Sfârşit de partidă
Sfârşit de partidă, fără-un şah mat,
Pionii, nebunii şi caii nu mai au loc,
Se-mpart pătrăţelele în mod diplomat,
Între iluminaţii ce participă-n joc.
Un viitor luminos abolit omenirii,
Decretat la dejun de-un guvern mondial,
Ne aduce pe toţi în pragul orbirii,
Şi ne scoate sufletul din sanctuar.
Moartea-şi aruncă măseaua stricată,
Apoi boleşte pe un pat de spital,
Coasa-i tocită de atâta viaţă luată,
Cioclii împing înc-un dric mortuar.
Sfinţi indignaţi de prezenţa divină,
Privesc melancolic spre iad,
Mântuirea pare pentru dânşii străină,
Din aura lor fulgi de lumină tot cad.
Muribunzi, admirăm imbecili şi nebuni,
În biserici se lăfăie sfintele moaşte,
Purtăm pe cap înspinate cununi,
Şi aşteptăm pe Iisus să ne-mpungă în coaste.
Categoria: Poezii de dragoste
Toate poeziile autorului: Gabriel Trofin
Data postării: 23 septembrie
Vizualizări: 112
Poezii din aceiaşi categorie
Putem revedea în mintea noastră imaginea unei persoane care ne-a inspirat în urmă cu 10 ani? în franceză
Da, trebuie doar să vrem,
Da, dacă a avut o influență pozitivă asupra noastră,
Da, dacă ne-a motivat,
Da, dacă a știut să ne înțeleagă (majoritatea oamenilor nu au cum să o facă),
Da, dacă a putut să ne transmită câte ceva din caracterul, frumusețea sufletului ei și din pasiunile ei,
Da, dacă tot oftez de bucurie, uitându-ne la pozele ei,
Da, dacă ne-a lăsat fără cuvinte la cât de unice erau ideile ei (pe mine una chiar că m-a surprins din toate punctele de vedere),
Da, dacă a știut să ne facă să vrem să vedem punctul ei de vedere,
Da, dacă a avut cum să ne dea a miliarda parte din darurile ei,
Da, dacă ne-a molipsit de râsul, bunătatea și dorințele ei,
Da, dacă crezi că te-a schimbat în bine, că ai devenit mai bogată (moral, etic, emoțional),
Da, dacă nu a renunțat la tine, a preferat să aibă încredere în tine, nu a crezut că își va pierde timpul fără a obține vreun rezultat,
Da, dacă nici tu la rândul tău nu i-ai trădat încrederea,
Da, dacă a știut să ne insufle ambiții și să ni le sporească pe tot parcursul perioadei cât ne-am cunoscut,
Da, dacă constatăm că nu multe au fost ca ea,
Da, dacă chiar îi păsa de valorile morale, de cum poate fiecare om să atingă o versiune mai bună, mai gingașă, mai atentă, mai plăcută a propriei persoane,
Da, dacă aveam mereu același entuziasm de fiecare dată când o vedeam, nu conta că era stropită de apă de ploaie cu noroi, că avea momente în care era mai nervoasă, că s-a supărat, că era obosită, că avea gripă și nu ne mai putea bucura cu aceleași trăsături superbe de caracter,
Da, dacă gândurile îndreptate către ea au rodit în inimile noastre,
Da, dacă nu a fost o străină oarecare, era ceva mai mult de atât, simțeai că te apropii de ea, era ca o prietenă sau ca o soră mai mare,
Da, dacă zi de zi ai mai urcat câte o treaptă, cu ajutorul ei,
Da, dacă a putut să construiască totul cu atâta calm și pasiune, încât chiar nu ai cum să reacționezi gândindu-te la lucrul acesta,
Da, dacă crezi că nu te-ai fi străduit degeaba să o impresionezi,
Da, bătrânețea chiar însemna frumusețe în cazul ei, era mult mai grasă în tinerețe, dar a avut voință și a slăbit, a avut timp să își repare orice defect ar fi deranjat-o la ea însăși, pentru a ne încânta pe toți pe la 50 și ceva de ani,
Da, chiar ar fi meritat să participe la vreun reality show ca "Românii au talent",
Da, că am adus în discuție cuvântul ,,talent", de la ea am aflat că nu există așa ceva, nu primim nici un talent și nici nu luăm cu noi pe lumea cealaltă, talentul de care dădea ea dovadă era o pricepere dobândită, rezultatul unor obișnuite,
Da, când am căzut (m-am împiedicat), a știut cum să mă ajute să mă ridic,
Da, numai de ai mai avea cum să o mai vezi pe trotuar, la piață, la concerte, la primărie, la pe stadion alergând la cei 70 de ani pe care i-ar mai avea în prezent,
Da, mi-ar plăcea să o mai văd încă o dată...
Buna mea femeie (și inițialele C. P.) care ai fost mai ceva ca o soră mai mare pentru mine (mai mare cu vreo 42 de ani) vreme de 7 ani, după a trebuit să pleci și tu, urma altă etapă. Ai rămas ca o enigmă în subconștientul meu, nu știu nici până în ziua de azi cum ai fi vrut să fiu, ce ți-ar fi plăcut mai mult să îți fi arătat, dar ai rămas pe undeva acolo, pe lista ,,Femeilor de 10 și a barbatilor de 10", desprinși parcă dintr-o emisiune de nota 10.
Iartă-mi stângăcia în orice, dar nu a fost cu intenție, dar îngheț, mi se zbânțuie inima, mă apucă palpitațiile, transpirație când rece, când caldă, parcă nu îmi intră destul aer în plămâni atunci când admir personalitatea, eforturile, tot ce mi-ai arătat, iar eu socotind în nepriceperea mea de atunci, n-am putut să îți arăt mai nimic altceva decât ceea ce vedeai mereu.
Peut-on revisiter l’image d’une personne qui nous a inspiré il y a 10 ans ?
Oui, il faut juste le vouloir,
Oui, si cela avait une influence positive sur nous,
Oui, si ça nous motive,
Oui, s'il pouvait nous comprendre (la plupart des gens ne le peuvent pas),
Oui, si elle pouvait nous transmettre quelque chose de son caractère, de la beauté de son âme et de ses passions,
Oui, si je soupire encore de joie en regardant ses photos,
Oui, si elle nous a laissé sans voix devant l'originalité de ses idées (l'une d'elles m'a vraiment surpris en tous points),
Oui, si elle savait nous donner envie de voir son point de vue,
Oui, si elle pouvait nous offrir un milliardième de ses cadeaux,
Oui, si elle nous a infecté par ses rires, sa gentillesse et ses vœux,
Oui, si vous pensez que cela vous a changé pour le mieux, que vous êtes devenu plus riche (moralement, éthiquement, émotionnellement),
Oui, s'il ne t'a pas abandonné, il a préféré te faire confiance, il ne pensait pas qu'il perdrait son temps sans obtenir de résultats,
Oui, si tu n'as pas non plus trahi sa confiance,
Oui, s'il savait nous inculquer des ambitions et les accroître tout au long de la période où nous nous sommes connus,
Oui, si l'on constate qu'il n'y en avait pas beaucoup comme elle,
Oui, s’il se souciait vraiment des valeurs morales, comment chaque être humain pourrait-il parvenir à une version meilleure, plus douce, plus attentionnée et plus agréable de lui-même ?
Oui, si j'avais toujours la même excitation à chaque fois que je la voyais, peu importe qu'elle soit éclaboussée par de l'eau de pluie boueuse, qu'elle ait des moments où elle était plus nerveuse, qu'elle se fâche, qu'elle soit fatiguée, qu'elle eu la grippe, et nous ne pouvions plus jouir avec les mêmes superbes traits de caractère,
Oui, si les pensées dirigées vers elle portaient du fruit dans nos cœurs,
Oui, si elle n'était pas une inconnue, elle était quelque chose de plus que ça, on avait l'impression de se rapprocher d'elle, elle était comme une amie ou une sœur aînée,
Oui, si chaque jour tu montais un échelon, avec son aide,
Oui, s'il pouvait tout construire avec un tel calme et une telle passion qu'on ne peut vraiment pas réagir en y pensant,
Oui, si tu penses que tu n'aurais pas essayé en vain de l'impressionner,
Oui, cela aurait vraiment valu la peine de participer à une émission de téléréalité comme "Les Roumains ont du talent",
Oui, parce que j'ai évoqué le mot "talent", d'elle j'ai appris que cela n'existe pas, qu'on ne reçoit aucun talent et qu'on ne l'emmène pas avec nous dans l'autre monde, le talent qu'elle a montré était acquis compétence, le résultat d'une certaine habitude,
Oui, quand je suis tombé (trébuché), il a su comment m'aider à me relever,
Oui, si seulement on pouvait encore la voir sur le trottoir, au marché, aux concerts, à la mairie, au stade courir aux 70 ans qu'elle aurait aujourd'hui,
Oui, j'aimerais la revoir une fois de plus...
Ma chère femme (et les initiales C. P.) qui étaient pour moi plutôt une sœur aînée (environ 42 ans de plus) pendant 7 ans, puis tu as dû partir aussi, une autre étape arrivait. Tu es restée comme une énigme dans mon subconscient, je ne sais même pas à ce jour comment tu aurais voulu que je sois, ce que tu aurais plus aimé te montrer, mais tu es restée quelque part là, sur la liste des "Femmes de 10 et de 10 hommes", comme s'il s'agissait d'un spectacle de terminale.
Pardonnez ma maladresse en tout, mais ce n'était pas fait exprès, mais je gèle, mon cœur bat la chamade, je palpite, je transpire tantôt froid, tantôt chaud, c'est comme si je n'arrivais pas à avoir assez d'air mes poumons quand j'admire la personnalité, les efforts, tout ce que tu m'as montré, et moi, compte tenu de mon manque de compétence depuis, je ne pouvais rien te montrer d'autre que ce que tu as toujours vu.
,, Uită nostalgia" în portugheză
Lacrima zăpezii printre ghiocei
Are-ntotdeauna un rost al ei,
E un ecou al iernii care a trecut,
Ce nu mai trezește un vis pierdut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
O iubire veche lasă amintiri,
Dar și căi deschise spre noi iubiri.
Soarele apare cândva zâmbind.
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
E un subiect trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia,
Nu vorbi de ea
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Și din ochi albaștri
Șterge-ți lacrima!
Uită nostalgia,
Nu mai lăcrima!
Cântă-ntotdeauna
Primăvara ta!
Uită nostalgia
Timpului trecut,
Cântă bucuria
Că ne-am cunoscut.
Uită nostalgia!
Esqueça a nostalgia!
A lágrima da neve entre os pingos de neve
Sempre tem um propósito,
É um eco do inverno que passou,
O que já não desperta um sonho perdido.
Esqueça a nostalgia,
Chega de lágrimas!
Sempre cante
Sua primavera!
Esqueça a nostalgia
pretérito,
Cante alegria
Que nos conhecemos.
Um amor antigo deixa lembranças,
Mas também abre caminhos para novos amores.
O sol às vezes aparece sorrindo.
Esqueça a nostalgia,
Não fale sobre ela
E dos olhos azuis
Limpe sua lágrima!
Esqueça a nostalgia,
É um assunto passado,
Cante alegria
Que nos conhecemos.
Esqueça a nostalgia,
Chega de lágrimas!
Sempre cante
Sua primavera!
Esqueça a nostalgia,
Não fale sobre ela
E dos olhos azuis
Limpe sua lágrima!
E dos olhos azuis
Limpe sua lágrima!
Esqueça a nostalgia,
Chega de lágrimas!
Sempre cante
Sua primavera!
Esqueça a nostalgia
pretérito,
Cante alegria
Que nos conhecemos.
Esqueça a nostalgia!
Prea multă sensibilitate în norvegiană
Sensibilitatea, săraca de ea, e bună în felul ei. Este bine să fim sensibili, să ne exprimăm regretul când cineva a avut parte de întâmplări mai puțin plăcute, să fim alături de ei, să îi ascultăm, să îi liniștim, să îi înțelegem, să le alinăm suferințele, să oftăm alături de ei, să plângem alături de ei, să îi învelim când le este frig, să îi bandajăm când i-a zgâriat pisica (că tot din vina lor i-a zgâriat, că nu știu cum să se joace cu ea), să le punem pungă cu gheață de la frigider peste glezna luxată, să le ștergem lacrimile, să le dăm medicamente să le scadă febra, balsam de buze să nu mai fie atât de crăpate, să le dezinfectăm cuticulele sângerânde atunci când nu au știut cum să-și facă manichiura, au vrut să aibă unghii mai lungi față de cum le aveau în mod firesc, că cică așa e la modă, și acum au numai sânge pe la ele, să punem plase de țânțari, ca să nu îi mai înțepe atâta, să le sugă sângele, să nu le transmită malarie sau febra galbenă, să luăm insecticide, dacă tot insistă să intre în casă, să luăm și ventilator care să mai împrăștie mirosul de insecticide, să le ținem geamul întredeschis cât să nu mai intre țânțari și să mai și iasă mirosul de insecticid. Să reglăm centrala termică să mai dea și apă caldă, nu doar rece, că pe urmă va fi nevoie de și mai multe îngrijiri. Economiile nu prea țin cont de nevoile individuale ale oamenilor, sunt mai mult o nevoie egoistă de-a unui singur om.
Să nu ne zgârcim nici la suplimente care îmbunătățesc imunitatea, cum ar fi vitamina C, care are un gust delicios de lămâie și nici nu costă prea mult, este cam pentru toate buzunarele, o putem lua și dintr-o simplă limonadă, așa că nu avem de ce să ne abținem din a o achiziționa.
Să le luăm bluze groase, pufoase, numai bune de stat în casă. Să le luăm mască pentru îngrijirea feței, mască care previne apariția timpurie a ridurilor laba găștii și a ridurilor de expresie. Suntem prea tinere să avem riduri!
În general, sensibilitatea este soră cu generozitatea și grija, dar ce ne facem când ea scapă de sub control, atinge noi culmi, nu mai are limite? Mai este aceea o sensibilitate benefică, sănătoasă, bine-înțeleasă? Nu, bineînțeles că nu. Deja ceva din felul nostru de a fi scârțâie, iar această sensibilitate este principalul simptom. Ar cam fi cazul să ne punem întrebări:,,Oare de ce sunt așa?", ,,Nu cumva exagerez?", ,,Ce mă determină să am reacții atât de intense la lucruri banale în esență?"
Răspunsul îl vei găsi rătăcit pe undeva prin trecutul tău. Sensibilitatea despre care vorbim vine ca urmare a unui episod traumatizant din viață? Nu ai luat cât te-ai fi așteptat la vreun examen și de atunci te-ai decis să renunți la tot, gândindu-te că nu mai are rost? Nu ți s-au oferit nu știu ce oportunități la care sperai? Nu ai putut, în virtutea împrejurărilor, să faci ceva ce ți-ai propus? Dacă răspunsul este ,,da" la măcar jumătate dintre acestea, atunci, nu vorbim tocmai de sensibilitate, ci de o reacție adversă la lucruri ce s-au petrecut, ne-au durut pe moment, iar în urma lor a rămas o rană nevindecată complet.
Cum s-ar putea vindeca o asemenea rană? Scărpinând-o tot mai mult. Stând și analizând, oare de unde provine acea supărare însoțită de sensibilitate? Ai avut curajul să mergi la nu știu ce facultate de suedeză. Și la 19 ani, chiar îți trebuie curaj, să îți iei zborul, să pleci din casa părinților, dintr-un oraș de provincie, tocmai într-un mare centru universitar. Și acolo ce să vezi, drumul spre succes și facultăți interesante de trecut în CV, nu este presărat numai cu momente pașnice, că este una căreia îi place să urle, să țipe, să îi umilească pe studenți că nu pronunță perfect în această limbă nord-germanică, că nu știu timpurile la perfecție, că nu stăpânesc gramatica și sintaxa...tot perfect? Nici nu știu ce ar mai fi perfect, cum ar mai fi perfect, și nici nu cred că ar trebui să conteze acea perfecțiune subiectivă. Dacă ar fi niște standarde obiective, atunci da, merită să aderăm la ele, să încercăm să le atingem, pentru că așa progresul chiar se poate măsura și observa. Pe când, dacă sunt obiective pe care doar o persoană le vrea, restul nu le vor, nu are sens să ne mai comparăm, oricum nu putem aprecia sau cântări nimic din auzite. Cert este că cine umilește studenții că nu știu perfect, are inimă de pădurar care taie copacii pe bandă rulantă fără să se mai uite la ce a lăsat în urma lui. Da, foarte obiective criteriile de evaluare, cum poți că femeie de 58 de ani, care o viață întreagă doar de suedeză te-ai înconjurat, să consideri că o studentă de 19 ani trebuie să îți fie egală în măiestrie, în pricepere? Suntem acolo să învățăm, dacă ne nășteam gata învățați, nu ne mai înscriam la nicio specializare și gata, la ce ne mai trebuia, dacă deja am fi știut? Nu era mai ieftin, fără chirie, fără drumuri cu trenul, fără cămine, fără abonament la bibliotecă, fără mâncare plus multe alte utilități? E ciudat tare ce se întâmplă când femeile de 58 de ani te judecă după propriile lor seturi de valori. E ca și cum, studenta i-ar da meditații unui copil de 8 ani. Abia poate să scrie în propria limbă la anii aceia, darămite în engleză, franceză... Nu ar fi traumatizant să se apuce să-l certe că de ce nu a avut timp să stăpânească conținutul la perfecție? Cât timp? că devine vagă în exprimare persoana care oferă lecții în privat? Timp, adică s-ar fi putut târgui cu mama lui să o roage să-l nască la 5 luni, nu la 9 luni, cum e normal, să apară pe lume mai devreme, să învețe mai devreme, doar pentru că așa vrea persoana care dă lecții. Mai este și chestiunea de timp pământean. Câtă vreme locuim pe aceeași planetă, toți avem același timp, 24 de ore, nu mai mult.
Perfecțiunea asta subiectivă a altora naște sensibilități de toate felurile. Nici nu are sens să aspirăm să o atingem. Nu știm ce vrea persoana care nu este mulțumită de noi. Nu știm ce gândește, cum gândește, ce preferă, ce nu preferă, cât, ce, cum și în ce măsură.
Perfecțiunea subiectivă a altora e paralizantă, atât emoțional, cât și faptic. Dacă studenta este umilită de fiecare dată când deschide gura, va mai avea ea încredere în ea că are șanse să devină o bună vorbitoare de suedeză? Va mai găsi ea puterea, în adâncul sufletului ei, să meargă mai departe, să vrea să exerseze, să citească, să se îmbunătățească, până va obține fluența, cadența și muzicalitatea limbii? Nu, nu mai are cum. A avut intenții bune, care s-au destrămat pe parcurs.
Perfecțiunea subiectivă a altora încetinește, reprimă. Cum ar fi să îți planifice profesoara fiecare sunet când să îl rostești, cum să îl rostești. Nu te-ar intimida această tehnică de a învăța? Unde mai este pasiunea, farmecul, frumusețea cât se poate de neregulată și de versatilă a limbii? Când vei mai avea timp să te concentrezi pe vocabular, gramatică, sintaxă și ce vrea ea, când accentul cade întotdeauna pe cum vorbești? Nu cumva devine un obstacol de care nu poți trece? Fix ca la testele cu mai multe variante de răspuns. Ai ajuns la o întrebare la care nu știi care ar fi răspunsul corect, deși până atunci ai răspuns bine. Ce faci? Te împotmolești acolo și nu mergi mai departe, doar pentru că acolo nu știi? Ar fi o mare pierdere, atât pentru evaluator, cât și pentru tine (în primul rând).
Ca replică la perfecțiunea subiectivă a altora, trebuie să ne construim propriul set de valori, propria noastră perfecțiune, care atenție, să fie obiectivă, din mai multe motive: să nu ajungem la acea sensibilitate care ne împiedică să facem orice am vrea și să simțim chiar că evoluăm, atât cât este omenește posibil, nefiind constrânși de alții, de alte aspecte și de alte împrejurări.
For mye følsomhet
Dårlig følsomhet er bra på sin måte. Det er godt å være følsom, å uttrykke vår anger når noen har opplevd mindre hyggelige hendelser, å være sammen med dem, å lytte til dem, å berolige dem, å forstå dem, å lette deres lidelser, å sukke med dem, å gråte med dem. dem, å pakke dem inn når de er kalde, å binde dem når katten klødde dem (at det også var deres feil at den klødde dem, for de vet ikke hvordan de skal leke med den), legge en ispose på dem fra kjøleskapet over en forstuet ankel, tørk tårene deres, gi dem medisin for å få ned feberen, leppepomade for å hindre dem i å bli så sprukne, desinfiser de blødende neglebåndene deres når de ikke visste hvordan de skulle gjøre manikyrene, de ønsket å ha negler lengre enn de hadde naturlig, for det er på moten, og nå har de bare blod på seg, la oss sette myggnetting, slik at de ikke biter dem så mye, suger blodet, ikke overfører malaria eller gulfeber, la oss ta insektmidler, hvis de fortsatt insisterer på å komme inn i huset, la oss også få en vifte til å spre lukten av insektmidler, holde vinduet på gløtt slik at det ikke kommer mygg inn og lukten av insektmiddel kommer ut. La oss justere kjelen til også å gi varmt vann, ikke bare kaldt, for da vil det være behov for enda mer stell. Økonomier tar egentlig ikke hensyn til folks individuelle behov, de er mer et egoistisk behov for én mann.
La oss heller ikke spare på immunforsterkende kosttilskudd, som vitamin C, som smaker deilig sitronaktig og ikke koster for mye, det er rimelig, du kan få det fra en enkel limonade, så har vi ikke grunn til å la være å kjøpe det .
La oss få dem tykke, luftige bluser, bare gode for å være hjemme. La oss ta deres ansiktspleiemaske, maske som forhindrer tidlig opptreden av kråkeføtter og uttrykkslinjer. Vi er for unge til å ha rynker!
Generelt er følsomhet søster til raushet og omsorg, men hva gjør vi når den kommer ut av kontroll, når nye høyder, har ingen grenser? Er det fortsatt en gunstig, sunn, godt forstått følsomhet? Nei selvfølgelig ikke. Allerede er noe i vår måte å være knirkende, og denne følsomheten er hovedsymptomet. Det ville være på sin plass å stille oss selv spørsmål: "Hvorfor er jeg slik?", "Overdriver jeg?", "Hva får meg til å ha så intense reaksjoner på i det vesentlige trivielle ting?"
Du vil finne svaret tapt et sted i fortiden din. Kommer sensitiviteten vi snakker om som et resultat av en traumatisk livsepisode? Tok du ikke så lang tid som du forventet på en eksamen og siden da har du bestemt deg for å gi opp alt, og tenkt at det ikke er noen vits lenger? Fikk du ikke mulighetene du håpet på? Var du på grunn av omstendigheter ikke i stand til å gjøre noe du ville? Hvis svaret er "ja" på minst halvparten av disse, så snakker vi ikke akkurat om sensitivitet, men om en uønsket reaksjon på ting som skjedde, som såret oss et øyeblikk, og som la et uhelt sår helt bak seg.
Hvordan kunne et slikt sår leges? Skraper det mer og mer. Sitter og analyserer, hvor kommer det sinnet akkompagnert av følsomhet fra? Du hadde mot til å gå på, jeg vet ikke hvilken svensk høyskole. Og som 19-åring trenger du virkelig mot, å ta flyturen, forlate foreldrenes hus, fra en provinsby, nettopp til et stort universitetssenter. Og det du skal se, veien til suksess og interessante fakulteter å bestå i CV-en, er ikke bare overstrødd med fredelige øyeblikk, at hun er en som liker å rope, skrike, ydmyke studenter for ikke å uttale dette nordlige språket perfekt - germansk, at jeg ikke kan tidene perfekt, at jeg ikke behersker grammatikken og syntaksen... fortsatt perfekt? Jeg vet ikke engang hva som ville være perfekt, hvor perfekt ville være, og jeg tror ikke at subjektiv perfeksjon burde ha betydning. Hvis det var noen objektive standarder, så ja, det er verdt å følge dem, prøve å nå dem, for på den måten kan fremgang virkelig måles og observeres. Mens, hvis det er mål som bare én person ønsker, resten ikke, gir det ingen mening å sammenligne oss selv, uansett kan vi ikke sette pris på eller veie noe ut fra det vi hører. Det er sikkert at den som ydmyker studenter for ikke å vite perfekt, har hjertet til en skogbruker som hogger trær på et løpende bånd uten å se på det han etterlot seg. Ja, vurderingskriteriene er veldig objektive, hvordan kan du som 58 år gammel kvinne, som bare har omgitt deg med svensk hele livet, vurdere at en 19 år gammel student må være din likemann i mestring, i dyktighet ? Vi er der for å lære, hvis vi ble født klare til å lære, ville vi ikke melde oss på noen spesialisering, og det er det, hva ville vi trenge hvis vi allerede visste det? Var det ikke billigere, ingen husleie, ingen togturer, ingen sovesaler, ingen bibliotekmedlemskap, ingen mat pluss mange andre hjelpemidler? Det er morsomt hva som skjer når 58 år gamle kvinner dømmer deg etter sine egne verdier. Det er som om studenten gir meditasjon til et 8 år gammelt barn. Han kan knapt skrive på sitt eget språk på de årene, enn si på engelsk, fransk... Ville det ikke vært traumatiserende å begynne å skjelle ut hvorfor han ikke hadde tid til å mestre innholdet perfekt? Samtidig som? at den som gir privattimer blir vag i uttrykket? Tid, det vil si, han kunne ha forhandlet med moren sin om å be henne om å føde ham ved 5 måneder, ikke ved 9 måneder, som normalt, for å dukke opp i verden tidligere, for å lære tidligere, bare fordi det er det personen ønsker som gir leksjoner. Det er også et spørsmål om jordtid. Så lenge vi lever på samme planet, har vi alle like mye tid, 24 timer, ikke mer.
Denne subjektive perfeksjon av andre gir opphav til sensitiviteter av alle slag. Det er heller ikke fornuftig å strebe etter å ta på den. Vi vet ikke hva personen som ikke er fornøyd med oss vil. Vi vet ikke hva han tenker, hvordan han tenker, hva han foretrekker, hva han ikke foretrekker, hvor mye, hva, hvordan og i hvilken grad.
Andres subjektive perfeksjon er lammende, både følelsesmessig og faktisk. Hvis eleven blir ydmyket hver gang hun åpner munnen, vil hun fortsatt ha tillit til at hun har en sjanse til å bli en god svensktalende? Vil hun fortsatt finne styrken, i dybden av sin sjel, til å gå videre, til å ønske å øve, å lese, å forbedre seg, til hun oppnår språkets flyt, kadens og musikalitet? Nei, det er ingen måte. Han hadde gode intensjoner som falt fra hverandre underveis.
Andres subjektive perfeksjon bremser ned, fortrenger. Som å la læreren din planlegge hver lyd når den skal si den, hvordan den skal si den. Ville ikke denne læringsteknikken skremme deg? Hvor er lidenskapen, sjarmen, den mest uregelmessige og allsidige skjønnheten i språket? Når vil du ha tid til å fokusere på ordforråd, grammatikk, syntaks og hva hun vil når fokuset alltid er på hvordan du snakker? Blir det ikke et hinder du ikke kan overvinne? Rettet som med flervalgstester. Du har kommet til et spørsmål du ikke vet riktig svar på, selv om du allerede har svart godt på det. Hva gjør du? Går du fast der og går ikke videre, bare fordi du ikke vet der? Det ville vært et stort tap, både for takstmannen og for deg (i første omgang).
Som et svar på andres subjektive perfeksjon, må vi bygge vårt eget sett med verdier, vår egen perfeksjon, som oppmerksomhet, være objektiv, av flere grunner: for ikke å nå den følsomheten som hindrer oss i å gjøre hva vi vil og føler selv at vi utvikler oss, så mye som det er menneskelig mulig, uten å være begrenset av andre, av andre aspekter og av andre omstendigheter.
Povestea stinsă
Când mă privești o floare-n inimă-mi sădești
Rostind mi-e dor cu aripi calde mă topești
Și-un „te iubesc” plutind să-ți bată la ferești
S-atingă sufletu-n adânc, să îmi zâmbești
În palme-ți pun inima mea să o-nvelești
Cu o iubire ca-n povești să o-ncălzești
Cuvinte calde și un suflet să primești
Mă trec fiori când îmi șoptești la ce gândești
Zâmbind se-aprind în ochi tăi lumini de stele
Buzele-ating sorbind cu sete dulcea-ți miere
Aripi se-ntind plutind spre calde emisfere
Mâinile-nchid două ființe între ele
Inimi gonind împing nebun sângele-n vene
Curge fugind nestăvilit unflând artere
Dezlănțuind năvalnic foc arzând sub piele
Aleargă mâinile flămând strivind bariere
Tremură ceru-n asfințit, noaptea se cerne
Scutură bezna-n răsărit, lumini să cheme
Când mă trezesc e patul gol, doar două perne
Visul s-a stins, tot ce-ampletit în noapte piere
M-am înrobit
În dorul greu m-am înrobit,
fidel slujesc iubirii
și nu-mi mai pasă dacă merg
pe drumul rătăcirii...
Te-am așteptat să faci un pas,
căci nu mă tem defel-
deschisă -i cartea -pentru tine,
dar ochii -pentru el!
Mi-ai dat o mână când cădeam
și strîns m-am agățat;
știam că vreau încă o zi
și să-l mai vad-odat...
Din trai făcut -am vin amar
și bând de nebunie
pe tine te- așteptam acasă,
dorind ca -el- să vie.
Cu grija ta m-ai căutat
și atît m-ai regăsit;
pe tine-atent te-am respectat
pe dânsu - l-am iubit!
Zgârcită sunt când mă gândesc,
că șapte vieți dac-aș avea,
pe toate le-aș trăi - cu el,
nici una ție nu ți-aș da.
Tu bate- mă, cu trei păduri,
și leagă -mă, de toate;
Eu l-am iubit numai pe el
pe tine - nu se poate!
Doamna mea cu ochi căprui
Și iar la tine îmi este gândul ,
Doamna mea cu ochi căprui
Aș da orice pe lumea aceasta
Să-ți gust ale tale buze moi .
Privirea ta îmi dă fiori
Te uiți la mine și eu mor ,
Te joci cu mine fără nici o rușine
Iar eu sufăr în nedumerire .
De ce mă chinui ?De ce nu-ți pasă?
Răspunde-mi iubito ,ce vreai ?
Vino lângă mine dragă
Să-ți ascult inimioara
Aceasta tace ,e o lașă
Nu recunoaște că mă vrea
Însă tremura ,și-i place
Că o ating numai pe ea
Alte poezii ale autorului
Din nou părăsit
Fără o mână de paie sub ciolane,
Fără un codru de pâine,
Citesc cărţi medicale,
Să-mi tratez boala de mâine.
Macin în trup o durere bălaie,
Mă arunc la picioarele morţii,
Ea îmi mai aruncă o mâna de paie,
Lăsându-mă la învoiala sorţii.
Plâng îngropat până la gât în omăt,
Lacrimile în ţurţuri lucesc,
Mestec durere şi parcă mă îmbăt,
Lângă troiene călăii zâmbesc.
Muguri îmi răsar pe piciorul de lemn,
E bocnă şi inima-n piept,
Moartea din nou încerc să o chem,
Îmi face cu mâna şi-mi spune s-aştept.
Şuieră vântul ca glonţul din puşcă,
Croncăne ciori spânzurate-n copac,
Gerul de faţă crâncen mă muşcă,
Lângă mine râde un drac.
Mă simt sfărâmat ca o piatră,
De dejecţii umane schilodit,
Uitat de mamă, de tată,
Iar de moarte din nou părăsit.
Într-o colibă cântă un pian
Într-o colibă cânt-un pian,
Mama dansează cadril,
Eu, cocoţat pe divan,
Mimez un dans pueril.
Tata citeşte acelaşi ziar,
Ros pe la colţuri de cari,
Grijile sale reapar,
Scrise-n antet cu litere mari.
Ploaia, de mai bine de-o lună,
Ne picură-n străchini mereu,
Mama, dansând o adună,
Şi plângând, îmi cere s-o beu.
Chiţăie şoareci în pod,
Se muşcă între ei de ureche,
O prescură uscată eu rod,
Şi-mi pare proaspăt de veche.
În colibă cântă acelaşi pian,
Mama şi tata valsează,
Trupu-mi, moţăind pe divan,
La o viaţă minunată visează.
Grădina Maicii Domnului
Măicuța mea, a ta grădină,
Ce ai ales-o dintre toate,
E astăzi fără de lumină,
Și-i plină de urât și de păcate.
Măicuța mea, fecioară sfântă,
Grădina ta cu har și bunătate,
Creștinătatea astăzi înspăimântă,
Căci florile sunt ofilite și uscate.
A năpădit în inimi buruianul,
Iar volbura ajunge pân la cer,
Icoana lor este acuma banul,
Și toți se închină doar la vistier.
Măicuța mea, a ta grădină,
E plină de scaiete și de pir,
Iar grădinarul e și el de vină,
C-a predicat cuvântul ca un zbir.
În casa ta, bisericuța sfântă,
Costrei și volbură se aștern,
Iar din amvon nu se mai cântă,
Ci se citesc decrete de guvern.
Tu varsă lacrimi, Maica mea...
S-o uzi cu mir și har divin,
Să înflorească pururea în ea,
Doar prunci cu suflet de creștin,
Să taie buruiana-n carne vie
Iar în altarele cu spini și mărăcini,
Lumina sfântă să o reînvie,
Smulgându-i chiar din rădăcini.
Ad literam
În trista mea înţelepciune,
Sub aura ce am hulit-o,
Am râs, am plâns, am fost minune,
Minune ce am irosit-o.
Cu-n mers trădat de călcătură,
Cu paşi bolnavi şi mult prea mari,
Scuipând din ochi mister şi ură,
Am spânzurat poeţi şi cărturari.
Cu Dostoevski, Goethe, Eminescu,
Nopţi albe am mâncat pe pâine,
Râdea de noi bătrânul Maiorescu,
Căci nu ştiam de-i azi ori mâine.
Biblioteci am ars zâmbind,
Din cărţi mi-am construit coşciug,
Cu Shakespeare m-am trezit dormind,
Iar cu Giordano am ars pe rug.
Caut totul dar în acelaşi timp altceva… glosă
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Iubirea mea slabă vede peste tot mari greşeli,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Sunt o fiinţă de la începutul lumii rămasă,
Plutesc peste o moarte de vis,
Mă înghite noaptea şi nici că îmi pasă,
Căci infinite tragedii în mine s-au închis.
Trăiesc printr-o ironie tragică şi agonică,
Boabe de lacrimi pe obraji încep a se juca,
Şi printr-o iubire viciată, aproape comică,
Caut totul dar în acelaşi timp altceva.
Sub cerul brăzdat de falşi meteoriţi,
Torturat de viziuni, preţuiesc tăcerea,
Aproape de mine fac amor doi îndrăgostiţi,
Vrând parcă să-mi trezească plăcerea.
In zadar, căci sunt un iremediabil abandonat,
Iar singurătăţi glaciale mă năpădesc homeric,
Vreau ca de pesimismul demonic să scap,
Încercând să alung întunericul din întuneric.
Sub luna ce s-a ascuns de plictiseală,
Eternităţi de lumini şi umbre mă înghit,
Misterioase chemări mă atrag cu sfială,
În foc şi smoală sufletu-mi este topit.
Din cauza ideilor mă prăbuşesc,
În vârtejuri demonice încep a mă-nălţa,
Cu un râs negru, tragedii răspândesc,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca.
Graţia lumii temperează a mea tragedie,
Se destramă azurul sub privirile-mi triste,
Un avânt dezinteresat mă aruncă-n agonie,
Încep să mă caut pe a morţilor liste.
Iubirea nu o pot cumpăra, tristeţea gratis este,
Dar eu nu ajung decât acolo unde îi întuneric,
Unde sunt venerat şi îndrăgit ca o poveste,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric.
Farmecul maladiv al neliniştii îl simt,
Atunci când trecutul ca o tornadă mă năpădeşte,
Încep să plâng, să râd, să distrug şi să mint,
Orice sau pe oricine mă iubeşte,
Căci sentimentele nu le mai stăpânesc,
Mă chinuie în groaznice torturi şi dureri,
Iar când încep din nou să iubesc,
Iubirea mea slabă, vede peste tot greşeli.
Nu mai suport, nu mai vreau să fiu minţit,
Vreau să explodeze mica bucurie din mine,
Să simt pentru o clipă că sunt iubit,
Iar voluptăţile negative să sfârşească ruine.
În zadar căci pasiunea haotică mă aruncă-n decor,
Chipul mi-e trist, nu schiţează nici o grimasă,
Încercând Domnului să implor puţin ajutor,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă:
- Ce eşti fără iubire… tu, fiinţă ciudată,
Iar dacă n-o vrei la ce mai poţi spera?
Răspunsul e tăcerea din vocea-mi sugrumată,
Şi trist cobor în noapte cu întuneric să mă pot mângâia.
Profunde resemnări îmi umbresc orice gândire,
Mă judec prea aspru, mă închid în dureri,
Iubiri şi nuanţe de viaţă trec fără oprire,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri.
Raze de o claritate amară mă orbesc,
O idee simplă, devine dorinţă de viaţă,
Refuz chiar la această idee să mă gândesc,
Căci o pasivitate supremă fiinţa-mi îngheaţă.
Pentru lumea aceasta sunt o calamitate,
Destinul mă chinuie, să mor nu mă lasă,
Visez să vină o zână plină de bunătate,
Să distrugă pesimismul care mă apasă.
Să distrugă pesimismul care mă apasă,
Ochii înlăcrimaţi imploră divine puteri,
Cuvintele mi se transformă într-o armă ucigaşă,
Iubirea mea slabă vede peste tot greşeli,
Fiindcă sunt prinţul nimicului feeric,
Iar spectacolul suferinţei îl ating şi-l pot juca,
Încercând să alung întunericul din întuneric,
Caut totul, dar în acelaşi timp altceva.
A plecat dorul din mine
A plecat dorul din mine,
Să te caute în lume,
Să aducă peste tine,
Adiere cu al meu nume.
A plecat dorul din suflet,
Inima să îţi străpungă,
Să întoarcă al tău umblet…
Lângă mine să ajungă.
Au plecat iubiri din mine,
Printre stele să te cate,
Să ne lege în destine,
De amor să avem parte.
Au plecat iubiri din suflet,
Inima să îţi răpească,
Să-mi aducă al tău zâmbet,
Pe-a mea gură să zâmbească.