ÎN GRĂDINA LUI ADLAI

    Aici sub praful acesta profund, 
    Pe hârtiile acestea,
    Am scris despre nori,
    Despre tine şi cer,
    Despre ochii tăi.
    
    S-au adunat în timp 
    Mii de cuvinte,
    Prin care-am încercat,
    Să-ţi spun, de fapt 
    Ce puteam să-ţi spun,
    În două cuvinte...
    
    Dar vorbele zboară,
    Şi peste timp,
    Rămân doar cuvintele scrise,
    Şi vreau să-ţi aduci aminte,
    Să nu uiţi, această mare,
    Acest apus, acest sărut...

    Ai mai făcut un pas către plecare,
    Dar ai avut, ușor, presentimentul,
    Că umbra-ți alungită pe cărare,
    Te-a răzgândit și ai pierdut momentul.
    
    Așa că te-ai întors și-ai mai făcut un pas,
    Uitându-ne la mine cu blândețe,
    Căci spre final, eu am fost cel rămas,
    Să te îmbrățișeze cu tandrețe...
    
    În umbra ta, ecoul pașilor mărunți,
    Mi-a fost în suflet și pană și cerneală,
    Iar brazii mei împodobiți cu nea, cărunți,
    S-au scuturat lumină în cale-ți cu sfială...
    
    Căci numai ei puteau să-ți scrie,
    Ce n-am putut să-ți spun eu în cuvinte,
    Iar rimele acestea - adevărată mărturie -
    Au fost și sunt puterea de a merge înainte...

Mie, dintre multe alte lucruri, îmi plac felinarele. Pentru formele lor unice, pentru utilitatea lor, pentru lumina lor, pentru flăcările jucăușe dădătoare de lumină, de viață, de speranță... Pentru simplul fapt că au forța și tăria de a alunga umbrele și întunericul... Căci fără lumina lor, ar exista doar întuneric.

Am întâlnit multe felinare în calea mea. Unele 'nalte, zvelte, străluminând slab, cu blândețe, dimprejurul, altele mai mici, zgârcite cu lumina, atârnate de zidul vreunei case mai vechi, veghindu-și eternitatea numai în crâmpeie de lumină, altele, solitare, luptându-se cu fuioare de ceață ce văluresc bănci la fel de solitare...
Toate mi-or plăcut, dar niciunul atât de mult ca felinarul bunicului meu, poate că tocmai aceasta-i, cumva, motivul pentru care îmi plac atât de mult felinarele...

Și-mi aduc aminte de-o noapte de vară, în care o furtună cumplită s-a abătut asupra satului, norii n-au mai rezistat și s-au frânt în torente de nestăvilit. Întreg satul a fost măturat de ape tulburi care au luat totul în calea lor: case, grădini, pasări, animale, chiar și oameni...

Casa bunicilor a scăpat teafără, plânsă doar prin câteva găuri din tavan, bunica a pus ligheane și crătiți ca să strângă toată apa, toate acele lacrimi, ca mai apoi să le verse în grădină peste florile ei dragi, - acum veștede -, bolborosind incantații ciudate, care mai apoi, aveau să le readucă la viață:

- Puni copchile, în calea lu' bune-tu felinaru', că-i noapti ș-a rătăci calea...

Am luat chibriturile de pe policioara de lemn a sobei, am înălțat felinarul de pe tocul ușii, i-am ridicat sticla, ș-am aprins feștila cu o flacără tremurândă, firavă ca inima mea, fiindcă bunicul își pusese cizmele grele de cauciuc dimpreună cu haina de ploaie și plecase de ore bune în sat, să ajute...

Am pus felinarul în fereastă, dând perdeluța deoparte și stăteam cu bărbia sprijinită-n mâini, sfredelind cu privirea întunericul greu, încercând să deslușesc silueta înaltă a bunicului...

Era târziu în noapte, orele se scurgeau greu, casa era acum liniștită, s-auzea doar ticăitul orologiului vechi ce purta ecoul oftatului bunicii, care-și făcea de treabă cu ochelarii apucați pe vârful nasului, cusându-și în petice de pânză, neputința...

Iar mie mi se părea că întreg cerul se prăbușise din genuni peste toată valea, învăluindu-i suflarea cu o neliniște nefirească, inima îmi zvâcnea în piept cu putere, pulsându-mi sângele înspre tâmple,  aerul se lăsase greu de respirat, iar încordarea se făcuse stăpână peste toată casa...

Priveam din când în când la flăcăruia palidă a felinarului, jucându-și umbrele pe păreți, stârnind gloate de animale fantastice. Și dintr-odată mi-am dat seama că lumina felinarului răzbătea din bătăile inimii mele, scoțând dintre umbre silueta înaltă și subțire, mult așteptată: 

-Ai venit bunicule... Te rog lasă-mă să-ți luminez calea... (Sufletul meu e deschis...) Intră...

Am întâlnit multe felinare în viața mea. Unele aprinse, altele stinse. De cele mai multe ori, n-am știut de dragostea mea pentru ele. Am aflat-o doar când am încercat să le aprind, să nu le las stinse în uitare, căci uite, în crâmpeiul  lor de lumină,  am zărit fie chiar și pentru o clipă, chipurile unor oameni care au însemnat și încă înseamnă ceva pentru mine...

Cât mai există mări, cât mai există munți,
Și-o mai fi cer cu stele, ce-nchid cu laur frunți,
Te voi visa cascadă, să-mi picuri de pe gene,
O năvălire-n ropot, ce-mi curge rece-n vene.

Cât mai există zboruri înalte, nefrânte,
Și-or mai fi temple mândre, săpate în cuvinte,
Te voi căta prin mine și te-oi găsi cu scuze,
C-amar și dulce-mi trece, sărutul tău pe buze.

Cât mai există nopți tăiate-n liniștea cea  sfântă,
Te voi dori din lumea celor care nu cuvântă,
Că mi-ai părut, a bărcii felinarului lumină,
O stea din cer, căzută fără de vreo vină...

Cât mai există frunză verde în livada cu măslini,
Te voi afla din nou, din cântul miilor de heruvimi,
C-am adormit citind, fără să vreau, aseară,
Aceste rune scrise, pe trupul tău de ceară.

    Când crucea ce-o duci, 
    greu, tot mai greu te apăsă 
    şi fără putere cazi în genunchi, 
    ridică-ţi privirea spre Cerul ce-adastă,
    la tine cum urci...
   

    Și nu te opri... ci mergi mai departe
    pe drumul ales şi-ai să ştii, 
    că singur nu eşti, mai există şi alţii, 
    ce-ntocmai ca tine, cu sufletul smuls,
    cu ochii răniţi de roşul apus, 
    cu greu se târăsc spre Punctul Final...
    
    - aproape devine un lucru banal...
    aceeaşi Golgotă... acelaşi Suspin,
    aceeaşi dorinţă de Cald și Senin -
    
    O, Doamne... lasă-mă să mor 
    rănile-adânci, prea cumplite, mă dor..

    În noaptea asta-am să pândesc, 
    Cum dormi şi te lipeşti de mine, 
    Şi-atunci am să-ţi sărut,
    Şi buze şi înmiresmatul trup...
    
    De fiecare dată când în somn, 
    Te mişti şi-oftezi,
    Atunci probabil că visezi,
    ... Păcatul tău va fi şi-al meu.

Sub clar de lună munții glas îmi au,

Cu naiuri din vechime ș-adiere

De aburi printre care păstoreau

Ciobani cu vârstă lungă ce nu piere,

Iar ramul, parcă preschimbat în za,

Ia-n cercuri o-ncropire cu statură

De văz de Argus car’ pe el s-ar da

Pădurii glob vigil ca armătură.

Aseară pe frunze am călcat

Simțind adânc tristețea lor,

Că nu mai sunt de vreun folos

Și toate pe pământ uscate mor.

Din primăvară până-n toamnă

Pe crengi au fluturat în vânt,

Și adăpost le-a oferit la păsări

Primind răsplată frumosul cânt.

La umbra lor au odihnit țăranii

Când soarele le ardea fruntea,

Și deseori l-a protejat pe câlător

De ploaie, tunet și vreme rea.

Privesc pe jos patul de frunze

Și mă întind puțin să odihnesc,

Profit că soarele încă-ncălzește

Deschid o carte și-un rând citesc.

Prea mult nu pot să zăbovesc

Că noaptea vine cu răceala ei,

Culeg o frunză și trist îi spun

Cu toți murim...ne facem hlei!

Luna, când acum iarna cedează.

Zăpada și viscolul nu mai apar,

Iar razele de soare scânteiază

Și sentimentele de negură dispar.

Februarie își amintește veacul

Când viscolul și gerul domneau.

Zăpada ce acoperea bageacul

Și țurțurii la ferestre înlemneau.

Zăpada ce se așternea pe câmp,

Protecția semănăturilor de toamnă,

Era o slujnică a iernii ca anotimp

Și își ducea solia sa solemnă.

Azi, anotimpul se uită cu îngrijorare,

Că am întâmpinat bucuroși căldura,

Lăsând soarele să ne înconjoare,

Uitând că-n case fumega campadura.

La finele anotimpului de iarnă,

Așteptam primăvara cu nerăbdare,

Ca iarna câmpul să-l deștearnă,

Și luna martie să apară-n calendare.

Natura toată se înviora și înverzea.

Flora încolțea, înfrunzea și poleniza.

Ciripitul păsărilor sunet slobozea,

Iar tânărul anotimp ne armoniza.

-orașul de ruina-

Pe patul de frunze doar praful se adună,

Si aleea de pietre i verde de rod,

Un tainic cocor o veste rasunǎ,

Nici urma de om nu i in glod.

Orasul scufundă dorinte uitate,

Casute cu reci amintiri,

Destine pe veci sunt legate,

In locul demult,cu iubiri.

In jur numai zdrente aruncate,

Nădejdi murdare n nevoi,

Trăirile sunt iarasi spălate

Intr un cerc vicios de valori.

Rugina preia armistitiu,

Cand norii de poznă sunt grei,

Si dorul de casă se frange,

In bezna asediatǎ n polei.

Doar un Felinar mai arde,

Pe drumul din inima lor,

Caci umbra se pierde in noapte

Curmând sperante ce mor.

Din stâncă,cetatea, sălbatic declină,

Si podul de lemn sa cadă nu vrea,

Padurea din poza culoarea alinǎ

Cand lumea incet disparea.

Pe o fereastra spartă de ură meschină,

Se vede o statuie patată in timp,

A unuia care juraminte suprimă,

Celor ce credeau intr un domn ratacit.

In raul de langă o moara stricată,

Curg vorbe cernute etern in neant,

Si valea de aur cu spini e placată,

Cand patosul vietii se uită galant.

O ceată se lasă pe ntregul tinut,

Căci lupta cu timpu i pierdută,

Soldatul amintirilor vesnic cazut,

In urma lăsând,Oarsul de ruina.

Am fost ieri prin pădure,

Să văd și să culeg o floare,

Și vântul rece mi-a suflat,

..ai grijă, e răcoare

M-am cățărat pe-o stâncă-naltă,

Floarea de colț să o găsesc,

Și norocos în schimb am fost,

..capra pe pisc să o zăresc

Am coborât ușor la vale,

Apă să beau de la izvor,

Și-am constatat că la secat,

..căldura lui ,, cuptor"

Toamna trecută n-am putut,

Călătorii să fac pe munte,

Motivu-a-fost că am căzut,

..alunecând pe-o punte

Pe munte voi urca din nou,

Când voi avea picior de drum,

Urcarea să mi-o fac cadou,

..la primăvară, cred acum

..și,

Frumoasă e pădurea,

Văzută de pe munte,

Și capra săltăreață,

Venind să se adape,

..când apa-i nesecată!

Lună plină în raze de apă,

Tu te ridici mirific către cer,

Pe valuri moi, lumina ta se-adapă

Și-n suflet naște visul efemer.

Apusul tace-n aur și mistere,

Pe luciul mării se destramă-un dor,

Iar vântul poartă șoapte de iubire

Spre țărmul unde ne-am iubit ușor.

Siluete-n zare, umbre de poveste,

Se leagănă în ritm de amintiri,

Și timpul stă, și inima ne este

O carte scrisă-n raze și sclipiri.

Tu, lună plină, martoră tăcută,

A dragostei ce-n noapte s-a născut,

Rămâi pe cer, eternă și pierdută,

În clipa-n care totul a început.