Ultimul acord

O ploaie de amintiri s-a lăsat peste mine

Cea mai dragă... a ultimei nopți de Mai

Când îmbrățișați stăteam pe canapea la tine

Savurând Barbera și bucățele de "fromage"...

O amintire printre umbre de lacrimi și vis

Ce-mi răscolește inima și mi-o poartă-n abis

Până la margini de lume să găsească o cale

Ce duce spre tine si-a ta minunată licoare.

O amintire care tremură, dorind să te îmbrățișez 

Dar nu ești și dorul mă așează în vers

Să mai pot simți parfumul vinului în doi 

O clipă de Mai... din Mai-ul cu noi....

Sufletul mi-e ca o frunză smulsă de pe ram,

Purtată în derivă de un vârtej hoinar,

Privește cu tristețe prin nevăzutul geam

Cum timpurile trec și se destramă iar.

E-o umbră de durere în galbenul ei stins,

Când codrul se dezbracă de fosta lui splendoare,

Iar cerul, de o brumă târzie e cuprins,

Lăsând pe trupul lumii o dâră care doare.

Dar dincolo de moartea ce pare că s-a pus

Pe marginile lumii, în liniști de mormânt,

Eu simt cum licărește, în taină, un apus

Ce va aduce viața din nou pe acest pământ.

Căci frunza nu coboară în humă ca să piară,

Ci moare ca o jertfă sub gerul amorțit,

Păstrând în pieptul rece o caldă primăvară

Și visul unui mugur de soare regăsit.

Mă las pierdută-n vânturi, cu teamă și speranță,

Un amestec de lacrimi și zâmbet viitor,

Căci viața își menține eterna ei balanță...

Din fiecare cădere ne naștem mai ușor.

Chiar de lipsești, te simt aproape

Ca pe un înger coborât din nori

Și chiar de mi te ții departe,

Cumva în mine, încă stârnești fiori.

Ești al meu înger dintre astre

C-o primăvară caldă în privire

Ce stârnești amintiri frumoase

Și noaptea vise în neștire.

Te voi păstra o viață-ntreagă

O să te port mereu cu mine

Și chiar de realitatea e beteagă

Aici în poezie..."totul va fi bine!"

Am ars de dorul vostru o vară...in fiecare zi,

Şi încă ard când ma gândesc la tine,

Tot am speranta ca e sa-ti pese, si-o sa vii

Sa-ti para rău..cu vinul..atât iubit de mine.

M-am rătăcit din nou și nu îmi este bine

Sunt rece-n toiul verii...c-un vin mi-ar fi mai cald.

Ca m-am pierdut si nu mai stiu de mine

Sunt zile ...când mi-e dor neincetat,

Mai sper ca intr-o zi sa poate sa te uite.

Momentul când mi-ai zis adio si-ai plecat..

0-mbrătișare toate sa le ierte

Pe buze să mai simt vinul tău minunat.

Nu pot nicicum să mi te fac uitat

Chiar de-a trecut ceva de când te-ai depărtat.

Mi-e atât de greu de-mbrățișez durerea

De care nici nu stii că-i tot ce mi-ai lasat....

Mi-s amintirile doar umbre

Legate de trecut

Cu voci palide... sumbre

Ce tot mă roagă să nu uit

Și parcă mi se face dor

Si-l tin in sufletul din mine

E tot ce mi-a rămas frumos

Din toate-acele pahare pline...

Mi-s amintirile un vers

Ca o fereastră spre trecut

Mă țin in dialog cu timpul

Să nu te uit, c-ai și durut.. 

Zgomotul lor îl las in urmă 

Durerea-n vânt o risipesc

Încă iubind fără de vină

Îmi ești speranța ce-o nutresc....

O vreme-n ochii mei au curs tăceri,

Lacrimi și neputinți ce n-au cuvânt.

Când lumea-și arunca a ei păreri

Fără a ști ce duc și port în gând.

Când toți râdeau fără vreun rost,

Eu îi țineam mâna mai tare

Cu orice luptă și-orice cost

I-am pus în piept mereu un soare.

Da! Fetița mea e diferită...

Diversă, dar un dar sublim!

Într-o îmbrăţişare dăruiește 

Tot ce noi, adulții, uităm să dăruim.

Știi... nu e ușor să fii părinte!

Când toți ti-l judecă fără vreun sens

C-are alt ritm, alt glas, altfel de minte,

... nerealizând că e un dar ceresc...

I-am întins brațele fără hotar

Mereu în suflet cu gând blând,

Căci e-un copil ce nu stă în tipar

Dar poartă minuni ce nu se vând. 

În ochii-i mari de un căprui senin

Se nasc ades sclipiri de curcubeu

Și deși pare pentru unii diferită,

Cerului ii este dragă... și-așa va fi mereu.

O vreme-n ochii mei s-au scurs dureri...

N-am renunțat... pășind în gând cu ea

Azi suntem bine fără temeri

Prin viață zboară lin ca pasărea...

Leagăne dragă, leagăne dragă,

Oprește-te, ca-nebunesc,

În beznă-i prea mult de-nțeles,

Și amețeala-mi zbiară-n față.

Leagăne dragă, leagăne dragă, 

Ce te legeni tu atâta?

Nimeni cărbuni nu ți-ar da,

Dar focul indecis nu pleacă.

E o fată-n fața mea,

Și nu știu ce să zic de ea,

Leagănul nu știe să zică,

Dacă plumbul va să pică.

Leagăne dragă, leagăne dragă,

Acuma chiar că-nebunesc,

Reflexia ce-o văd-n acea fată,

Nu o mai vad când o privesc.

Reflexia arată către mine,

Și îmi oferă un zâmbet cald,

Dar când mă uit la ea in sine,

În pribegie ei dispar.

Și discut cu mine însumi,

Doi proști dezbat orbiți de foc,

Un dor de concluzie-mi asum,

Epuizat năluc de joc.

Către cine fug eu oare?

Și de ce vânat dispare?

Discuțiile îmi zic un lucru,

Dar cântecele îmi zic altu'.

Reflexie dragă, de ce nu vrei,

Să te arăți ochilor mei?

În frică mea de diferențe,

Reflexia vagă, camuflaj peste.

Sub cerul care-mi știe fiecare pas, 

Pe unde-am fost copil, azi m-am retras,

Să-mi crească iarba peste gânduri rele,

Și să mă doară câte-un dor de stele;

Să-mi fie somnul ca o casă-n ploaie,

Cu drum uitat și uși fără bătaie,

Să-mi curgă-n somn izvoare de cuvinte,

Din glasuri vechi, de mamă și de sfinte,

Să suflu timpul ca pe un puf de păpădie, 

Să retrăiesc doar vremea din copilărie. 

Acolo unde drumul cere un popas, 

Aș vrea să uit de ce-am rămas, 

Să-mi fie trupul ramură înverzită, 

În rădăcina mea cea împietrită;

Să mă desfac în țărna cu miros de clisă,

Ca o scrisoare veche, retrimisă,

Și să devin din nou acel copil, 

Cu ochii plini de viață și exil,

Fără să știu că timpul mă destramă,

Fără să port în mine nici o teamă.

Și-atunci când noaptea încet se lasă,

Să nu mă caute vreun dor de casă, 

Să stau aici, cu lumea care nu cuvântă, 

În cuib cu pasărea ce dulce-mi cântă;

Să-mi fie numele un fir de iarbă,

Pe care vântul nopții îl dezmiardă,

Să nu cobor în lumea crudă niciodată,

Să pun potecilor spre mine lanțuri și lăcată, 

Să nu mai fiu decât un ciot de rădăcină,

Unde tăcerea mea devine singura lumină.

Imi torn în pahar un vin sec

Sec ca tine...la final,

Desi pasiunea ți-e demidulce

Ai lăsat in urmă un gust amar.

E-un vin rozé, un Malbec,

Papilele mă-ndeamnă să-l încerc 

Dar mi-am promis că vinul tău 

Nicicând va fi înlocuit cu altul...

Și doar privesc de la distanță 

Cum picăturile i se preling ușor 

Mă face să nu-mi doresc în astă viață 

Decât o picătură ....din vinul cel ador...

Și nu-mi rămâne decât să aștept 

Printre rafturi cândva să-l găsesc 

Si-atunci să-mi torn un pahar, 2, 3

În gând să-ți soptesc..."Ai reușit! Sante!"

Dragă mamă,

Dragă tată,

Nimeni nu m-ascultă.

Viața-i grea, lecții multe,

Creeru-n haos se pierde.

Recele izvor, în suflet calm mi-aduce!

Însă, lipsa de-ajutor 

În văzduh mă pierd ușor

De ce mă ignorați?

De ce mă comparați?

Nu-s și eu copil de-a vostru? 

Umbrele cresc din pereţi reci si muți

Pasii se pierd pe sub punţi de pământ

Suntem doi străini de lumină blestemaţi,

Frunze uscate purtate de vânt.

Ceasul pulsează un timp fără rost

Secunde de plumb cad în cioburi pe podea,

Uiti cine esti, uiti cine ai fost

Noaptea ne înghite în bezna ei grea.

Cerul e-o rană de smoală si scrum

Stelele-au ars într-un rug nevăzut,

Mergem orbiţi pe un ultimul drum,

Spre un desert de tăcere născut.

Mi-e frică de mine, cât pot să tac,

De liniștea aia ce crește-n odaie,

De locul din suflet în care mă fac

Că plouă cu gheață, nu e doar soare.

Mi-e frică de umbra ce doarme-n oglindă

Și cată la mine cu ochi atât de străini,

De mândria aia nebună ce vrea să se-aprindă

Chiar dacă mă trezesc singur, înconjurat de spini.

Căci știu ce furtuni locuiesc sub un zâmbet,

Ce mii de cuvinte nespuse mă rod,

Cum pot să dărâm tot ce-i sfânt printr-un foșnet

Și să transform totul în scrum și în iod.

Păstrez înăuntru o mie de lacrimi

Ce n-au îndrăznit niciodată să iasă,

O tainică teamă de propriile-mi patimi,

De tot ce m-apasă și nu mă mai lasă.

Nu mă tem de o lume ce vine spre mine

Cu vorbe grele sau cu un cuțit,

De oamenii care nu vor să mă țină în bine...

Mi-e frică de mine. De ce-am devenit.