Sfârşit de partidă

Melodia sufletului mi-ascult,

Mă-năbușe un strigăt lăuntric,

Și-ncerc sentimentul partinic

De-a evada tot mai mult.

Dorința, gândirea și faptă

Împletite într-un arc al voinței,

Săgeata-i spre culmea căinței

Cuprinsă-n privire și șoaptă.

Sentimente curate și-adânci

Înfiripate-n abisul din mine,

Se-nalță, năzuind către tine

Floare de colț crescută-ntre stânci.

Bucuria ce acum iar cutează,

Răscolind o ființă efemeră,

Un geamăt, oftat sau himeră

Femeia pare că visează.

Cununa-i de vise împodobesc

Al inimii cântec de viață,

Topind încleștarea-i de gheață

Protejând boboci ce-nfloresc.

O ploaie îngâmfată,

E mereu îmfumurată. 

O ființă orgolioasă 

E mereu pretențioasă. 

Puternicul accent

De cuvânt inocent, 

Mereu impertinent 

Memorat e permanent. 

Un sunet minunat

Cu gluma s-a-mpăcat,

La putere a urcat

Dar dur a ofensat. 

Frumos a triumfat 

La modul repetat 

Ideea de glumit 

Un factor anumit. 

O atenție sporită 

E-n mod clar, una lovită, 

De-ntuneric istovită, 

Poate fi una-ngrădită. 

Sus, pe-o orbită, 

Privirea-i țintită,

O voce ascuțită 

S-ar cerea auzită. 

Pe cerul nocturn 

Vazut-ai un turn,

Ce stele-nflăcărate 

Pașii să-ți arate.

Păsări zburătoare 

Cu aripi și cu motoare, 

Precum stele căzătoare 

Așteptai nerăbdătoare.

Accentul pe cuvinte, 

Bine-nfăptuite, 

Cu o mica rugăminte 

Să te reprezinte. 

09.05.24

Ridică-mă când sunt căzut,

Ajută-mă când am pierdut,

Răneşte-mă când sunt ostil,

Şi pune-mi suflet de copil.

Ajută-mă când nu mai pot,

Învaţă-mă când sunt netot,

Şi-atunci când sunt cuprins de teamă,

Mă mângâie cu mâini de mamă.

Răneşte-mă când sunt viclean,

Învaţă-mă să fiu mirean,

Şi când greşesc ca altădată,

Tu să mă ierţi precum un tată.

Iubeşte-mă când sunt prea crud,

Învaţă-mă cum să te ascult,

Pătrunde-n somnul meu tiptil,

Şi pune-mi suflet de copil.

Prăpastia arată tot mai tantant,

Dar tenatant la modul aspru

Chiar țipător.

Ca un vânt rece care îți străpunge fața când crezi că ți-ai pierdut orice urmă de simțire.

Pierdera simțirii fizice

A celei sufletești,

Dar mai ales, a celei psihice,

Care te lasă sec și fără scop 

Care îți spune: "SARI",

Dar, tu spui: "STOP".

De multe ori te-ai întâlnit cu STOP-uri

Care au fost ignorate,

Crezând că ele vor deveni "cedează"

Pentru acele suflete prăpăstioase și oarbe.

Am citit ceva teribil de frumos:

,,Dragostea ta zgribulita.."

Ce-o fi însemnând?

O dragoste incertă,nedefinită?

O dragoste vulnerabilă,instabilă?

Nu știu,dar suna atât de duios,minunat chiar.

Se spune că suntem creați din argila 

Dar sufletele noastre au aripi de eternitate 

Ce transcend ființa noastră fragilă..

Ele cresc din iubire,fie ea și zgribulita,

Ating zenitul si-apoi se transforma-n lumina 

Strălucind veșnic în lumea fara păcate..,

In lumea aceea atât de divină..

Nu mă întrebaţi, vă rog, ce face el,

De unde aş putea să ştiu,

Nu ne-am văzut de-atâta timp

De-atunci s-a tot scurs nisip...

Fie-vă milă de inima mea,

Ea când aude de el încă vibrează,

Întrebaţi-mă mai bine de altceva,

De orice, dar nu de durerea mea.

Întrebaţi-mă de timpul de afară

De cum mă simt, de orice,

Despre mama să vorbim niţel

Numai nu mă întrebaţi de el.

Despre fleacuri întrebaţi-mă vă rog,

Recunoscătoare am să vă fiu!

Sau mai bine nu mă întrebaţi nimic

Lăsaţi-mă să mă ridic.

Să îmi revin, e încă greu...

Nu mă întrebaţi ce face el

Întrebaţi-mă despre orice

Dar despre el, vă rog, nu îndrăzniţi!

Frăţioare, om pribeag,

Ce de drumuri doar îţi pasă,

Ce-ai venit acum acasă,

Că părinţii nu-s în prag?

Cui să spui tu sărut-mâna,

Ori să-i strângi la piept cu dor,

Că tătuca şi cu muma,

Nu mai sunt colo-n pridvor.

Nimeni nu-i să-ţi mai asculte,

Cântecele şi povestea,

Că ai strâns atât de multe,

De-a ajuns şi aicea vestea.

Cu amar e plin potirul,

De când maica s-a tot dus,

Cine-o să mai toarcă firul,

Ori să-ntindă furca-n fus?

Şade colo pe uluce,

Coasa plină de rugină,

Iarba, cine s-o mai culce,

Că tătuca-i în ţărână?

Lungă ţi-a fost pribegia,

Noi pe aicea trişti stăteam,

Zi şi noapte tata, muma

Aşteptau plângând la geam.

Du-te colo jos pe vale,

Unde drumu-i la răscruci,

Şi-ai să dai de-o iarbă moale,

Unde plâng trist două cruci.

Suflă din neant un crivăţ câinesc,

Generaţia mea se risipă pe drum,

Cortegii funebre peste tot se zăresc,

Şi mă văd recitit de nepoţi, în postum.

Uitarea îmi ţese o pânză pe creier,

Şi uit cine sunt şi unde trăiesc,

Cu privirea-mi caducă încep să cutreier,

Ceva realist, ceva omenesc.

Şi totul din jur îmi joacă o farsă,

Nevoit mă contemplu în ea,

Mi-e somnul priveghi şi pâine mi-i arsă,

Şi moartea mă aşteaptă după perdea.

Vreau somnul să-l legăn în braţele mamei,

În ochii ei nedumerit să privesc,

Să mă-nchin smerit în faţa icoanei,

Şi să cer pe vecie ajutor părintesc.

Mă simt vinovat pentru lume, 

Pentru boli, urgii și războaie, 

Pentru acele generații postume, 

Ce-au creat un colos cu picioare de paie. 

Mă simt vinovat pentru vină, 

Pentru orice dezastru voit, 

Pentru omul lipsit de lumină, 

Din care treptat am murit. 

De liber arbitru mă fac vinovat, 

De pruncii uciși nenăscuți, 

De neîncetatul chin și oftat, 

De voi cei umili și desculți. 

Mă fac, de Creație, la fel, vinovat... 

Provocați-mi în cer un potop, 

Doar Fiul să-mi fie salvat, 

Să vă ducă pe toți în alt loc.

Când dormi acum, și te alintă visul,

Iar luna te îmbracă-n argintiu,

Aș vrea să-ți spun că paradisul,

Pe lângă tine îmi pare a fi pustiu.

Aidoma unui înger îmi pari toată,

Iar ochii-mi scânteie când te privesc,

Și mă cufund în somnul tău de fată,

Prin vis să-ți spun cât te iubesc.

Și jur pe zorii zilei și pe noapte,

Că voi veghea asupra ta pe veci,

Iar urletu-mi va fi duioase șoapte,

Și focul dinăuntru ghețarii albi și reci.

Când dormi acum un ochi îmi plânge,

Iar mâna de sub capul tău mi-e fulg,

Prin mine nu mai curge demult sânge,

Ci dulci fiori din inimă se scurg.

Te voi iubi și dincolo de viață,

Și vom rămâne misticism și stare,

Vom fi un foc ce nefiresc îngheață,

Ca să renască mai apoi ca soare.

Du-te pădure şi fă-te copac,

Aruncă-ţi crengile peste câmpie,

Şi lasă-mă-n pustie să zac,

În cântec surd de ciocârlie.

Du-te pârâu şi fă-te izvor,

Mistuie-ţi apele în deşertul arid,

Şi lasă-mă-n tihnă aicea să mor,

În albia secată sub un soare torid,

Purcede jăratec şi fă-te scânteie,

Împrăştie-ţi cenuşa peste oceane,

Şi adu lângă mine orice femeie,

Să-ngroape în abisuri ale mele ciolane.

Purcede măicuţă şi fă-te copil,

Supusă, acceptă jurământul cel cast,

Pe veci să trăieşti oriunde-n exil,

Iar eu nicicând să nu pot să mă nasc.

Du-te lumină şi fă-te atom,

Orbeşte Pământul pentr-o clipită,

Să rămân numai eu, ultimul om...

Şi să-L duc pe Dumnezeu în ispită.

În pasul meu e primăvară,

În gândul meu e roua dimineţii,

În suflet port o zi şi-o seară,

Melancolii de adormit poeţii.

Mă calcă liniştea pe trup,

Miroase-n jur a violete,

Sunt miel în pielea unui lup,

Şi tigru-n inimă de fete.

Mă pierd în nopţi cu lună,

Şi defrişez trăiri de mamă,

Aştept pe tata să îmi spună,

Poveşti cu iz de teamă.

Mă mângâie o adiere,

Şi simt că-i a ta palmă,

Pe boltă sclipesc stele,

În sufletu-mi e toamnă.