în poză, căci aveam zece ani și niciun ban în buzunare...

Nu mai știu ce s-au făcut cu fotografia aceea de sepia alb-negru în care bunicul, cu blândețe, mă ținea în brațe pe genunchii lui, iar eu aveam tricoul pătat cu muștar și ochii larg deschiși, să nu care cumva să clipesc... S-a prăpădit demult. La fel cum s-au prăpădit șoricelul cel alb, fluierașul cu rotiță, mingiuța de rumeguș, sau vaza de cristal a bunicii... 

Dar aud, câteodată, un ecou slab răzbătând de demult:

"-Haidi băieți mai cu viață:

Căpitanu' Roberto,
Cu a' lui marinari..."

    Desculț, am râs la mare, cer și nori,
    Ce bine-i să trăiești, să fii în viață,
    Să simți că ești un soare printre sori,
    Un zeu pe care toată lumea îl răsfață...
    
    Desculț, prin roua proaspătă din zori,
    Am alergat cu vântul drept în față,
    Să simt parfumul câmpului de flori,
    Și licărirea stelelor de dimineață...
    
    Desculț, m-am preumblat pe țărmul mării,
    Cătând din când în când la zare,
    Simțind pe buze gustul fad al sării,
    Și valul ce-a uitat să cânte și să zboare... 
    
    Desculț, am vrut să mă supun chemării,
    Dar măcinat de gânduri negre și bizare,
    N-am vrut să fiu oricum părtaș creării,
    Uitând de muze și de regulile clare...

Eu nu mă tem de soare, vânt sau ploi,
De cuvintele în grabă rostite între noi...
Cum nu mă tem de primăvară sau de iarnă,
Aștept ca timpul, pe toate să le cearnă...

Căci știu că el e singurul vindecător,
Uitare așternând pe rănile ce încă dor,
Și am ales ca unele cuvinte rostite cu amar,
Să uit că le-am zidit în umbră de hotar...

Căci m-am împotrivit cu toată forța urii,
Cu zâmbetul abia schițat în colțul gurii,
Eu nu m-am risipit și nu mă tem,
Curat, cuvintele în rime să le chem...

O, Doamne, dăruiește-mi din a Ta lumină, 
Că stau în fața Ta, smerit și apăsat de vină, 
O, Doamne, Milostiv așa cum știu că ești, 
Mă iartă și mă trece de porțile cerești... 

O, Doamne, în genunchi mă-ntorc la Tine, 
Că-i timpul viu al sărbătorilor creștine, 
Și-acuma stau umil în umbra tălpii Tale, 
Cu umerii împovărați de albele petale... 

Oricât aș fi strivit de suferința grea, 
Și-oricât de mare-n viață ispita mi-ar părea,
Aceasta-i crucea pe care voi s-o port în spate,
Căci știu că Tu-mi vei de putere peste toate...

O, Doamne, dăruiește-mi din a Ta lumină, 
Și-arată-mi holda cerului de stele plină, 
O, Doamne, arată-mi soarele și luna, 
Și îngerii ce cântă-n slava Ta, întotdeauna... 

Într-o zi, nu știu ce-mi veni mie și jumătății mele de măr, să ne întrebăm fluturașul, care este prima ei amintire dintre toate, ce-și amintește ea dintâi... Și ne-a răspuns senină și zâmbitoare, că-și aduce bine aminte de prima ei întâlnire cu marea și că după un drum lung și istovitor - ea dormind mai tot drumul! - s-a "trezit" pe țărmul mării, și că apa fiind foarte caldă pe picioruțele ei rămase fără săndăluțe, s-a scufundat râzând fericită cu fundulețul în mare așa îmbrăcată după cum era...

Noi, cu nostalgie-n priviri, i-am completat prima amintire, spunându-i că ne aducem aminte că era îmbrăcată într-un costumaș de in brodat cu floricele, format din pantalonași albaștri bufanți și o bluziță albă cu volănașe azurii ca marea... 

Ne aduceam și noi bine aminte de ziua aceea înseninată de soarele blând, iar marea era când albastră ca cerul când verde ca sticla de mată... 

Mult mai târziu, am întrebat fluturașul care este culoarea ei preferată, și fără să stea prea mult pe gânduri, mi-a răspuns sec, adolescentin: albastru...

Dintre toate culorile, albastru e și culoarea mea preferată. Albastrul ca marea, albastrul ca cerul, albastrul ca râul învolburat de stâncile grele... Albastrul ferm al amurgului sau albastrul indecis al zorilor... Căci toți, fără osebire, ne azvârlim lumina, sau umbrele în zile albastre...

Dar am simțit mulțumire în suflet știind că prima amintire a fluturașului nostru este legată de soare, cer și albastrul mării, că este una senină și surâzătoare, fiindcă prima mea amintire - deși legată tot de culoarea albastră, ce coincidență! - este una mai degrabă dulce-amăruie, căci s-a născut din neputință. Neputința unui prunc prea mic, sub dojana unui adult prea dur cu viața însăși...

Acum, privind la toate acestea din urmă, mi-am dat seama încă odată-n plus: cu-adevărat, cel mai prostesc lucru pe care l-am rostit vreodată a fost "vreau să cresc mare"....

    Am scris aceste versuri pentru tine,
    şi când le-am terminat,
    m-am uitat la cer,
    şi-am văzut că nu mai erau stele...
    
    Cuvintele mele...
    Pe toate, din mine le-am rupt, 
    şi-am rămas doar cu zdrenţe, 
    care nu-mi acopereau, 
    golul din suflet...
    
    Cuvintele mele...
    În care mi-am ascuns,
    furia, zădărnicia, şi ura... şi iubirea;
    şi-apoi am călcat,
    cu tălpile mele rănite, 
    pe acest ţărm nesigur,
    sperând în "ceva",
    ştiind pe de rost, 
    un cuvânt, care-a fost, 
    un ultim cuvânt: "TU".

      Visez să stau într-un glob de sticlă   

Și nimic să nu m-atingă 

Nici nevoi și nici durerea 

Nici dragoste, nici plăcere 

Să nu îmi pese ce se întâmplă lângă mine 

Și să nu am grija zilei de mâine.

     Dar mă trezesc din somn ușor 

Și văd că -a fost un vis amăgitor.

Îi văd pe unii care întruna se agită 

După mulți bani și avere multă.

      Aud pe cei care mereu bârfesc 

Și răul celor din jurul lor doresc.

Părinții și copiii nu se mai iubesc 

Iar frații între ei se dușmănesc.

        În jurul țării au început războaie 

Care aduc doar frică și teroare,

Mor oameni și copii nevinovați 

Iar alții au ajuns putrezi de bogați.

         Doamne, Dumnezeul meu cel sfânt 

Adu tu pace și liniște pe acest pământ 

Pentru că aici sub soare 

E loc pentru fiecare.

Nunai simțind  mesajul

Înțălegi chemarea...

Nu osândi cuvântul

E tot ce avem mai sfânt

Și mai curat.

Zămislit în brazdă sfântă,

Cu carate îmbogățite,

Cuvintele desleagă punți...

Înfășoară-mi buzele în veșmântul aromelor tale divine,

Ca o flacără de vară în abisul meu,

Tu, lumină ce aduci căldură în întunericul meu, 

Hrănești inima mea cu extazul veșniciei.

Ești floare ce îmbată inima cu atingerea ei delicată,

Ca o simfonie sublimă ce îmbrățișează urechea cu măiestrie,

Îmbrățișare ce învelește trupul în voalul nopții

Tu ești ploaia mea, căci când lacrimile mele cad,

Picuri ca rouă pe solul rece al dorinței mele,

În furtuna sufletului, ești calmul meu,

În brațele tale, lacrimile devin perle de rugăciune

Pe pieptul tău, suferința se transformă în alinare divină,

Lacrimile nu mai secătuiesc izvorul iubirii noastre,

Căci tu m-ai umplut cu nectarul nemuritor al pasiunii

După epoci întregi, când umbra trecutului mă îngropase în adâncul gândurilor mele,

Astăzi, în aura mea, vibrează o inimă renascută, pulsând în armonie cu universul

În strălucirea unei eternități, viața se desfășoară ca un banchet al esenței tale divine, care răzbate prin veșnicie cu o suavă forță. Și sublimate de lumina iubirii noastre, amarele regrete se estompează într-o neantizare glorificatoare, subtilă și solemnă, sub egida uitării

Cum aș putea să trec peste tot, când tu mi-ai spus că nu trecem real niciodată peste? Cum să șterg din mine senzația de tine? Că mă doare așa tare că nici nu mai simt, dar simt tot ca niciodată

Cum aș putea să uit că ești ca un vis frumos pe care îl puteam trăi, nu doar visa? dar m-am grăbit prea tare să deschid ochii și te-ai evaporat, ai dispărut odată cu noaptea

Cum aș putea să uit toate nopțile în care voiam să dorm și tu voiai să îți ofer mângâiere și îmi spuneai că somnul nu e necesar pentru noi, ci doar emoția noastră? Că putem să ne simțim cum vrem, să ne relaxăm, să stăm în copac, să fugim..

Cum aș putea să mai merg pe strada pe care ai pășit tu, să mă uit la cerul la care te-ai uitat tu, să respir același aer, știind că nu o vom mai putea face din nou împreună prea curând?

Cum aș putea să trăiesc fără ca tu să fii în mintea mea, în inima mea, în visele mele, în momentele mele de beție și de trezie? Dar cum aș putea să te mai am în toate astea dacă tu nu mai vrei acolo?

Cum aș putea să mai mănânc vreodată ceva dulce și bun fără să-mi zboare instant gândul la tine?

Cum aș putea să nu te caut pe toate coridoarele, în toate încăperile, pe toate străzile, în toate chipurile, știind că te-aș fi găsit mereu?

Cum aș putea să mai gândesc limpede când toată concentrarea mea e la cum să-ți atrag din nou atenția?

Cum aș putea să-mi mai port măștile când tu m-ai dezbrăcat de toate și m-ai văzut cu adevărurile mele, cu relele mele, vulnerabilă, fără gardă?

Cum aș putea să mai vreau ceva când tot ce am visat vreodată să am mi-a scăpat printre degete?

Cum aș putea să nu te vreau, totuși? Când tu ești tot ce eu n-am putut să fiu?

Cum aș putea să trăiesc în neștiință, în nesiguranță și în deznădejde, când tu mi-ai arătat că trebuie să am speranță?

Cum aș putea să te privesc fără să simt? să simt acea singură îmbrățișare care ne-a semnat sfârșitul?

Cum aș putea să te învinovățesc că ai plecat, deși ți-am spus că o vei face?

Cum aș fi putut să te împiedic?

Cum aș fi putut să schimb ceva?

Cum aș putea să regret că ne-am întâlnit? sau să consider că a fost doar o întâmplare fără însemnătate, când e clar că faci parte din destinul meu?

Cum aș putea să nu mă mai gândesc la tine când plouă? sau când e însorit? sau când sunt afară? sau când sunt în pat, singură și neliniștită, pierzând timpul?

Cum aș putea să caut ceva fără să mă aștept să te găsesc și pe tine?

Cum aș putea să te mai cred când ai plecat cu tot cu încrederea mea? Cum aș fi putut să am încredere când știam că o să pleci?

Cum aș putea să mai am iubire când tu o ai pe toată și nici măcar nu știi?

Cum aș putea să te iubesc fără să doară?

Cum aș putea să te urăsc?

Cum ai fi putut să mă iubești?

Cum ar fi putut să nu fie?

Cineva cu zâmbetul scump

Ahh, și buze de amurg,

Se înghesuie în inima mea

Așa mică cum e cât un fulg.

Și doamne cât pot să o iubesc de mult

Din ce iarnă te-ai rupt așa de frumoasă,

Cu privirea aia dulce albastră…

Până să vii pe pământ ai stat cumințică la umbră de curcubeie,

Ahhh, nu cred că există nimic mai frumos decât să iubești o femeie.

Iar acum că e târziu, îmi imaginez

Alături de această noapte,

Cum dormi cu piciorușele și mâinile haotice, jumătate în pat, jumătate suspendate,

Cu unul dintre obrăjori lipit de pernă…

Intervine noaptea și face o glumă (nu eu)

Și spune că și când dormi așa de frumoasă,

Pari puțin nervoasă 😈

Noapte bună, alintată mică,

Eu nu sunt de acord cu noaptea în totalitate,

Adică poate că pari puțin nervoasă, dar ești și dulce, și gingașă, exact ca un copil mititel, mititel 🥺

Vise plăcute, eu mai rămân puțin să-mi imaginez cum dormi și să mă iau de noapte…

S-a lăsat parcă puțin frig,

Nu-ți face griji, te învelesc imediat cu o bucățică de cer de departe.

Să cânți de bucurie,
Să cânți într-un amar…
Să cânți precum în colivie
Solitar, cântă un canar
Nemângâiatul aripat
De mult ,el zborul l-a uitat.

S- aduni într-un  pocal
Lacrimi drept simbrie
Un oftat prelung, vocal
Privind la ușa cu zăvoare
Dorința - i avântul spre neant
Când viața-i într-o colivie
Cântul tău, un  vis volant...