NESĂBUINȚĂ

Știai prea bine ca nu o să te pot uita 

Știai și totuși ai plecat... nu ti-a păsat 

Și mi-am croit singură cer din lipsa ta

Atât de mult să te întorci sufletul a sperat

Si-am tot visat că intr-o zi o să te întâlnesc 

Că-n brațe mă primești, cald să mă îmbrățișezi 

Cu vinul dulce dorul să mi-l sting

Să uit cum de durere am învățat să plâng. 

Și-am tot sperat în timp ce încercam să uit

Privirea ta din ziua când ultima dată ne-am văzut 

Tu mă certai cum ceartă un copil un urs de pluș

Eu ascultam și să te privesc nu știam cum să mă satur....

Și-am tot gândit că timpul va mai trece 

Și stând un pic cu tine o să îți amintești 

Că am uitat pe buzele tale dulceața și parfumul

Unui ultim vin, în doi, îmbrățișați ca în povești.

Gândul mi-l împletesc cu visul 

Și-mi fac potecă mică de petale,

Căzute din florile ce nu-s udate

De cineva la care-mi cer iertare. 

Privesc cum vântu-mi bate poarta

Care și zi și noapte este deschisă,

Crezând că poate tu o vei închide

Venind la mine de amintiri...trimisă. 

Încerc să scriu vreo două rânduri

Ca mai apoi să le trimit spre tine,

Dar unde să mă plimbe scrisul

Când tu refuzi să auzi de mine. 

Așa că șterg tot ce-am gândit

Și numărul știut îl fac pe telefon,

Aștept emoționat să-mi spui...alo

Și trist aud, număr greșit...pardon. 

Deschid fereastra și lunii îi vorbesc

Despre a mea grijă ce mă frământă,

O rog în gând să mă ajute s-o găsesc

Pare să înțeleagă dar nu-mi...cuvântă. 

Gândul mi-l despletesc de vis

Și merg spre pat pentru culcare,

În timp ce lacrima inundă ochiul

Că te-am pierdut și asta...doare!

Cerul erai pentru mine,

Eu pentru tine,doar stea de pe cer.

Te iubeam și te vedeam doar pe tine,

TU înlocuindu-mă cu mii,crezând că lumină nu-ți ofer.

De era ziuă și  îți era perfect,

De mine imediat uitai.

Pentru tine eram doar un ceas defect,

La care doar priveai și imediat te plictiseai.

Mi-ar fi plăcut să fiu doar a ta și tu al meu,

Să mă ascund sub aripa iubirii tale.

Să observi și tu când mi-e pustiu și greu,

Să nu mă tratezi doar cu vorbe goale.

Mă-nchin la Tine Sfinte Doamne

Dimineața când ochii îi deschid,

Și mulțumesc prin a mea gură

În timp ce lumânarea o aprind. 

Simt, că Tu ești alinarea mea

Și protector pe ăst pământ,

Prin rugă cer să mă primești

Sub sfântul Tău..acoperământ. 

În Tine cred pân' la mormânt

Și știu că am rămas fiul iubit,

Prin tot ce Tu reverși pe mine

De când pe Tine...te-am găsit. 

Tu-mi ești și casă și speranța

De-a trece peste încercări

Tu-mi ești prietenul adevărat

Și-al meu răspuns la întrebări. 

Cu Tine, zi de zi pășesc în viață

Și frică n-am de nimeni și nimic,

Că Tu-mi arăți calea spre biruință

Și mâna mi-o întinzi să mă ridic. 

Cum aș putea vreodat' uita de Tine

Și Numele în rugă să nu-l rostesc,

Când iubirea Ta, eu, zilnic o primesc

Așa, că azi și mâine,Ție, îți mulțumesc!

O luna și o stea 

Te mai gândești la ea?

La fata ce te iubea 

Ea ți ar fi adus și o stea 

Ea încă te are n gând 

Nu te va uita nicicând 

Ea ți a îndrăgit privirea 

Și ți a vrut doar fericirea 

Copila cu suflet curat 

Te a iubit neîncetat 

A plâns zi și noapte 

Când tu erai departe 

A suferit în tăcere 

Privea apusul cu durere 

Își spunea mereu în gând 

Ne vom revedea curând 

Astăzi de o întrebi ce vrea 

Nici nu mai știe de ea 

Vrea liniște și un apus de soare 

Asa uita ce o doare 

Nimic nu mai conteaza
Tu esti aici , sau nu
Dar inima te-asteapta
Vei fi a mea sau nu

Si-un glas tot se aude
Si striga si se zbate
Tu-auzi sau esti departe
Auzi si sufletul se zbate

Si doar spre tine
Gindul  ma m-ai duce
Eu vreau iubire
Tu stea, eu vreau la tine.

    De-aş fi lăsat în umbra mea 
    Lumina-n colţ de frântă stea 
    Să tremure la geamul tău 
    Un ciob tăiat din glasul meu... 
    
    De-aş fi lăsat ca luna nouă 
    Să-ţi şadă-n cale bob de rouă 
    Răcoritoare urmă-albastră
    Pervaz la sufletu-mi fereastră… 
    
    De-aş fi lăsat ca drumul meu 
    Să curgă lin ca dansul unui zmeu 
    Aş fi ştiut că zarea aurie 
    A făurit din lacrimi, perla vie... 
    
    De-aş fi ştiut că-n spinul frunţii mele 
    Adastă cerul adâncit de stele 
    M-aş fi rugat ca-n ceasul dimineţii 
    Să-mi cânte în surdină somnul vieţii... 
    
    De-aş fi lăsat crucea să-mi ţin 
    Apus de soare roşu şi senin 
    Îngenunchiat în rănile adânci 
    Ca valul risipit în albe stânci... 
    
    De-aş fi lăsat să mor o clipă 
    Să-mi fie gândul vârf de-aripă 
    Să zbor înalt şi să cobor                                    Strivit în umbră de cocor...

Dăruiește-mi o stea, o lume, un fir de nisip,
Și-am să-ți cioplesc în albă marmură chip.
Dă-mi un an, o zi, o seamă de secunde
Și-am să-ți dau un gând al minții mele flămânde...

Dă-mi lumină și umbră și tăcerea din nori,
Și-am să-ți aprind în noapte o mie de sori,
Dăruiește-mi cuvinte curate ca frunzele vii,
Strivite-n săruturi pierdute în zorii de zi...

Dă-mi roua din ramuri sclipind efemer
Ca ploaia să-ți cadă pe geamul stingher,
Fără tunet, fără fulger, fără nori: doar senin,
O atingere caldă pe trupul tău lin...

Și dacă-ai să-mi dai o rază, un zâmbet, un pas,
Sub perna-ți tihnită busuioc am să-ți las.
Tu doar să-mi dărui din somnul tău calm,
Un vis, o speranță, un lied dintr-un psalm...

Astăzi, astăzi, astăzi.

Astăzi, există doar "astăzi". Trecutul a trecut, mâine încă nu există. Singura certitudine este astăzi. Totul se întâmplă doar o singură dată. Acum. Astăzi.

Deci, trebuie, sub imperativ, să înveți să-ți trăiești la intensitate maximă, "astăzi-ul" tău. Pe al tău, nu pe al altora. Nu trăi în trecut. Umbrele și luminile trecutului, sunt înșelătoare, la ce bun să stărui prea mult asupra lor? Poți să-ți amintești trecutul, să-l glorifici, să faci orice vrei tu cu el, dar să nu-l lași să pună stăpânire pe întreaga ta ființă. Când trecutul devine prezent, nu mai poate fi uitat. Trebuie să trăiești, cu trecutul agățat de tine. Câți oameni trăiesc în "Ce-ar fi fost dacă...?"

De asemenea, nu-ți imagina prea mult viitorul: riști, de cele mai multe ori, să fii dezamăgit de neîmpliniri, de senzația că n-ai avut suficient control ca lucrurile să iasă așa cum ai fi vrut tu... Starea de visare asupra viitorului, poate la fel de bine să fie înșelătoare și întocmai ca un drog, să-ți creeze dependență de o imagine care este posibil (de cele mai multe ori!) să nu devină realitate. 

Este o nesăbuință să-ți faci griji pentru ziua de mâine care nici măcar nu a venit încă. Așa că, hai să uităm pentru o vreme. Să uităm totul și să ne concentram doar pe acest moment. 

Prin urmare, trăiește... astăzi. "Acum", este tot ceea ce contează. Odată eliberat de ieri și de mâine, vei observa (cu uimire, garantez!) că lucrurile din jurul tău au o altă formă, o altă dimensiune: culorile sunt mai vii, sunetele mai intense, mirosurile mai puternice... Vei "vedea" că tot ceea ce ființează in jurul tău, microuniversul tău, are o formă diferită de cea pe care o percepeai "înainte". Chiar există stele pe cer, (când le-ai văzut ultima oară?), chiar se aude tril de pasări, florile (unele dintre ele!) chiar miros frumos! 

Vei ajunge la concluzia că percepția realității este mai reală decât realitatea însăși și să-ți spui: "O, Doamne, îți mulțumesc că m-ai ajutat să-mi scot ciobul din talpă. Dar, Doamne, n-am știut că am călcat pe diamante..."

Plângeam şi nu ştiam de ce:   
De fericire, de tristeţe, de amar...   
O, lacrimă, de ce eşti rece,   
Că doară nu e luna lui brumar...   
  
E-o zi de primăvară şi-i târziu,   
Deşi abia-i trecut de ora şapte...   
Afară-i întuneric şi-i pustiu,   
Şi toată lumea umblă-n şoapte...   
  
Pendula, pe perete, bate-n cadențar   
Şi-anunţă cu plictis prezenţa,   
Că-n noapte urlă un marfar,   
Înfiorând pe loc, audienţa...  
  
Şi-n tot acest decor frenetic, ireal,   
Încerc să îmi găsesc perechea...   
Şi strig, stârnind ecouri, abisal,   
Ce nu îmi par a fi aievea...   
  
Plângeam şi-acum ştiam de ce:   
Pe dinăuntrul pleoapei mele   
S-a cuibărit un vis ce nu mai trece,   
Lăsând în urmă-i spaime grele...

    Scriam... şi gândurile mele, 
    s-au frânt pentru o clipă, 
    şi mi-am privit mâna, care, 
    parcă, refuza să mai scrie, 
    mi-am privit degetele încolăcite,
    albe, nefireşti de lungi, 
    pe unealta cu care zgâriam hârtia
    O venă pulsa albastru, 
    încleştându-şi trupul, 
    în lungul treptelor, 
    clipa, a trecut mută,
    şi, iată, gândurile mele, 
    au devenit din nou fluide, 
    ca sângele ce-a curs fecund, 
    înflorind în maci hârtia...

Eu nu mai respir, nu mai pot plânge.
Lacrimile mi-au secat în ploile multe,
Inima nu îmi mai bate doar firav se strânge,
De mult prea amar sufocat în strigăte mute...

Prin mine curg zile, transparente și seci.
Umbrele mele au ieșit la iveală țipând,
În nopțile mele umede, grele și reci,
Amorțit, din visare, am rămas fără cuvânt...

Mă târăsc, sinuos, de la o zi către alta.
Durerile mele nenumărate au fost,
Sculptate adânc, ridate cu dalta,
Împovărat fără vină și fără de rost...

Cumplitele-mi răni supurează-n lumină.
Eu nu m-am plâns, strivit de țărână,
Sângele meu izvorăște-n surdină,
Deranjând, în tăceri, moartea stăpână...